Wednesday, 6 August 2014

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea II

Valea Setesdal

Dupa ce orasul Sarpsborg a fost ars in intregime de catre suedezi in 1567, in timpul razboiului de sapte ani, regele Frederik II a poruncit sa se construiasca un altul, fortificat, la varsarea raului Glomma in mare. In prezent, Fredrikstad este singurul oras fortificat din Norvegia. Am ajuns in el intr-o zi ploioasa si mi-am dat seama cat de mult influenteaza vremea primul contact cu un loc. Avea sa se intample acelasi lucru cu Oslo, din fericire capitala a mai avut o sansa pe drumul de intoarcere si a reusit sa-mi schimbe prima impresie. Cand totul in jur este mohorat, mai ales intr-o tara cu arhitectura simpla si sobra, care nu suplineste prin fantezie lipsa de lumina, nici macar micile detalii colorate nu reusesc sa-i dea un aer prea vesel.

 
Mai mult decat cetatea in sine sau tunurile despre care legenda spune ca pot tinti aproape pana in Danemarca, mi-au placut lacul plin de nuferi de alaturi, ratele si pescarusii ce locuiau in casutele amenajate in santul de aparare din jurul castelului. 
Vremea urata nu a durat mult si seara, in campingul de la Lillesand, aveam sa ne bucuram de un apus de soare colorat si sa observam cum fluxul si refluxul acopereau si dezveleau o fasie de nisip pana la o insula din apropiere. Suntem in partea de sud si deja soarele apune tarziu, dupa ora 10, pe la 11 este inca lumina, ritmul biologic se adapteaza celui al naturii si animatia din jur se mai potoleste abia pe la miezul noptii. 



Incepem sa ne relaxam si sa intelegem ca tara asta mare si frumoasa in care am ajuns nu inseamna doar Preikestolen, Trolltunga, Oslo, Cercul Polar, Capul Nord si fiordurile, ca ar fi pacat sa bifam doar si sa nu ne acordam putin timp pentru a admira culorile mereu in schimbare ale unui asfintit sau pentru a asculta vuietul unei cascade racoroase in miez de vara. 
Si mai este ceva care ne opreste din drum la tot pasul. In fiecare parcare gasesti panouri cu fluturasi, afise, cutii cu pliante, cu obiectivele interesante din imediata apropiere. Asa aflam ca am trecut prin zona ingustului canalul Telemark, construit in 1861, intr-o vreme cand apa era principala cale de transport, cu cei 100 de kilometri ai lui si 8 ecluze. Ca o remarca pentru ascultatorii de black metal, este si tinutul natal al trupei Emperor. Sa va spun ca, dupa ce am venit acasa, am luat la rand lista de trupe de metal norvegiene sa vad pe unde-si au originile :)?! Si ceva nu prea se leaga in mintea mea, de om care le-a vazut tara in cea mai calduroasa luna a anului: cu atata lumina si orasele linistite, cu standardul de viata cel mai inalt din Europa, cum poti sa creezi o asemenea muzica, sa fii atat de suparat pe viata?! Imi inchipui ca inspiratia vine numai iarna, in lungile luni de intuneric, cu temperaturi medii sub zero gade si in celelalte vreo 4-5, cand rareori sunt peste 10 grade. Si daca tot suntem la trupe, se pare ca cei mai dezaxati, gen Varg Vikernes (despre care am auzit la un moment dat vorbindu-se la radio, dar n-am inteles ce) si Gorgoroth sunt din Bergen, la ei acasa n-am fost de data asta, am lasat loc pentru o viitoare incursiune, poate in vreo 5 ani sau mai mult, dupa ce ne-om reveni financiar dupa plimbarea de acum :) 
Sa ne intoarcem insa la turismul nostru. Poate ca orice ministru al turismului al trebui, la inceput de mandat, sa faca un stagiu de documentare in Norvegia, ca sa vada cum se face treaba asta. Am fost prin multe tari europene, dar nicaieri n-am gasit atata abundenta de informatii, atata intelegere a necesitatii promovarii, atatea placute obstacole in calea continuarii unui drum ce ne devia de fiecare data spre alte cotloane necunoscute. Are si mersul cu masina avantajele ei. Nici nu costa mult cateva foi si o harta locala lipite pe un panou prin parcari; pliantele presupun ca ar disparea cam repede la noi, n-ar mai ajunge pana la turisti... Si mai e ceva: arta de a vinde ceea ce ai, de a transforma fiecare maruntis in obiectiv turistic. O sa-mi spuneti ca nu las in pace taranul roman sa-si traiasca vesnicia linistit la sat si vreau sa-l transform intr-un capitalist salbatic. Eu il las, dar daca in loc sa se planga ca n-are de nici unele ar chema strainii sa vada cum se traieste la tara, ar aduna vechiturile din tot satul uitate prin poduri, pietrele din albia raului, le-ar pune intr-o casa transformand-o in muzeu etnografic, si-ar mai promova si produsele agricole, ar face-o pe Joiana mare atractie, ar mai organiza ceva activitati, de exemplu safari de fotografiat caprioare, mistreti, ursi, iepuri sau ce mai are prin zona (vanatoare doar cu aparatul de fotografiat/filmat, va rog!) altfel ar duce-o. Nu spun ca nu au aparut si la noi destule pensiuni agroturistice care ofera cazare si ceva activitati (mai o plimbare cu calul, mai un tir cu arcul in curte), dar se poate mai mult si nu numai in zonele pe care le consideram noi a fi de interes turistic, ci mai prin orice satuc de munte sau de deal.
Asta am constatat pe valea Setesdal, un loc despre care am aflat de pe un panou de pe marginea drumului, la care ne-a atras in primul rand safari-ul de elani si castori. Si cam asa arata muzeul etnografic despre care aminteam. Sus, obiecte de uz casnic care nu difera prea mult de cele folosite prin satele noastre. Jos, un aparat Roentgen de la inceputul secolului XX in sectiunea dedicata farmaciei. Insa cel mai mult m-a fascinat bogatia geologica a zonei: mineralele si cristalele de toate formele si culorile m-au absorbit atat de tare ca am si uitat sa le fac vreo poza, oricum ar fi fost greu sa le prind reflexiile.


