Justitiarul

  

Heinrich von Kleist - Legenda lui Michael Kohlhaas (Dintr-o cronica veche) 

 

Pentru ignorantii ca mine, care aud prima oara de acest autor, Heinrich von Kleist este un scriitor german din secolul XVIII care, in cei 34 de ani de viata, a scris piese de teatru si romane ce nu si-au pierdut deloc actualitatea, fiind inca jucate sau adaptate cinematografic. Titlul de fata a fost ecranizat intr-un film (pe care acum vreau sa-l vad!) ce-l are in rolul principal pe Mads Mikkelsen, unul dintre actorii mei preferati, film nominalizat in 2013 la Palme d'Or, castigator si al unor premii César, unde a avut cateva nominalizari. 

Daca parfumul vremurilor trecute nu era deja suficient de pregnant, actiunea romanului este plasata si mai departe in timp, in secolul XVI, ceea ce-l face chiar si pentru perioada cand a fost scris un roman de epoca. Avand ca protagonist un negustor de cai real, a carui insemnare sta la baza cartii, romanul abordeaza o tema oricand valabila, disecand resorturile ce pot declansa reactii extreme. Pornind de la un episod birocratic (se pare ca inventarea de hartogarie si tot felul de permise nu este un hobby al autoritatilor din epoca moderna), eroul se vede nevoit sa-si caute dreptatea in fata judecatorilor. Numai ca istoria ne-a aratat ca atunci cand demersurile unui om corect si integru sunt zadarnicite sistematic, in absenta unei instante superioare care sa poata indrepta o greseala, acesta se vede nevoit sa-si ia singur soarta in propriile maini. Este bine cunoscut ca un sistem juridic ineficient nu doar ca nu va impiedica delictele, ci chiar va stimula comiterea lor, prin pierderea oricarei increderi in corectitudine si justitie. Michael Kohlhaas mi-a adus aminte de un personaj literar mai recent, muzicianul din Ragtime-ul lui Doctorow. In secolul XVIII, cand a fost scrisa cartea, figura unui vigilante era totusi o noutate, nu fusese impusa cu atata fervoare in imaginarul comun cum s-a intamplat din secolul XX incoace, cand tema a fost prelucrata in toate felurile posibile, de la benzi desenate la romane importante, de la filmele cu haiduci autohtone la cele cu super-eroi americane. 

Vorbind despre o carte din secolul XVIII, cred ca a fost destul de dificil de redat in limba romana registrul arhaic, insa el e prezent. Traducerea lui Alice Voinescu pastreaza patina timpului in curgerea frazelor, in expresiile arhaice si in aerul de cronica veche, ce consemneaza cu migala si scrupulozitate sirul evenimentelor. Dincolo de elementul de noutate ca tema literara in epoca, aduce acea lentoare a desfasurarii clocotului interior, isi ia timp sa teasa pe indelete o trama obsedanta. Daca remarcam ritmul domol in care se alcatuieste totul, poate parea paradoxal sa spun ca este in acelasi timp o carte densa, pentru ca profunzimea ei sta in ceea ce mocneste sub pojghita fina a derularii intamplarilor. Imi vine sa-i aplic eticheta de roman existentialist, personajul avand ceva din disperarea unui Meursault sau a unui K. Iar aceasta disperare a unui om de a-si vedea implinita dreptatea duce uneori la a pierde mult mai mult decat castiga...

Metamorfoza lui se intampla sub ochii nostri si tot acest proces este descris intr-un mod viu, convingator, deloc atins de trecerea timpului. E drept ca in vremurile noastre rareori bulgarele ce incepe sa se rostogoleasca ar fi reprezentat de doi cai frumosi dar, dincolo de pretext, reactiile sunt universal umane. Data fiind amploarea consecintelor, pot parea pasionale si impulsive, extreme chiar, insa sunt rodul unui spirit rational si logic, consecvent cu principiile sale. Si chiar si aceste consecinte ii sunt cunoscute dinainte, asumandu-si-le cu seninatatea si linistea omului care considera ca are o datorie fata de sine si de ceilalti. Fara ezitari, fara intrebari, dar asta nu inseamna ca ele nu-i raman cititorului. 

Am ajuns sa ma gandesc mai mult timp la carte decat mi-a luat sa o citesc. Fiindca pare scurta, subtire, insa e densa si plina de directii de reflectie, de intrebari nepuse la care fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul raspuns, conform principiilor sale morale.  Mie mi-a lasat un gust amar sa constat - din nou - ca mai toate bunele intentii pot fi denaturate, transformate in exact opusul lor: nevoia de dreptate poate duce la jafuri si talharii, bunele relatii cu reprezentantii puterii pot genera antipatie in randul "opiniei publice", al oamenilor de rand. Exista momente cand justitia pe care o urmaresti poate deveni, la randul sau, injusta pentru altii? Cat este dispus fiecare sa sacrifice si ce pretuieste mai mult in balanta personala: lucrurile pe care inca le mai ai (si spun lucruri intr-un sens foarte general, ce include si oamenii de alaturi, relatiile cu cei apropiati, linistea sufleteasca, bunurile personale) sau cele pe care le-ai pierdut si speri sa le recuperezi? Razbunarea, chiar daca e indreptatita, este si scuzabila moral sau poate genera ea insasi alte nemultumiri si frustrari? Eu, in nevoia mea de pace interioara, consider ca a sti cand sa renunti poate fi in unele cazuri mai mult o victorie decat o infrangere, asa ca zbaterea si valurile iscate de personaj mi s-au parut futile. Dar deloc lipsite de interes, dimpotriva!