sâmbătă, 16 ianuarie 2021

Trauma si fantezie

Cele doua filme de astazi au o tema comuna, aceea a evadarii, a escapismului de tip Peter Pan, o manevra de negare a realitatii pe care o adopt si eu uneori, de ramanere intr-o lume paralela, unde nimic nu scapa de sub control si pericolele  sunt doar imaginate si usor de invins. Ambele sunt disponibile pe Netflix, cel dintai cu titlul Up Among the Stars.

En las Estrellas (2018)
 
In Up Among the Stars, Victor este un regizor ce si-a inecat cariera in alcool dupa moartea sotiei, astfel ca se vede pus in imposibilitatea de a-si intretine fiul, numit Ingmar (dupa Bergman). Fiecare zi este o lupta, pe care copilul o intampina cu luciditate si resemnare, in timp ce adultul se refugiaza in scenariul ce spera ca ii va aduce faima si bani. Peter Pan-ul de aici este tatal-regizor, nu de putine ori raportul de forte inversandu-se si copilul fiind nevoit sa actioneze ca tata, sa-si culeaga parintele din baltile in care ajunge cand isi pierde cunostinta dupa ce-si bea mintile. 
Daca inceputul intr-un peisaj post-apocaliptic mi-a creat asteptari mari, desfasurarea ulterioara a filmului m-a cam dezumflat. As fi vrut sa-mi placa, simteam ca este ceva acolo, numai ca filmul din film, scenariul ce alterneaza cu acela propriu-zis, mi s-a parut banal si spus intr-un mod neinteresant. In lumea reala, isi gaseste un ton al sau, chiar daca destul de lipsit de nuante, fara o evolutie clara a personajelor, dar lumea imaginatiei a fost cam saracacioasa si conventionala, incarcata de o teatralitate ce nu reusea sa dea deloc acea nota de fascinatie pe care si-o dorea. Mi-a venit sa-l compar cu El laberinto del fauno, la care tin mult, si mi-a fost clar ca iese cam prost din aceasta comparatie. 
Mi-a placut omagiul adus filmelor vechi, de la Chaplin si Méliès la Fellini, parca partea asta  eclipseaza filmul propriu-zis, declaratia de dragoste a regizorului pentru cinematografie si creatorii de filme ajunge sa capteze interesul mai mult decat subiectul propriu-zis. Numarandu-i printre producatori pe Alex de la Iglesia, as fi sperat sa aiba acea doza de umor spaniol ce poate scoate un film din amorteala, dar registrul ramane unul serios si melancolic, din care a lipsit exact magia pe care o invoca.

I Kill Giants (2017)
 
Un alt fel de abordare gasim in I Kill Giants, un film bazat integral pe prestatia tinerei Madison Wolfe, ce-i da viata Barbarei, un personaj cu o viata foarte intensa. De la inceput o vedem cum prepara potiuni, intinde capcane, observa, sta mereu la panda, alerta, in timp ce la scoala cu totii o percep ca pe o freak. Insa asta nu pare s-o deranjeze, pentru ca si-a gasit o menire mai importanta, aceea de a-si pazi orasul de uriasii amenintatori ce-i dau tarcoale, percepandu-se ca o salvatoare a omenirii. 
Din momentul in care incepi sa intelegi cam in ce directie bate filmul, parca iti pare rau ca scenariul nu a stiut sa se joace mai mult cu dualitatea si cu ambiguitatea, ca nu a dus-o pana la capat, ca-ti pune in fata concluzii transante si banale de genul: All things that live in this world die. This is why you must find joy in the living, while the time is yours, and not fear the end. To deny this is to deny life. Finalul se doreste incarcat de emotie, insa toata emotia s-a consumat deja, nu prea mai are nimic de spus, chiar si eroina il imbratiseaza cu destula apatie, ca pe ceva firesc; nu m-a convins. 
Mi-au placut constructia si gradarea pana la un punct, m-au cam plictisit cliseele legate de scoala, cu the usual bully, psiholoaga foarte empatica si intelegatoare in ciuda ostilitatii eroinei, m-a enervat previzibilitatea si lipsa de imaginatie a finalului. Efectele speciale sunt cam saracute pentru pretentiile de fantasy, cred ca am avut cam aceleasi probleme ca si cu En las estrellas,  legate de discrepanta celor doua lumi alcatuite, cea a fanteziei e cam lipsita de personalitate si farmec, de fascinatia pe care ar trebui sa o creeze. Si tot ca si in celalalt film, parca actorii sunt mai buni decat filmul in care joaca si pe care reusesc sa-l salveze partial.
Presupun ca pentru un young adult movie e decent, depinde de pretentiile si asteptarile spectatorilor, poate chiar ajuta niste pusti traumatizati de propriii lor uriasi. Pe mine aceasta alaturare dintre o poveste de benzi desenate si o drama din viata reala redusa la drumuri atat de batatorite m-a cam dezamagit. 
 
In concluzie, doua filme caldute, prea ingaduitoare ele insesi cu propriile standarde pentru a putea lasa o amprenta durabila, dar care pot oferi un strop de evadare.... Nici prea-prea, nici foarte-foarte!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.