Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea IV

Suldal

Ryfylke este regiunea din care face parte si Preikestolen, cum ar fi judetul la noi, insa cuprinde mai multe "municipalitati", nu stiu cum sa le zic altfel, mai multe subdiviziuni teritoriale, zone mai mici, fiecare cu activitatile specifice, cu traditiile si motivele de mandrie proprii, una dintre ele fiind Suldal. Cu o densitate de 2 locuitori/km patrat, da senzatia unui loc aproape pustiu. Aveam nevoie de asa ceva dupa baia de multime din ziua precedenta. Rar vezi oameni pe strazi, de obicei turisti. Aici chiar ca-ti vine sa te intrebi daca exista norvegieni in Norvegia sau toate masinile sunt de fapt inchiriate de straini cu chef de explorare. Daca sunt, se fac vazuti aproape la fel de rar ca si elanii, ramanand ascunsi bine in spatele peretilor de lemn ai casutelor cochete. Doar soarele ii mai scoate pe afara, la o partida de pescuit sau pe vreo plaja micuta. 

Mai traversam un fiord cu vaporul din imagine si ajungem la Sand, satul unde ne-am stabilit pentru doua zile resedinta intr-o casuta cu living, bucatarie si tot confortul, la un pret mult mai mic decat ne-a costat instalarea cortului in campingul de la Preikestolen, capcana pentru turisti pe care o las in urma fara mari regrete. Batrana de la receptie este probabil singura persoana din tara care nu stie engleza, dar ne-am inteles noi, prin gesturi ample si desene in nisip.

Plecam sa exploram imprejurimile si prima oprire o facem la "Laksestudio", un punct de observare a somonilor ce se intorc dupa 1-2 ani petrecuti in mare pe raurile repezi pentru a-si depune icrele. Cantaresc intre 3-7 kg, uneori mai mult si, in drumul lor inapoi, daca ajung in bazinul punctului de observatie, sunt tinuti cateva zile pentru readaptarea la inotul impotriva curentilor raurilor repezi de munte. Apoi li se deschide usita si-si continua drumul. Erau si pastravi, pasageri ocazionali, sariti acolo probabil din intamplare, ce urmeaza sa fie eliberati impreuna cu somonii antrenati pentru drumul greu ce-i asteapta. Or da examen de sfarsit de stagiu? Am banuiala ca exemplarele care nu-l trec fac un salt direct in farfuriile restaurantelor locale. 

Ii privim printr-un geam lateral sub apa, in mediul lor, din cladirea amenajata pentru studiu si observatie, cu un interesant sistem de simulare a curentilor izvoarelor repezi. Ca fapt divers, totul este mult mai scump ca la noi, singurul lucru considerabil mai ieftin este somonul. Si cam fiecare camping pune la dispozitia turistilor permise de pescuit pe o zi, o saptamana sau o luna, pentru unul sau mai multe tipuri de pesti, cu sau fara echipament (inclusiv barca). Pe noi nu ne pasioneaza sportul asta, asa ca nu ne-am interesat exact care-s optiunile, doar le-am vazut in trecere.

Ne plimbam putin prin Sand si constatam ca sunt deschise doar biroul de informatii pentru turisti si o benzinarie. Singurele suflete intalnite sunt cativa pescari, cei din barcile cu motor si un pui de pescarus, ne-am interesat de soarta lui la informatii si ni s-a spus ca e de mult timp pe-acolo si a mai crescut, pare sa nu fie in pericol intr-un loc atat de lipsit de pradatori. E tare placut sa poti auzi linistea, intrerupta doar de tipetele pescarusilor, sa ai senzatia ca te afli intr-o lume care de fapt e acolo doar pentru ca ti-o inchipui tu, altfel n-ar putea fi exact cum ti-ai dori-o.

Cateva inconveniente tot sunt. Duminica este totul inchis, in toata tara, cu exceptia muzeelor, birourilor de informatii pentru turisti si catorva benzinarii. Programul supermarket-urilor nici nu mentioneaza ziua de duminica, afiseaza programul de luni pana vineri, sambata fiind program redus pentru unele sau liber pentru altele. Cam toate lucrurile (nu foarte) neplacute le aflam the hard way, ca sa zic asa. Cand iti este foame si mancarea din traista s-a terminat, constati ca singura optiune ramasa e un burger de benzinarie, fiindca supermarket-urile sunt inchise. E bun si el. Cand sufletul tanjeste dupa o bere rece si vrei sa-ti cumperi de la supermarket, e la fel de buna apa de cascada, fiindca afli ca in Norvegia este ilegal sa se vanda alcool, oricat de slab, dupa ora 20, desi exista pe raft (ei zic ca incearca astfel sa combata alcoolismul, dar nu vad ce-l impiedica pe om sa-si ia un bax de bere la ora 19,55), asta pe langa faptul ca supermarketurile n-au voie sa comercializeze decat bauturi pana la 4,5 grade tarie, pentru vin si altele exista magazine speciale, numite "Vinmonopol". Cand te uiti ingrijorat la ultimele coroane ramase si parca ai vrea sa pastrezi banii de pe card pentru benzina, vezi ca nu poti face nimic cu euro, fiindca nu exista birouri de schimb in tara si doar bancile schimba, pana la ora 16, cand se inchid. Si inca e bine pe coasta de vest, mai spre nord si in est, nici bancile nu mai vor sa schimbe. Ba chiar m-a lasat masca un functionar: "Schimbati euro?" "Da..." Dau sa scot banii insa completeaza "dar numai pentru clientii bancii!" Bun asa, nu se poate negocia si sa zic ca tocmai am devenit client incercand sa apelez la un serviciu al vostru?! Cam astea au fost singurele bile cu o usoara nuanta de gri fata de albul imaculat al restului de bile norvegiene,  schimbatul banilor fiind cel mai inconfortabil pe tot parcursul sederii, dar ne-am descurcat. Oricum, sunt marunte pe langa cate experiente placute primesti in schimb.
Si pot sa spun ca este un capitol la care stam mai bine decat ei: free WiFi. Paradoxal pentru o tara unde doar vreo 30% din locuitori sunt utilizatori de internet, in Romania, oriunde ai merge sa te cazezi, daca nu esti la vreo cabana uitata in varf de munte, gasesti WiFi si se subintelege ca e la liber. In Norvegia, sunt locuri care n-au, locuri care au gratuit si locuri unde se plateste separat de cazare, cele din urma reprezentand majoritatea. Mai mult din cauza celor dintai, adunam tot timpul intr-un carnet "intrebari de pus cand ne intalnim cu Google". Pana-l gasim, ne continuam plimbarea.

