Saturday, 9 August 2014

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea V

De la ghetar, pe Limba Trolului

Intotdeauna cand plecam dintr-un loc priveam cu un ochi inainte, spre noile descoperiri ce ne asteptau, si cu unul inapoi, cu regretul ca n-am aprofundat zona, ca am lasat inca multe locuri de vazut si lucruri de facut acolo. 
Fiordul Hardanger este al doilea ca lungime al tarii. Venim dinspre sud in singura zi cu ploaie multa a sejurului si, pe marginea strazii, ne opreste cea mai spectaculoasa cascada pe care am vazut-o. Låtefoss nu este foarte inalta pentru standardele Norvegiei, numai 165 de metri, dar caderea de apa a celor doua brate este atat de puternica incat norisorul pe care-l formeaza se vede cam de la un kilometru. 
Dupa ploaie, zeci de torente se preling pe pantele muntilor din jur amestecandu-se cu apa marii.

Si cum mergem noi agale prin vale pe langa fiord si ii admiram, un panou ne deturneaza de la drum. Un ghetar la 10 km distanta si sa nu-l vedem?! Ar fi pacat. Si uite-l ca e la doi pasi de parcare, nu poate fi departe. Scrie pe panou ca-i drum de o ora jumate, dar noi mergem doar un pic, pana unde se rareste padurea, sa-l vedem mai bine, ca ploua si nici nu le-am echipat cu bocancii.
O ora si ceva mai tarziu, dupa o ascensiune care s-a desfasurat in ultima parte urcand pe franghii pietrele ude... 
eforturile ne sunt rasplatite de aparitia soarelui si a unui dublu curcubeu. Este doar primul dintr-o serie ce ne va oferi multe altele, prin unele chiar vom trece! E o senzatie ireala sa mergi cu masina spre un curcubeu si sa simti ca daca intinzi mana pe geam ti s-ar putea colora in rogvaiv. Dar ca prin minune, cand dai sa-l atingi, dispare :)
Suntem la baza lui Buer, un brat al Folgefonnei, al treilea ghetar ca intindere al tarii care in timpul ultimei glaciatiuni a fost cu totul sub gheturi. Totul arata mult mai frumos dupa ce iese soarele: in fata, ghetarul amenintator cu reflexe albastrui (un panou ne atentioneaza ca este in permanenta miscare, sa nu riscam sa urcam pe el fara ghid, insa scrasnetul acela specific de ghetar ce-ti da senzatia unui organism viu nu se aude din cauza paraului involburat), in spate valea insorita cu cele doua curcubeie. La baza, fiecare trecator a simtit nevoia sa lase un semn, o momaie pe malul paraului desprins din ghetar. Facem si noi cate una si pornim mai departe.


Intram in zona de pomi fructiferi a Norvegiei. Este putin trecut de jumatatea lui iulie si ciresele-s numai bune, prelungindu-mi placerea de a savura fructele preferate. Aceeasi parere o au se pare si pescarusii, care se comporta asemenea graurilor pe la noi, cand se coc strugurii. De aceea copacii inca neculesi sunt acoperiti cu niste prelate, ca intr-o sera.

Ne instalam cortul in campingul amplasat intr-o livada, la umbra unui cires, si pornim sa admiram imprejurimile. 
Aici gasesc o alta mostra uimitoare pentru locul de unde provenim si unde Creanga ne invata de mici ce cool e sa furi cirese, dar fireasca intr-o lume normala, de cinste si corectitudine, autoservirea. Din loc in loc, pe marginea drumului, se afla astfel de tarabe, nimeni inauntru, doar cateva caserole cu cirese, pretul afisat si o cutie ca o pusculita in care cumparatorul, dupa ce ia cat pofteste, lasa banii.
A doua zi dimineata pornim spre lungul traseu spre Trolltunga (limba trolului), de 22 km si 10 ore. Primul kilometru jumate este cel mai greu. Poteca abrupta prin padure urca paralel cu sinele unui funicular dezafectat, prin stanga, unde curge si un parau. Este cald, dar in aer e o umezeala de padure amazoniana.
Mai sunt apoi cateva urcari mai greute, dar cea mai mare parte a drumului este destul de valurita, traversand mai multe platouri pe langa lacul Ringedalsvatnet, deasupra caruia se inalta stanca, la 1100 de metri. Trecem peste nenumarate paraiase, formate de ploaie pe lespezile uneori alunecoase, pe poteca ce ne poarta tot mai sus prin nori, spre o tinta nevazuta.
La urcare mergem mult prin nor, nu prea reusim sa vedem splendoarea din jur, caldura umeda iti da senzatia unei clime tropicale. Insa pactul meu cu soarele functioneaza si de data asta asa ca, odata ajunsi sus, norii se rasfira si ne lasa sa ne bucuram de imprejurimi.
Nu stiu daca trebuie sa-i multumesc vremii nu prea incurajatoare de la inceputul zilei sau distantei ce poate descumpani pe multi ori poate lacului pe care nu scrie "fiord" desi arata cam la fel, dar m-am bucurat mai mult de acest traseu si, dupa cum vedeti, avem si aici un Preikestolen, in plan indepartat, facandu-ma sa-mi pun intrebari despre nebanuitele cai ale popularitatii unui loc in defavoarea altuia. Pentru poze pe stanca, musai individuale sau cu prietenii daca are cine sa stea la distanta sa prinda unghiul potrivit, se face o coada, dar cat am stat pe-acolo nu au fost niciodata mai mult de 5-6 oameni asteptand.



La intoarcere, lumea din jur arata mult mai vesela, mai colorata.
Mai lung imi pare drumul la-ntors acasa, picioarele s-au incarcat cu plumb, genunchiul cu sechele de la schi doare, dar ce mai conteaza cand in jur e atata splendoare?! 
Pentru ca la plecarea de aici am dat in sfarsit de niste urme ale stramosilor norvegienilor si oti fi obosit poate si voi de cat v-am plimbat pe poteci de munte, in episodul viitor ne odihnim in compania vikingilor.

No comments:

Post a Comment