"Un barbat cade de la mare inaltime pe o platforma de beton. Accident sau tentativa de sinucidere? Ramaneti pe programul nostru pentru a-i urmari in direct agonia, cu o bara de fier infipta in cap." Asa ar putea suna o stire de la ora 5 si ambiguitatea finalului formularii este intentionata, cam asta mi-a facut mie filmul, mi-a produs o durere de cap. Sa insemne ca am empatizat prea mult cu personajul principal? Daca am facut-o, a fost doar pana la un punct, insa durerea de cap a ramas si dupa. In film, stirea se prelungeste timp de o ora si jumatate, acapareaza toate posturile de televiziune, mobilizeaza toti reporterii si cameramanii, multi aflandu-se deja la fata locului, la inaugurarea muzeului de pe a carui platforma cade Roberto Gomez.
Locatia intamplarii este extrem de convenabila, un amfiteatru roman recent descoperit. E un loc de observatie numai bun pentru multimile a caror unica scanteie de viata este aprinsa de devorarea mizeriei si nefericirii celui de alaturi, un necunoscut pentru care prea putini arata compasiune, cei mai multi incercand sa obtina profit: pe de-o parte o haita de reporteri incearca sa invadeze intimitatea nefericitei victime, pe de alta sunt interesele celor ce se tem de un eventual proces, fie ca lucreaza la muzeul de unde a cazut eroul, fie la compania de publicitate ce i-a intors spatele in momentul cand le-a solicitat directorilor acesteia, vechi prieteni si colegi, sa-l angajeze. Sunt apoi lupii mai mari din media, cei ce nu se multumesc cu o stire, ci o transforma intr-un reality show sau intr-un interviu numai bun de stors audienta din lacrimile spectatorilor induiosati. Pana si Roberto insusi, un copywriter aflat in cautare de lucru pe fondul crizei economice din Spania, faimos candva pentru un slogan Coca-Cola, observa impactul mediatic al accidentului si se hotaraste sa profite, sa-si negocieze pe bani buni tragedia pentru a ajunge pe ecran. In tot tavalugul de interese divergente, singura ce-si pastreaza luciditatea si bunele intentii ramane sotia lui, Luisa (Salma Hayek), departe de disperarea cinica ce-i cuprinde sotul, contrabalansandu-i impulsurile cu propriile decizii responsabile.
Senzatia pe care mi-a lasat-o Alex de la Iglesia cu filmul asta e ca putea scoate mult mai mult. Din pacate, scenariul i-a fost incredintat unui anume american, Randy Feldman, autor al unor filme mediocre cu Van Damme, Stallone sau Eddie Murphy, esuand de la ceea ce l-ar fi putut transforma intr-o comedie neagra, o farsa cinica, intr-o melodrama sociala demna de tabloide. Ne ofera doar frivolitate, ipocrizie, portrete unidimensionale, caricaturale, conturate fugar si liniar, insuficiente pentru a da mai multa vioiciune si subtilitate unui film in care personajul principal sta culcat tot timpul cu o tepusa infipta in teasta si restul roiesc in jurul sau intr-un du-te vino grotesc, fara nimic appealing. Totul este foarte static, pana si decorul, intotdeauna acelasi cu exceptia primului sfert de ora. La un moment dat, eroul, gonind cu masina pe autostrada asculta Highway to Hell, piesa lui AC/DC, ca o premonitie a indreptarii spre propriul infern, acela in care din orice circ se poate obtine o paine si orice protagonist al circului mediatic devine un clovn trist.
La sfarsit am ramas cu senzatia ca filmul asta m-a pacalit, oferindu-mi exact ceea ce pretinde ca-si doreste sa critice, fara sa gaseasca mijloacele de a depasi stadiul de copie al genului de emisiuni pe care incearca sa le satirizeze.
Locatia intamplarii este extrem de convenabila, un amfiteatru roman recent descoperit. E un loc de observatie numai bun pentru multimile a caror unica scanteie de viata este aprinsa de devorarea mizeriei si nefericirii celui de alaturi, un necunoscut pentru care prea putini arata compasiune, cei mai multi incercand sa obtina profit: pe de-o parte o haita de reporteri incearca sa invadeze intimitatea nefericitei victime, pe de alta sunt interesele celor ce se tem de un eventual proces, fie ca lucreaza la muzeul de unde a cazut eroul, fie la compania de publicitate ce i-a intors spatele in momentul cand le-a solicitat directorilor acesteia, vechi prieteni si colegi, sa-l angajeze. Sunt apoi lupii mai mari din media, cei ce nu se multumesc cu o stire, ci o transforma intr-un reality show sau intr-un interviu numai bun de stors audienta din lacrimile spectatorilor induiosati. Pana si Roberto insusi, un copywriter aflat in cautare de lucru pe fondul crizei economice din Spania, faimos candva pentru un slogan Coca-Cola, observa impactul mediatic al accidentului si se hotaraste sa profite, sa-si negocieze pe bani buni tragedia pentru a ajunge pe ecran. In tot tavalugul de interese divergente, singura ce-si pastreaza luciditatea si bunele intentii ramane sotia lui, Luisa (Salma Hayek), departe de disperarea cinica ce-i cuprinde sotul, contrabalansandu-i impulsurile cu propriile decizii responsabile.
Senzatia pe care mi-a lasat-o Alex de la Iglesia cu filmul asta e ca putea scoate mult mai mult. Din pacate, scenariul i-a fost incredintat unui anume american, Randy Feldman, autor al unor filme mediocre cu Van Damme, Stallone sau Eddie Murphy, esuand de la ceea ce l-ar fi putut transforma intr-o comedie neagra, o farsa cinica, intr-o melodrama sociala demna de tabloide. Ne ofera doar frivolitate, ipocrizie, portrete unidimensionale, caricaturale, conturate fugar si liniar, insuficiente pentru a da mai multa vioiciune si subtilitate unui film in care personajul principal sta culcat tot timpul cu o tepusa infipta in teasta si restul roiesc in jurul sau intr-un du-te vino grotesc, fara nimic appealing. Totul este foarte static, pana si decorul, intotdeauna acelasi cu exceptia primului sfert de ora. La un moment dat, eroul, gonind cu masina pe autostrada asculta Highway to Hell, piesa lui AC/DC, ca o premonitie a indreptarii spre propriul infern, acela in care din orice circ se poate obtine o paine si orice protagonist al circului mediatic devine un clovn trist.
La sfarsit am ramas cu senzatia ca filmul asta m-a pacalit, oferindu-mi exact ceea ce pretinde ca-si doreste sa critice, fara sa gaseasca mijloacele de a depasi stadiul de copie al genului de emisiuni pe care incearca sa le satirizeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.