Asteptarile celorlalti

 

 David Mitchell - Omul de ianuarie 

De sezon, ca tot se termina luna asta. Sa ne imaginam ca ne aflam in Anglia, in 1982. Dincolo de Razboiul Rece, de muzica disco ale carei acorduri incep sa rasune tot mai obsedant in epoca, de restrictiile economice impuse de guvernul Thatcher, viata lui Jason Taylor este pe cale sa se schimbe. La 13 ani, ierarhia in cercul de prieteni si colegi pare deja stabilita, dar el stie cat de instabila e si cum se poate rasturna peste noapte, asa cum stie si ce trebuie sa faca si cum sa reactioneze pentru a nu-si pierde statutul de membru mediu al gastii: sa pretinda ca intelege glume pe care nu le intelege, sa vorbeasca foarte putin, evitand cuvintele care i-ar putea activa balbaiala pe care incearca sa o ascunda, asa cum ascunde de ceilalti si faptul ca publica poezii intr-o revista, sa treaca neobservat, sa adopte gusturile si atitudinile baietilor vazuti ca populari. 

V-ati prins, cartea aceasta e un roman al maturizarii, al preadolescentei cu tumultul pe care il aduce, cu ritualurile sale, uneori crude, menite sa caleasca eroul si sa-i defineasca personalitatea. Intr-un an, din ianuarie '82 pana in ianuarie '83, multe din viata sa se vor schimba, multe experiente noi vor fi de trait. Toate acestea ii vor indruma pasii spre o noua etapa a vietii, dupa ce se va confrunta cu dragostea, moartea, despartirea, prejudecatile... In contact cu lumea din jur, cu intamplarile si intalnirile pe care i le aduce in fata, isi va redefini aspiratiile si personalitatea. Copilul nesigur si vulnerabil care, complexat din cauza balbaielii, prefera sa se creada ca nu stie raspunsurile la intrebarile profesorilor decat sa-si dezvaluie slabiciunea in fata colegilor, va avea de infruntat nu un singur demon interior (Calaul), ci trei (ceilalti doi fiind Vierme Nevricos si Geamanul Nenascut), explorand, fizic si psihologic, teritorii de dincolo de limitele lumii cunoscute, familiare. 

Nu am citit "Atlasul norilor", considerata cea mai buna carte a lui Mitchell, dar filmul avea ceva magic, construia un puzzle din planuri convergente, ce imi imaginez ca se regasea cumva si in roman. Aici avem o carte liniara, cu capitole ce ar putea reprezenta fara probleme nuvele de sine statatoare ce urmeaza cursul timpului, cate unul dedicat fiecarei luni. Aceasta structura simpla are insa dinamism, scene fulgurante relatate din postura de martor sau protagonist ni se succed prin fata si multe dintre ele fac parte din experientele mai tuturor tinerilor de varsta lui: mese in familie, tensiuni intre parinti, batai intre baieti, prima tigara, prima iubire, bullying, prejudecati rasiale; dar sunt si intalniri aproape improbabile, la limita dintre vis si realitate, ce par desprinse mai curand din imaginatia lui Jason, un baiat cu o viata interioara intensa, un poet care iubeste cuvintele, chiar daca ele refuza uneori sa i se formeze pe buze. Calaul, acea creatura nevazuta, traieste in mintea lui si se hraneste cu nesiguranta, cu vulnerabilitatea, cu dorinta de a-si gasi locul in lumea copiilor si in cea a adultilor, inabusindu-i gandurile si facandu-l sa preia opiniile celor mai populari, care reprezinta pentru el modele de urmat. Cand ajungi sa traiesti dupa asteptarile celorlalti (parinti, prieteni, comunitate), drumul inapoi spre sine nu este deloc unul usor.

Mereu mi s-a parut o provocare cand scriitorii se hotarasc sa dea voce unui narator copil, cum este si cazul de fata, pentru ca e greu sa iti transpui toata cunoasterea si experienta in acea privire naiva si incarcata de prospetime care sa nu tradeze stratul maturizarii peste care s-a suprapus. In mintea mea, imaginea lui Jason s-a amestecat cu (nu, n-o sa spun si eu cliseul pe care vad ca l-au imbratisat toti, eventual si fara sa fi citit cartea, Holden Caulfield) Charlie din The Perks of Being a Wallflower, nu numai prin experientele similare, dar si prin acel conflict dintre lumea interioara si cea exterioara, pasiunea pentru muzica, latura sensibila, artistica. Daca v-a placut filmul (sau cartea), si Omul de ianuarie ar putea fi pe gustul vostru.

Cred ca este si o lectura care ar putea figura in programa scolara de literatura de la clasa a saptea - a opta in sus. Habar n-am, de fapt, daca elevii trec prin literatura universala la scoala sau doar prin cea romana, insa Jason Taylor este cu siguranta un personaj cu care pot rezona mai usor decat cu Nica al lui Stefan a Petrei. Chiar daca nu traiesc in Anglia anilor '80, sunt multe experiente formatoare apropiate de ale lor si cu siguranta e genul de lectura mai interesanta decat multe propuneri ale unei programe scolare incremenite in mare parte la jumatatea secolului trecut, in contratimp cu aspiratiile si preocuparile copiilor. In orice caz, o carte recomandata lor, pentru ca "programa" starneste deja conotatia unei obligatii neplacute, creeaza respingere. Si mai cred ca, mai mult decat preluarea unor idei de-a gata, literatura (si ar fi loc si de altele, nu doar romana) ar trebui sa fie acea materie care sa trezeasca interesul si pasiunea pentru citit propunand texte accesibile, raportate la nivelul de cunostinte, interese si varsta, nu "capodopere",  ce pot fi descoperite ulterior, daca intr-adevar dorinta de a citi este cultivata. Altfel, si generatiile care vin risca sa fie formate invatand pe de rost comentarii despre capodopere necitite si sa nu deschida niciodata poarta spre cartile in care lumi minunate asteapta sa fie dezvaluite, intelese, iubite.