Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea VIII

Pe scara trolului, spre Trondheim

Cum altfel sa ajungi dintr-un loc in altul fara sa mai urci un munte,

  

si apoi sa-l cobori ca sa te intalnesti cu un trol prietenos in Geiranger, locul de unde pornesc barcile poate spre cea mai fotografiata imagine de pe apa a fiordurilor norvegiene, aceea cu cascada celor 7 surori, De Sju Søstre, cele sapte firisoare ce se varsa impreuna in mare.

Nu o vedem, este ascunsa de o cotitura, insa vedem fiordul de sus

si apoi coboram pentru a-i traversa o alta ramificatie.

Incepem din nou sa urcam si pe drum ne imprietenim cu fauna locala

 ce ne priveste cu aceeasi curiozitate cu care o fac si multi dintre bipezii intalniti. De vreo doua-trei ori ni s-a spus ca suntem primii romani care ajung prin locurile respective iar cand mai vedeau si masina si intelegeau ca tot drumul asta pana la ei l-am facut cu ea ne aruncau o privire ce parea sa oscileze intre admiratie si "are you crazy?" Om fi, dar nebunia asta a avut rezultate atat de placute! Ne-a dat posibilitati de miscare prin tara aproape nelimitate, ne-a oferit cele mai frumoase tablouri, ne-a dus departe si ne-a adus inapoi cu bine.

Ajungem in varful muntelui, de unde cele doua cascade gemene, Stigfossen si Tverrdalsfossen strajuiesc intrarea pe Trollstigen. 

Drumul, deschis in 1936, are 11 curbe "ac de par", fiecare purtand un nume, nu stiu daca de ciclisti, cum se practica pe marile catarari din Turul Frantei, imi erau necunoscute, desi ma mai pricep un pic la ciclism, urmarind cu sfintenie mai toate cursele, fie ele tururi mai mari sau mai mici ori clasice de o zi.

Chiar cand am ajuns noi in varf, pregatindu-ne de coborarea scarii, ajungeau si niste ciclisti epuizati care urcasera Trollstigen-ul. 

Era o cursa de amatori, la care participau deopotriva biciclisti si conducatori de tot soiul de alte vehicule, de la bicicleta tandem pana la diverse jucarii improvizate, unele si cu atas, important era sa aiba 2 roti si sa nu foloseasca motor. Ne-am tot intalnit cu ei pe traseul nostru de coborare, gafaiau din greu, dar isi continuau ascensiunea. 

 Si cum inainte de a porni spre coborare pe un drum unde doua masini mici incap cu greu o balaceala este exact ce-i trebuie soferului, sus este amenajat un fel de bazin, perfect pentru racorire intr-o calda zi de vara. 

Pornim incetisor la vale, fiindca trolul nostru si-a construit o scarita destul de abrupta, cu trepte curbate si balustrade formate din doua cascade. Nimeni nu pare sa se sperie, se merge cu atentie, soferii isi fac loc politicosi unii celorlalti, in ciuda inclinarii pantei si ingustimii drumului nu m-am simtit deloc in pericol.

Dupa inca o traversare, incepi sa nu mai stii unde e mai frumos, pe mare sau pe munte.

Urmam drumul turistic de pe coasta, pe malul Atlanticului, o zona foarte activa militar in timpul celui de-al doilea razboi mondial, pe durata ocupatiei germane. Trecem pe langa o statie radar ramasa din razboi, amplasata acolo fiindca locul ofera o vedere buna la ocean. 

Zeci de mici insulite dau contrastul atat de placut cu apele marii.

Ne facem si doi noi prieteni. Fie iarba cat de grasa, painea este mai gustoasa!

Si dupa o zi lunga de umblat, ne asezam cortul in apropiere de Trondheim si asteptam cu nerabdare sa trecem a doua zi prin Cercul Polar si sa simtim brusc ca si cum am fi deschis usa congelatorului. Sau nu.