Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea XI

Lofoten II

Am mai fost in locuri frumoase prin Europa, dar unele dintre ele au devenit astfel ca urmare a prezentei umane (casutele pastelate sau de un alb stralucitor din sudul Italiei, de exemplu, orasele cu monumente spectaculoase), in timp ce altele, naturale, sunt concentrate pe o suprafata mica. In Lofoten, oriunde te uiti in jur, esti intr-o vedere, iti vine sa iei cu tine tot, sa captezi imaginea fiecarui tablou ce se deschide in fata. Uitam de multe ori sa mai inchid gura dupa un "oaaau" prelungit, ramaneam cu privirea fixata tamp, incapabila sa asimileze atata frumusete deodata.

Si acum mi-e greu sa fac selectia miilor de poze, sa incerc sa va arat "la crème de la crème", sa nedreptatesc unele imagini in favoarea altora.

Nu puteam pierde ocazia unei excursii pe mare. Am pornit la safari-ul de acvile si foci luandu-l ca pe o plimbare, cu resemnarea oamenilor care au mai incercat o data inainte sa vada salbaticiuni ce au refuzat sa se arate.

De data asta, acvilele in cauza erau "dresate". Imediat ce ghidul nostru le-a aruncat un peste, una din ele si-a facut aparitia, alungand pescarusii din jur,

si-a luat prada si s-a retras pe o stanca sa o savureze in liniste.

 

Si din nou am regretat absenta unui obiectiv foto serios. Imaginile se derulau mult prea rapid in fata noastra si mult prea fascinante pentru a mai avea timp sau pentru a ne gandi sa surprindem apropierea pasarii in cercuri largi si lente, apoi plonjonul rapid in apa pentru a-si ridica prada. 

Acvilele regale sunt monogame si teritorialiste, isi construiesc vreo patru-cinci cuiburi unde clocesc ouale prin rotatie, insa au grija ca nici spatiul celorlalte, neocupate in anul respectiv, sa nu fie invadat de vecini nepoftiti. Legile naturii spun ca pescarusii, dornici si ei sa primeasca un bonus de la oameni chiar daca are balta peste, trebuie sa-si astepte cuminti randul atunci cand acvila este flamanda, protestand doar vocal in jurul ei, in grupuri de cate trei-patru. Pescarusii latra, maiestuoasa caravana cu anvergura aripilor ce poate ajunge la doi metri trece, va exista un al doilea peste pentru care raman sa se bata intre ei, sub privirile plictisite, dar permanent vigilente, ale acvilei satule ce-si vegheaza de pe o stanca vecinatatile. Cele doua specii isi impart spatiul, dar relatia nu este nicidecum una de prietenie. Daca imparatul muntilor hotaraste brusc ca are pofta de un ou sau pui de pescarusi (pe adulti nu-i ataca), stolul isi uneste fortele pentru a alunga vanatorul solitar, nu intotdeauna cu succes, dupa cum am putut sa constatam, o alta acvila plecase de pe o stanca unde pescarusii faceau mare galagie cu ceva in gheare. Prefer sa cred ca era un ou...
Doar alpinistii ce urca peretii abrupti ai stancilor ce le mai perturba regatul cu prezenta, insa oamenii, respectuosi fata de miracolele naturii si vietuitoarele ei, nu le deranjeaza cuiburile.

Dupa ce le observam o vreme, ne indreptam spre o micuta insula unde traieste nestingherita o colonie de vreo zece foci. 

Nestingherita pana ce ajungem noi, evident. De indata ce ne vad apropiindu-ne la vreo 30 de metri, aluneca lenes in apele limpezi si ne studiaza nelinistite. Se conving ca oamenii din barca sunt pasnici si au ca singure arme aparatele de fotografiat, dar pastreaza in continuare o distanta de siguranta, itindu-si capsoarele curioase din apa in timp ce una mai mare, probabil seful haremului, se instaleaza confortabil pe o piatra, parca vrand sa ne spuna "daca va mai apropiati, o sa aveti de-a face cu mine".

Nu vrem sa le deranjam prea tare, asa ca ne intoarcem la tarm. Apa linistita din port arata la fel ca apele pe care le vezi prin jocurile de pe calculator si te gandesti ca nu poate exista asa ceva in realitate, ca s-a cam exagerat cu CGI-ul. In Lofoten exista.

