Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea X

Lofoten I

Despre Lofoten am multe povesti si poze, asa o sa-i acord doua posturi, merita din plin toata atentia. 

Din feribotul cu care traversam spre arhipelag se vede in zare, cel mai ascutit, muntele pe care norvegienii il considera simbolul national. Din cata stancarie au, n-au ridicat la rangul de simbol nici vreo platforma inaltandu-se deasupra unui fiord, nici un munte inalt cu ghetar in varf, ci pe Stetind, acest delusor de vreo 1400 de metri, dar a carui parte finala de catarare, asemanatoare cu un varf de surubelnita, arata cam asa. Nici in rest nu-i prea bland. Urcarea este posibila pe doi versanti, pe cel sudic numai pe coarda, dar pe cel numit "normal path" e nevoie de ceva climbing serios, dar e fezabil fara echipament. Oricum, ghidul este  necesar, ca eu fac ca o pisica la free climbing, ma urc oriunde si apoi "miauu, cum ma dau jos de-aici?" Prin rapel, evident. Deja visez la data viitoare...

 

Imi intorc privirile din zare pe puntea ferry-ului, uitandu-ma cu simpatie la unii pasageri care abia se tin sa nu-i ia vantul in timp ce altii, tot patrupezi, protesteaza printr-un latrat energic impotriva nedoritei plimbari pe apa.

Dar ajungem cu totii nevatamati in arhipelagul despre care pana si norvegienii, cei blazati de toate splendorile tarii lor, spun ca este extraordinar de frumos si prima senzatie dupa ce coboram de pe vapor este "in ce insula tropicala am nimerit?" Uneori imi pare rau ca nu am cuvintele la mine sa descriu ce vad si parca nici pozele nu redau cu totul frumusetea locurilor. In afara de palmieri, avem de toate: flori, pasari multe si felurite (cu aripi mari si foarte mari, dar minunate, unele asemanatoare cu egretele si cocorii de pe la noi), ape limpezi in nuante ireale de verzui si albastru, soare, munti, zeci de insule si insulite... Cineva parca s-a distrat sa le arunce cat mai haotic cu putinta si norii pufosi le invaluie delicat varful, trasand o linie alba intre mare si cer. Normal ca nu lipsesc nici cascadele, ce se revarsa de pe versanti in apele transparente ale oceanului, cateva fiorduri, plaje cu nisip fin si alb cu oameni balacindu-se de parca n-am fi la 69 de grade latitudine nordica, mai la nord decat Islanda, ce mi se parea pana acum punctul mai sus de care totul e inghetat, cred ca din motive de nume al tarii. 

Se spune ca Lofoten este cea mai intinsa anomalie termica de pe glob, fiind zona cu temperaturile cele mai ridicate in raport cu latitudinea la care se afla. Din minunile intalnirii a trei curenti submarini, Gulf Stream-ul, curentul Atlanticului de Nord si cel Norvegian! Asa ca ma bucur din plin de cele aproape 30 de grade pe care le avem cam in fiecare zi.

In poza de sus vedem pentru prima oara un obiect specific zonei, aveam sa-l mai tot intalnim, suportul de lemn pentru uscat peste. Sunt doar cateva locuri, prin Norvegia si Islanda, unde se pregateste ceea ce in engleza este numit "stockfish" (tørfisk), cod nesarat, uscat la soare. Pentru ca doar acolo, intre sfarsitul lui martie si iunie, exista conditiile propice uscarii: vanturile, curentii, salinitatea si umiditatea din aer, temperatura constanta de 18 grade conserva pestele. Codul, proaspat sau congelat, pregatit astfel sau conservat in sare (atunci nu se mai numeste "stockfish", ci "baccalà"), reprezinta alaturi de petrol si somon principalele produse exportate de norvegieni. In caz ca aveati dubii, nu exista cod in Mediterana, provine din Atlanticul de Nord. M-am mirat foarte mult, stiind ca este bine reprezentat in retetele italiene, de la Venetia pana la Napoli, ca si in tot restul bazinului mediteranean. Se pare ca raportul cerere-oferta a functionat excelent, de acum vreo 3000 de ani oamenii nordului tot fac schimburi comerciale cu cod, intr-atat incat au reusit sa-l impuna in meniurile traditionale sudice. 

Ce mai poti sa faci in Lofoten in afara de pescuit? Plaja si baie, rafting, drumetii pe trasee montane sau escalada pe peretii abrupti, plimbari cu caiacul, cu barca sau cu caii islandezi pe plajele fine sau pe drumuri pietroase de munte, safari de fotografiat diverse animalute si pasari, de care zona nu duce deloc lipsa, snorkeling, teoretic si scuba, dar a fost o intreprindere imposibila pentru noi. Daca in Sicilia, unde ne-am scufundat prima data, te iau si te arunca direct in mare la 7-8 metri, nu conteaza ca esti la prima experienta de gen, norvegienii nu s-au lasat deloc induplecati sau convinsi de faptul ca am mai facut scuba si, in absenta permisului de scufundare, ofereau doar niste lectii de antrenament in apa mica. Nu, multumesc, mi-au adus insa aminte ca-mi trebuie permisul ala, tocmai ma intrebam inainte la ce ar fi bun...

Incepem explorarea cu satul din sudul arhipelagului, care se inscrie cu succes pe lista localitatilor cu cel mai scurt nume din lume: Å.