Un semn ca am nimerit in cea mai buna din lumile posibile il gasim chiar la intrarea in camping. Nimeni la receptie, un panou cu chei pe el si un afis in norvegiana, engleza, germana si olandeza: "Dear guest, find yourself a cabin or a place at the camping, take en envelope with formular inside, fill out the formular and put the formular and the money inside the envelope in the postbox" (partea cu "formular" e de la ei). Si sa nu va inchipuiti ca in casute se gasesc doar paturi si o masa, ai tot ce trebuie, de la tacamuri, oale, farfurii, pahare, pana la plita electrica si frigider.
O vale destul de ingusta, strajuita de munti cu inaltimi osciland in jurul a 1000 de metri, cu pereti abrupti brazdati de cascade mai mici sau mai mari, temporare sau permanente, ne incanta privirea.

Seara, dupa ora 9, pornim in mult asteptatul safari de castori si elani, care s-a dovedit mai degraba un safari de oameni organizat pentru tantari. Doi cate doi, urcam in canoe pe un lac marginit de mai multe vizuini, noi si multi danezi, care-s la o aruncatura de bat sau, dupa cum am vazut mai devreme, la o salva de tun, dincolo de Marea Nordului. Din fericire, ghidul este englez asa ca nu-s probleme de comunicare. Nu vom avea nici in restul tarii, dupa cum aveam sa constatam ulterior, engleza e practic a doua limba oficiala, nici nu e nevoie sa intrebi pe cineva daca o vorbeste.
Suntem avertizati sa vaslim fara zgomot, fiindca in momentul cand vom fi simtiti, castorul va face un "pleosc" ce va anunta intreaga colonie despre prezenta umana si orice sansa de a-i mai vedea dispare.
Cei din barcile din fata spuneau ca au reusit sa vada un cap de rozatoare, eu am auzit doar "pleosc"-ul, ca un "the end" afisat pe genericul de final al expeditiei... Suntem consolati cu ceai, cafea si niste salam de elan. Refuz sa mananc din verisorul lui Bambi, insa cu alte ocazii o voi face, ca prea ma impiedicam de el la tot pasul, mai ales dupa ce ma autoconving ca e mai degraba un verisor al Joianei decat al lui Bambi, loc pe care i-l voi ceda renului. 
Pentru ca animalele refuza sa coopereze, ne orientam spre destinatii mai stabile, unde nu fug "atractiile" de noi. Un traseu de doua-trei ore catalogat drept dificil spre Gloppefoss, una din cele mai inalte cascade din zona, cu o cadere de 300 de metri, se dovedeste o plimbare usurica si placuta, numai buna de antrenament pentru picioarele care, de atata stat pe scaun, aproape ca au uitat sa mearga. Poate l-or considera putin mai greu pentru ca poteca se intersecteaza de mai multe ori cu un parau ce trebuie traversat si, in perioadele mai ploioase, asta se poate dovedi complicat. 

Dupa doua zile insorite si linistite, parasim idilica vale a Setesdalului pentru a ne indrepta spre un loc mult mai umblat, Lysefjord, acolo unde se afla doua dintre cele mai cunoscute de straini obiective turistice, Kjerag si Preikestolen. Pe primul il ratam, traversam fiordul cu barca si constatam ca e singura cale de intoarcere, daca nu vrem sa ocolim sute de kilometri. Poate am fi facut-o, dar dupa experienta Preikestolen, despre care va voi povesti in episodul urmator, am zis "pas".

No comments:

Post a Comment