Declaratia de dragoste a unui ucigas de carti

Bohumil Hrabal - O singuratate prea zgomotoasa 

Cand iti gasesti sfarsitul aplecandu-te prea mult pe geamul unui spital in incercarea de a hrani porumbeii, se cheama ca ai fost un om cu suflet mare. Si dupa ce sufletul zboara purtat pe aripile pasarilor, in urma raman cartile, pentru a-si bucura peste ani cititorii. Pe Hrabal nu am cum sa nu-l iubesc. Si nu au cum sa nu ma induioseze si sa ma bulverseze eroii lui, bufonii veseli ai unei lumi triste, fie ca se numesc Hrma sau Ditie, carora li-l adaug acum si pe Hanta. Ma bucura si ma uimeste de fiecare data acest mare autor al oamenilor mici plini de ganduri si vise, cum reuseste el sa-si ia cititorul, sa-l strecoare in creierele aglomerate de amintiri, aspiratii, senzatii, ca intr-un beci ticsit de carti si reviste pana in tavan si sa-l ghideze prin labirintul lor intortocheat lasandu-l sa le atinga, sa le vada, sa se urmareasca drumul. 

De 35 de ani, Hanta zdrobeste carti la o presa veche in pivnita unde lucreaza, ducand o existenta mecanica, automatizata, detasata de lumea din jur. Albume de arta, opere clasice legate in piele, intreaga Biblioteca Regala Prusaca, reproduceri dupa picturi celebre, literatura fascista, cu toate i-au trecut prin mana si prin presa. Este condamnat sa ucida de dimineata pana seara carti, compactandu-le sufletul intr-o masa amorfa de celuloza, bantuit de scrasnetul oaselor zdrobite ale personajelor prinse intre coperti. De disparitia unora se bucura, pe altele le priveste cu regret si remuscari iar altele, cele mai dragi, sunt salvate de la pieire, pastrate sau trimise spre adoptie, printr-un anonim gest eroic. 

Se imbata cu bere si cu miros de hartie ranceda ce-i readuce in fata imaginea altor putrefactii. Isi aminteste de tinerete, de iubirile de atunci, de Mancinka cacacioasa sau de tiganca ce l-a urmat neconditionat pana a disparut in cine stie ce lagar. Il viziteaza personaje din paginile cartilor sau din amintiri, ori doar propriile ganduri, in acelasi flux halucinant de frumos cu care ne-a obisnuit Hrabal intr-un amestec de poezie, viziuni onirice, descrieri si reflectii filozofice. 

Hanta, un Sisif al cartilor reciclate, este indragostit de bolovanul pe care il urca pe culme iar si iar, zi de zi, in ritmul unei existente avand ca singur scop actiunea de a presa carti, de a vorbi cu ele, de a le iubi sau detesta.
Si in tot acest timp gandurile, mai rasunatoare decat zgomotul presei vechi, se restogolesc asupra mea cu o densitate rar intalnita, ma comprima, ma reduc la dimensiunile unui soarece ce da fascinat tarcoale presei, pentru a intelege mai bine de unde se aude poezia ce se revarsa in jur, din ce vis sau cosmar se desprind toate acele glasuri ce inalta un imn vietii inconjurate de mirosurile alterarii, descompunerii si mortii. 

O lume noua se va ridica peste ruinele celei vechi, una indiferenta si impersonala, in care cartile sunt doar hartie veche si presa industriala inlocuieste migaloasa munca artizanala de pregatire a pachetelor, ultimul omagiu adus cartilor inainte sa fie ucise, ca un serviciu de cosmetica mortuara prestat chiar de ucigas.

Pentru mine, O singuratate prea zgomotoasa este cea mai frumoasa declaratie de iubire facuta cartilor de un scriitor si ma tem ca, insirand prea multe cuvinte despre ea, i-as altera magia, pe care prea bine au stiut sa o pastreze in prefata Marin Malaicu-Hondrari si in postfata Dan Coman, intr-un colaj decupat chiar din textul lui Hrabal.