 

Incurajati de succesul expeditiei, ne hotaram sa participam si la cea de seara, o iesire in larg cu barcile din imagine, aceleasi de mai devreme, ca sa vedem soarele de la miezul noptii cum descrie o linie paralela cu orizontul pentru a se ridica apoi din nou pe bolta. Cam asa ar fi trebuit sa arate in conditii ideale ale vremii. 

Este ora 10 seara cand pornim din Henningsvaer, satucul pe care nu pierdem ocazia sa-l fotografiem iar si iar, ca deh, acum lumina cade altfel decat ziua.

Plini de speranta, iesim spre larg, ignorand "avertismentul" meteo ce se vede de pe mal in directia apusului, acolo unde, in larg, ar fi trebuit sa se vada in intregime linia orizontului.

In Lofoten, spre seara (nu stiu, pot sa zic seara intr-un loc unde nu se intuneca?) vara se intampla adesea un fenomen ciudat: un val de ceata (mai degraba nori) rece coboara dinspre Oceanul Arctic, cauzand diferente mari de temperatura intre interiorul insulei, unde continua sa fie soare si cald, si coasta pe care bate un vant inghetat. Este un strat nu mai inalt de 3-4 metri, intins insa pe toata suprafata marii, suficient cat sa faca vizibilitatea imposibila. In asa conditii, costumele in care la pranz, la plimbarea la foci si acvile, ne era cald, se dovedesc noaptea deosebit de utile, asigurandu-ne confortul termic.

Si dupa ce am mers noi si am tot mers, n-am reusit sa gasim marginile norului.

 

Soarele ne amagea de undeva din zare ca mai avem putin pana la el, insa ceata densa ne-a impiedicat sa-l vedem, asa ca organizatorii plimbarii au pus in aplicare planul B: n-avem soare dar, ca sa nu simtiti ca ati fi dat banii degeaba pe excursie, va oferim produse locale: tørfisk, vin si, pe deasupra, un cantaret difuzat de posturile nationale de radio sustine un mini-recital, de doua piese, pe barca. 

In conditii normale este ceea ce numesc eu muzica hipstereasca, insa acolo, in mijlocul marii, inconjurati de ceata, cu totii imbracati in costumele de protectie, intr-un context atat de neobisnuit, nimic nu era normal. Mi-a placut Sondre Justad, impachetat in costum si in atmosfera generala si am filmat cea de-a doua piesa, cu tot cu balansul barcii. Coechipierul meu de excursie a pus pe Youtube filmarea, asa cum a fost ea inregistrata pe barca.

Pe la doua noaptea, mergand spre casa, l-am vazut si pe mult cautatul soare binevoind sa se arate de dupa munte, pe deasupra cetii. Am mai incercat si in urmatoarele doua seri, fara barca, sa mergem pe un mal de pe coasta de vest cu deschidere mai larga - cel cu filmarea time-lapse din primul link - dar norii josi si densi ne-au impiedicat admirarea Midnattsol-ului.

Si tot atunci, in acea noapte luminoasa, am alergat peste o jumatate de kilometru (nici nu credeam sa mai am suflu pentru asa ceva) in paralel cu o vulpe ce se strecura printre stanci, incercand s-o prind in poza, dar n-am reusit, se misca mult mai repede printre pietre decat puteam eu s-o focalizez sau s-o ajung pe sosea. In ziua plecarii, trecand prin acelasi loc pe la 7 dimineata, am vazut chiar doua traversand strada, la fel de rapide, am apucat sa surprind doua cozi stufoase roscovane, care probabil iarna devin argintii, disparand printre pietre.

Cand le-am povestit rudelor ca "m-am dat cu calul", am primit obiectii cum ca nu s-ar spune asa. Mie mi se pare ca descrie exact senzatia pe care am avut-o. Cand spui "a calari", se presupune ca stii ce faci. Eu doar stateam acolo si o lasam pe Skima (doamna din imaginea de mai jos) sa-si vada de treaba. Multumesc universului care a creat caii islandezi, mai mici decat ai nostri, dandu-mi o senzatie de siguranta prin distanta fata de pamant (daca e sa cad, poate scap doar cu o mana rupta) fara sa am remuscari ca as putea chinui un ponei, ca asa am putut sa ma bucur de o plimbare minunata pe plaja, prin poieni si pe dealuri, fara incordare si stres. Calul stia mult mai bine decat mine ce trebuie sa faca, eu doar vorbeam frumos cu el, in engleza, cerandu-i scuze ca nu stiu deloc islandeza, ca-mi inchipuiam ca ar intelege ceva mai bine engleza decat romana :).