 

Adica "o", nume care in vechea norsa inseamna "parau". Este locul unde se termina soseaua. Dincolo de el, se mai vad cateva culmi abrupte, vreo doua-trei insulite pe care traiesc nestingheriti pufinii (papagalii de mare) si apoi, cat vezi cu ochii, oceanul, pana departe unde spre sud-vest se ajunge in Insulele Feroe si Islanda.
Pana in 1990, era un sat de pescari, specializat in prinderea si uscarea codului, insa turismul a inlocuit treptat activitatea principala a zonei, asa ca in prezent a devenit un muzeu in aer liber, cu casele de pescari pastrate asa cum erau in secolul XIX. 25 dintre ele s-au transformat in spatii de cazare pentru turisti, adaptate la confortul zilelor noastre. Exista si un muzeu al tørfisk-ului, ce prezinta unelte de pescuit si procedeul de uscare a pestelui. Este practic un sat care prinde viata pe durata verii, atata timp cat are turisti prin preajma.

 

Putin mai la nord este Reine, unde o localnica a deschis in 1992 primul muzeu al jucariilor din Norvegia, cu exponate mergand de pe la 1800 si ceva pana pe la 1965.

Intram si noi in muzeu, asteptandu-ne sa gasim ceva diferit de jucariile de pe la noi, dar ne trezim brusc transportati in propria copilarie. Unele dintre exponate sunt asemanatoare cu jucariile pe care le descopeream aruncate prin vreun pod de la bunici, ramase de la unchi si matusi. Explicatia este simpla: norvegienii (nu neaparat din Lofoten) au inventat cate ceva si in domeniul papusilor, dupa cum ne informeaza panourile interesante ce insotesc exponatele, cu informatii sau povestioare simpatice.

Stiati, de exemplu ca ursuletii de plus, "teddy bear" chiar isi trag numele de la presedintele american Roosevelt, in urma unui incident petrecut la vanatoarea de ursi?

Papusa in rochie rosie caramizie de mai sus se numeste Madeleine si are peste 100 de ani. A fost fabricata in Germania si pe gat, pe spate, scrie "Made in Germany". Fetita din Oslo care a primit-o nu a putut sa pronunte mai mult decat "Made" si asa a ajuns sa fie numita Madeleine.

Cele mai vechi exponate  sunt aceste papusi cu cap de portelan. 

Si pentru ca vorbeam despre inventii in domeniu, norvegienii au avut ideea de a atasa capul de portelan unui corp din carpe umplut cu rumegus,  au creat parul sintetic implantat fir cu fir, direct in cap si, ceva mai tarziu, prima papusa din vinilin, prin 1950, cea de mai jos, care chiar seamana cu jucariile pe care le stiu din copilarie.

Sunt si unele exemplare care nu par deloc prietenoase, numai bune sa joace intr-un film horror:

Expozitia cuprinde si alte soiuri de jucarii, nu doar papusi si ursuleti, de la caluti si trenulete de lemn, soldatei de plumb si personaje de poveste pana la case pentru papusi utilate cu toata aparatura necesara, in stilul de mobilier al anilor '50, multe servicii de ceai, aparatura electrocasnica de jucarie, fiindca fetitele erau pregatite de mici pentru o viata de gospodina. 
Insa e timpul sa ne intoarcem in prezent si sa aruncam o privire in jur:

Prin magazinele cu specialitati locale gasim tot felul de delicatese, unele cam exotice pentru gustul meu: oua de pescarus (aflu ca o selectie este necesara si, nefiind pradatori in zona, singurii care o pot face sunt oamenii) si balena in toate formele posibile: afumata, marinata, burger sau salam. Poza cu orca de pe toate preparatele de balena imi linisteste repede pornirile de revolta ecologista, fiindca am si eu criteriile mele de selectie a cauzelor pentru care pledez, care nu tin neaparat cont de cele reale (cum ar fi specii pe cale de disparitie - orca nu e inca printre ele), ci de afinitatile mele, asa ca mananc cu placere pradatori de animalute cute cum ar fi delfinii si focile. Nu m-as atinge de delfin sau de foca, n-am facut-o nici cu renul, dar balena merge, are un gust mai degraba de vita, insa cu aroma de peste. Asta a fost mai mult o curiozitate, de placere rontaiam cod uscat, varianta soft a unuia din cele mai imputite (olfactiv vorbind) feluri de mancare din lume, "lutefisk", ce se obtine prin tinerea acestuia la marinat in lesie pana se gelatinizeaza.  

Acum, ca am si mancat, ne putem continua plimbarea.

 

 Va ziceam ca nu inteleg cum o regiune atat de stancoasa poate avea astfel de plaje. E incredibil cat de fin e nisipul, nu vezi urma de pietricica in compozitia lui, desi-s atatea pietroaie in jur.

Pe una din ele, intalnesc si scoicarii despre care va spuneam.

Am aflat de la localnici ca pasarile astea-s "vestitorii primaverii"; cand vin ele, stiu ca s-a terminat cu vremea urata, pot incepe sa insire codul la uscat. I-am intrebat, de curiozitate, cum isi petrec ei, oamenii, timpul iarna si raspunsul a fost cel banuit: "dormim mai mult". Ei si intreaga insula presupun, nu mai vezi nici un suflet si boreala isi falfaie singura dantelele, neadmirata, uitata de timp si de lume. Cata risipa de frumusete!

Revenind la scoicari, exista patru specii, una dintre ele (alta decat cea de aici) traieste si pe la noi, prin Delta.
Pentru azi cam atat, despre foci, acvile, cai si despre cum (n-)am vazut soarele de la miezul noptii, data viitoare.