Din vremea apelor dulci si sarate

  

Maja Lunde - Istoria apelor 

 

Daca in primul volum al tetralogiei sale climatice autoarea norvegiana ne facea martori la disparitia albinelor, cel de-al doilea este despre apa. Reteta e de-acum cunoscuta, o incursiune in degradarea planetei, cu efecte rapide si de multe ori ireversibile,  desfasurata pe mai multe planuri ce corespund unor epoci diferite, in cazul de fata cea in care inca se mai poate salva ceva (vremurile noastre) si cea in care nu a mai ramas nimic de salvat (de-acum peste vreo 20 de ani). In vremea noastra, o activista pentru mediu priveste cu ingrijorare cum ghetarii sunt ciuntiti si transformati in cuburi pentru export, cum cursurile apelor sunt deviate si imblanzite de hidrocentrale, in timp ce un intreg ecosistem are de suferit. In 2041, cand consecintele schimbarilor climatice au devenit certitudini, un tata cu fiica lui migreaza spre nord, unde viata mai e inca posibila si suportabila. 

Exercitiul de imaginatie pe care ni-l propune este unul ce indeamna la meditatie, la cumpatare. Scenariul propus, zic eu, nu este unul distopic, de tipul "daca", ci doar o prefigurare a viitorului, de tipul "cand". E o proiectie a viitorului nostru ce se construiesti prin acte de iresponsabilitate sau prin nepasare, din incapacitatea de a ne opune unor decizii care, promitand progresul si generand bani si locuri de munca, contribuie la poluarea locala, transforma zone intinse in desert, ucid oameni. Si cele mai apropiate si la indemana exemple ar fi Rosia Montana si Copsa Mica, dar cate altele nu sunt, chiar si in curtea noastra marunta!

Intre Signe, care isi doreste sa salveze lumea, si David, care 24 de ani mai tarziu porneste in pribegie pentru a se salva pe sine si pe fiica lui, exista un fir subtire, velierul cu care cea dintai pleaca in ultima ei calatorie, "Albastru", cel care da titlul original al cartii. Editia romaneasca a optat insa pentru un alt fir, acela al unitatii volumelor ce alcatuiesc cvartetul, transformate in "istorii". Probabil ca urmatorul volum ar trebui sa se numeasca Istoria cailor ;). 

Intre cele doua fire paralele ale actiunilor (care, de fapt, sunt mai degraba schitate, niste pretexte pentru a-si construi pledoaria climatica), se intrezareste o Europa pustiita, devenita imposibil de locuit in partea de sud (inca de acum sudul Spaniei este deja desertificat), de unde multe specii de pasari si animale au disparut, cu resurse de apa limitate, obtinute mai ales prin desalinizarea apei de mare. 

Maja Lunde nu scrie rau, mai ales ca ma intereseaza mult subiectele pe care le propune, dar nici atat de bine pe cat ar merita tema aleasa. Abordarea sa cam simplista tinde sa o duca un pic in derizoriu si pe alocuri sa o scufunde intr-un registru melodramatic din care imi reveneam cu greu. Cam la fel cum celebrul discurs cu "How dare you..." a mutat atentia unora de la un mesaj altminteri important la persoana, la emotivitatea si patosul Gretei. Atat de mult se plange in cartea asta incat nu prea mai inteleg cum e cu lipsa de apa. 

Si totul e foarte descriptiv, asa, o atmosfera de tabara de refugiati in care se asteapta un Godot ce intarzie sa apara, cam cum astept si eu sa se intample ceva cu cartea asta, sa se ridice la inaltimea subiectului. Pretextul ecologic de la care se construieste devine centrul ei de interes,  ceea ce nu ar fi fost deloc rau daca ar fi fost tratat intr-un registru mai putin facil. Intre timp, Signe isi aminteste si sufera din iubire iar David isi aminteste si sufera de despartire... Subiectul asteptarilor/asteptarii lor este, evident, diferit. Probabil ca o sa citesc si urmatorul volum cand se va traduce, chiar daca cele doua de pana acum au mers cumva pe o panta descendenta, pentru ca o sa fie cu cai! Mi-a placut mai mult cartea cu albinele decat asta cu apele,  acum am mai redus turatia asteptarilor.