"Istoria lumii? Doar voci ale caror ecouri se aud in intuneric; imagini care ard cateva secole si apoi se pierd; povesti, povesti vechi, care par uneori sa se suprapuna; verigi bizare, conexiuni nepotrivite. Zacem aici, pe patul nostru de spital din prezent (ce cearsafuri frumoase si curate primim in ziua de azi), iar perfuziile din brate contin stiri zilnice, picurate una cate una. Credem ca stim cine suntem, desi nu prea avem idee de ce ne aflam aici sau cat va trebui sa ramanem. Iar in timp ce ne agitam si ne zvarcolim intr-o nesiguranta bandajata - suntem cumva pacienti voluntari? -, nu facem decat sa fabulam. Inventam o poveste despre acele fapte pe care nu le cunoastem sau nu le putem accepta; pastram cateva lucruri asa cum au fost si brodam ceva nou in jurul lor. Panica si durerea noastra sunt domolite doar printr-o fabulatie alinatoare; e ceea ce numim istorie".
Constient de faptul ca o istorie acurata a lumii nu poate fi scrisa, Barnes nici nu-si propune acest lucru, pentru el istoria este alcatuita din tragedii sau farse, din naufragii individuale sau colective, din fragmente de viata puse cap la cap, insiruindu-se in timp. El reinventeaza cu aceleasi instrumente pe care le cunoastem, ironia, umorul, parabola, bogatia de referinte, intertextualitatea, din perspective inedite, o noua istorie, mai degraba a umanitatii decat a omenirii, parcurgand obsesiile sale de-a lungul timpului, nebuniile si ciudateniile unei specii pe care pasagerii clandestini ai Arcei lui Noe, aceiasi care pe la 1500 aveau sa faca obiectul unui proces pentru a fi uzurpat in sensul propriu al cuvantului jiltul episcolului de Besançon, fini "degustatori" de arta, dupa cum ii vedem in alt capitol, incearca in van sa o inteleaga.
Dispuse intr-o ordine aleatorie ca moment in timp, cele 10 capitole au in vedere subiecte actuale, precum terorismul, ecologia, religia, anti-semitismul, violenta care a insotit natura umana inca de la inceputurile ei.
Intre capitolul initial, cel al salvarii speciilor pe Arca lui Noe, si cel final, o viziune personala a Raiului, in care oamenii primesc ceea ce-si doresc, si de obicei isi doresc atat de putin (precum personajul nostru care se multumeste cu sex, golf, cumparaturi, mancare sau discutii cu celebritati), dar la un moment dat ajung sa se plictiseasca, cand nu-si mai pot dori nimic, sunt dispuse celelalte povestiri, aparent independente, insa unite de un fir recurent, cel al cautarii, al nevoii de cunoastere, al liberului arbritru si mai ales al naufragiului.
Fie ca este vorba de cel initial, al lui Noe, fie ca vorbim de un naufragiu moral, precum cel al personajului din capitolul doi, care se convinge ca interesul personal primeaza intotdeauna in fata celui colectiv si in unele momente altruismul isi pierde orice relevanta, ori de naufragiul Meduzei, imortalizat de Géricault in tabloul "Pluta Meduzei", unde Barnes inventariaza ceea ce se vede dar si ceea ce nu se vede in tablou, sau de cel al Titanicului ori al lui Iona in burta balenei, fie ca avem de-a face un naufragiu real care conduce spre unul moral ori cu unul moral, in cautarea unui pamant al promisiunii care, in virtutea liberului arbitru, refuza sa se arate, fie ca te afli pe Pamant sau pe Luna, unde o minge de fotbal aruncata poate sa zboare 400 de metri, nu exista niciun loc unde sa te poti ascunde de propriile incertitudini si indoieli, de nevoia de dovezi palpabile ale divinitatii, de nevoia de a nu te simti singur si abandonat.
Totusi, tonul cartii nu este deloc unul sumbru. Dupa cum ne-a obisnuit Barnes in cartile sale, faptul ca abordarea este una ironica, cinica, dar plina de vivacitate in acelasi timp lasa loc unei concluzie optimiste sa se insereze in paranteza care constituie acea jumatate de capitol, "caci doar iubirea va ramane dupa noi". Barnes este omul care mi-a sintetizat cel mai bine sentimentele privind existenta unei divinitati: "I don't believe in God, but i miss Him". Pentru unele din personajele cartii, prezenta divina are nevoie de confirmari si dovezi, pentru altii, absenta sa cere un alt mod de canalizare a credintei, concepte pe care sa le impartaseasca si sa le urmeze.
Poate nu ma pricep prea bine sa va spun de ce merita citita aceasta carte, si n-as vrea sa cad intr-un discurs patetic care nu este deloc in registrul ei, dimpotriva, cartea este imprevizibila si nu stii niciodata catre ce te poarta urmatoarea pagina. Aici crezi ca ai gasit Arca, dincolo ti se pare ca Noe insusi a fost dezvaluit omenirii avide de certitudini spirituale.
Fictiunea se imbina cu istoria, eseul cu mitologia, conexiunile sunt surprinzatoare si adesea realitatea la care fac trimitere este chiar mai uimitoare decat daca ar porni de la premise livresti. De exemplu, astronautul care, intors de pe Luna, organiza expeditii la muntele Ararat pentru recuperarea Arcei fiindca o voce ii spusese ca asta trebuie sa faca, a existat in realitate, numele lui este James Irwin si a facut parte din expeditia Apollo 15, fiind al optulea om care a ajuns pe Luna.
Poate ca istoria ca stiinta ne intimideaza, dar "istoria nu este ceea ce s-a intamplat, ci doar ce ne spun istoricii ca s-a intamplat", dincolo de date sunt oameni, cu slabiciunile, lacomia si lasitatile lor, cu un instinct de conservare care i-a indemnat de-a lungul timpului la actiuni abominabile, precum crime, tradari, canibalism... fiecare actiune contribuie la desenarea unui tablou in care, asemenea "Plutei Meduzei", putine vor fi exprimate si mult mai multe cele omise sau necunoscute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.