V-am povestit deja ce sunt drumurile turistice: in momentul cand distantele au fost scurtate printr-un tunel, drumul peste munte care lega localitatile in cauza a capatat statut de "drum turistic". Le vezi pe harta, in pliante, insa prea putini le strabat si nu stiu ce pierd. Prezentarea lui Fv520, drumul turistic Ryfylke, nu te pregateste nici pe departe pentru realitatea ce te face sa-ti inchipui ca ai fost transportat intr-o poveste cu gnomi si troli. E drept ca ti se spune ca e un traseu de masina de 140 km de facut in 6-8 ore si ar trebui sa banuiesti ca la fiecare cotitura a drumului peisajul te opreste, te vrajeste, te face sa vrei sa ramai mai mult. Este practic un circuit al Saudafjorden si Hylsfjorden. Traversam fiordul si ajungem la Sauda, oraselul care se lauda nu cu una, ci cu trei cascade, una chiar in centru, una in apropiere si a treia, cea mai frumoasa, la cativa kilometri.

Deja cascadele incep sa devina o obisnuinta a peisajului norvegian: mai mici sau mai mari, permanente sau temporare, mai inalte sau mai joase, abrupte sau in trepte, vijelioase sau susurande, rasfirate sau aruncandu-se intr-un tumult ce ridica in aer un nor de ceata, continua sa ma fascineze, dar incep sa am pretentii de la ele, sa fac comparatii si clasamente. Cele mai maricele sunt cam toate sursa de curent, intr-o tara unde 99% din energie este generata de hidrocentrale, restul fiind eoliana. Nu doar ca au o multime de rauri, cascade si lacuri, dar au fost si primii care s-au apucat sa scoata energie din maree, instaland turbine sub apa, in mare, ca sa nu mai zic si de lacurile artificiale, uriase bazine de acumulare, ca si cum n-ar avea sute de lacuri naturale. 

Imi pare rau ca pozele cu cascade nu pot reda nici dimensiunile reale, nici senzatia de curgere, Svandalsfossen, cea din prima poza, ar merita o imagine mai buna, mai in miscare, cu pletele ce-i curg rau si se varsa in apele fiordului. Altele sunt doar niste firisoare temporare ce se aduna intr-o caldare glaciara permanent remodelata de apele vreunui parau, de pietrisul abraziv adus de caderile de zapada. 

Desi muntii din zona nu sunt inalti, doar 1200-1400 metri, pastreaza si in miezul verii pete de zapada ale iernii trecute. Zeci de lacuri glaciare limpezi, stanci amenintatoare aruncate parca acolo de trolii in razboi, cate o casuta in stilul montan, cu vegetatie pe acoperis, din care astepti sa iasa un goblin... Peisajul are ceva din senzatia maiestuoasa a Alpilor, cu oite fericite pascand libere iarba grasa, imbibata de umezeala. 

Am vrut sa vizitam niste mine de zinc de la sfarsitul secolului XIX, inca functionale, dar drumul de acces era inchis pentru refacere dupa niste alunecari de teren. Insa prin colbul unui drumeag laturalnic erau sute, mii de astfel de pietricele interesante, stie cineva daca au un nume? Am adunat cateva zeci, e parte din planul meu secret de luare a Norvegiei acasa, bucatica cu bucatica, am inceput cu pietre si scoici :)

Pare sa fie o tara bogata in minerale si minereuri de tot soiul. Ca sa nu mai zic ca este si in top 10 al exportatorilor de petrol. Si ce a facut recent statul cand a mai descoperit un zacamant si a observat ca are prea multi bani?! Nu, nu a marit salariile parlamentarilor, nici nu le-a dat ministrilor sa-si construiasca vile, a oferit o bonificatie tuturor locuitorilor. Va imaginati ca e posibil asa ceva?! Long live king Harald!

Pe drumul de intoarcere spre Sand, am aruncat o privire hidrocentralei de la Nesflaten. Proiectata de arhitectul Geir Grung si construita prin anii '60, se zice ca ar fi unul din cele mai bine pastrate exemple de functionalism: linii simple, minimalism, ca orice cand vine vorba de arhitectura in Norvegia.

In episodul urmator, Trolltunga si un ghetar ce s-a dovedit mult mai spectaculos decat la prima vedere.