Calutii astia se nasc in Islanda, tara care isi pastreaza bine specia, nu importa alte soiuri si, atunci cand unul paraseste tara, este exilat pentru totdeauna, nu se mai poate intoarce acasa. Prin izolare se evita bolile si amestecarea rasei. Sunt micuti, dar robusti, iar cei pentru competitii se pare ca mai stiu doua tipuri de pasi in afara de mersul normal, trapul si galopul traditionale.

Pe timpuri, daca aveau nefericirea de a se naste albi deveneau ofrande pentru zei, fiind cunoscuti din vremea vikingilor si prezenti si in mitologia nordica. Sleipnir, calul cu opt picioare al lui Odin, se presupune ca era islandez. Mi-e greu sa-mi imaginez, de exemplu, un viking cat usa calarind asemenea ponei, dar daca asa se spune, asa o fi fost, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

 Dupa cinci zile, parasim casuta primitoare ce ne-a adapostit in Lofoten

la timp ca sa evitam sa o vedem ridicandu-se pe piciorusele mici si pornind la plimbare, dupa cum ne atentioneaza afisul de pe usa: " The cabin will walk across before departure".

Este doar o mostra de engleza norvegiana care ne-a amuzat, ramasa de la fostii proprietari ai campingului. Sistemul, cand am stat la casute, pe care le alternam cu cortul,  era pretutindeni acelasi: te cazezi, gasesti inauntru tot ce-ai avea nevoie intr-o bucatarie bine dotata, unele, cum a fost cea din Lofoten, aveau si baie, iar la plecare faci curat. Daca voiai lenjerie de pat, se platea suplimentar, dar noi n-aveam nevoie, fiind echipati cu sacii de dormit. Totul era self-service si, cum v-am obisnuit deja in Norvegia, pe incredere. Cand plecai, daca nu era nimeni la receptie, si de obicei nu era, ca nu sunt ei prea matinali, lasai frumos cheia intr-o cutie postala.

Plecam din Lofoten insotiti deja de ceata de dimineata, bine cunoscuta de-acum.

Traversam inapoi spre continent, fara sa fi ajuns sa vedem Saltstraumen, "the strongest maelstrom in the world" dupa cum este descris, mai degraba un curent maritim ce se desfasoara intr-un spatiu foarte ingust, intre doua fiorduri, unde un volum urias de apa este proiectat cu viteza mare, formand vartejuri. 

Cu alta ocazie poate, de vom reusi, dorinta e mare, au ramas atatea de vazut, de facut si nu doar, simplul fapt de a fi acolo, in acel cadru de poveste, este incredibil. 

Lasand in urma o dara de regrete

ne intoarcem pe continent unde un curcubeu aparut pe marginea drumului incearca sa-mi mai aline tristetea despartirii de Lofoten. 

Apoi altul, dublu

 si altul...

Asa, tara frumoasa, invarte cutitul in rana! Inca ma intreb daca exista viata dupa Norvegia. Cand stiu ca sunt oameni carora le este suficient sa deschida geamul la o camera pentru a inspira briza marii si la alta pentru a simti adierea racoroasa a padurilor de brazi in timp ce o cascada le susura in urechi, cum mai pot sa-mi suport meschina garsoniera de bloc in fata careia se ridica un alt bloc?! Doar inchipuindu-mi poate ca blocul nu-i beton, ci stanca, ca apa aruncata de cineva de la etaj este un pui efemer de cascada iar ceea ce se zareste intr-un balcon nu-s rufe la uscat, ci un curcubeu, ca baltile lasate de ploaie formeaza insule pe care pot intrevedea, cu multa imaginatie, o colonie de foci, ce conteaza ca au cochilie si cornite?! Iar noi avem si ceva in plus: lumina zilei si soare pe timp de iarna...Si muulte in minus, mai bine sa nu deschid subiectul.

Pentru ca trecerea spre lumea reala sa nu fie prea brusca, maine mergem pe la o cascada si apoi ne plimbam putin prin Oslo.