Iluzia imbogatirii

Si caii sunt verzi pe pereti (2012) 

N-am nici un dram de compasiune fata de fraieri: oameni care si-au aruncat economiile de-o viata in bratele Caritasului sperand ca li se vor intoarce inmultite de opt ori, oameni care "pun botul" la phishingul de pe Internet si se trezesc fara bani in cont, oameni care isi joaca tot castigul la loterie sau la ruleta si se trezesc faliti peste noapte. Isi platesc naivitatea si dezinformarea exact cu ceea ce merita. Si ma tem ca-s multi prin tara asta, agatandu-se cu disperare de visul lor, investind constant de ani buni sume mari la loto, nu din placerea jocului, ci din disperarea de a castiga. Poate ca daca banii respectivi ar fi intrat intr-un cont de economii, ar fi obtinut intre timp milionul mult visat. Asa, in incercarea de a castiga, mai mult pierd.

Despre astfel de oameni ce urmaresc o iluzie este si filmul lui Dan Chisu. La inceput, se pare ca tocmai am dat peste fericitul castigator al unui milion de euro la o promotie... Insa acesta are o mare problema: numele trecut pe talonul castigator era oarecum fals, desi ar fi putut sa fie cel real daca viata lui ar fi avut un alt curs. In paralel, urmarim o alta poveste, aceea a unui somer care se vede nevoit sa invete sa lucreze la calculator pentru a avea sansa unei angajari. In ce mod se vor intretaia destinele celor doi (lucru intuit destul de devreme in film) si cum se va sfarsi intalnirea, veti afla vizionandu-l.
Spre deosebire de majoritatea productiilor autohtone, filmul are ritm, are actiune (chiar daca nu putea lipsi cadrul obligatoriu al protagonistului savurandu-si ciorba, imagine ce ar trebui sa fie o marca inregistrata a cinematografiei romanesti) si ramane veridic chiar si eliminand mai toti "timpii morti".
Nu este unul din acele filme facute special pentru a castiga mari premii sau pentru a ne scufunda in reflectii mai mult sau mai putin profunde despre viata, ci o drama cu accente de comedie, care nu deviaza intr-o analiza sociologica a fenomenului ce genereaza "caii verzi", ci doar ni-l infatiseaza in doua din manifestarile sale individuale, pastrand un ton light, accesibil oricui, chiar si celor mai in masura sa cada prada iluziei unor bani picati din cer, cum sunt personajele noastre.  Si tocmai de aceea, scenariul cere un ton facil, cu dialoguri superficiale, in ton cu aspiratiile si educatia protagonistilor, mai convingator si chiar savuros in desfasurarea cuplului format din nea Buzila si magazioner decat in a cea a tinerilor.
Din distributie i-as mentiona pe Adrian Titieni, foarte convingator in redarea starilor prin care trece magazionerul concediat, la inceput coplesit si nesigur, apoi din ce in ce mai stapan pe sine, pa masura ce vede apropiindu-se posibilitatea obtinerii unei sume importante, pana la descatusarea finala de furie, si pe Coca Bloos, care reuseste sa creeze un personaj impresionant intr-o secventa de mai putin de 5 minute.
Atasez si un trailer al filmului (s-ar putea sa nu fie chiar cel oficial, dar asta mi s-a parut cel mai cuprinzator, fara sa dezvaluie insa totul, din oferta de pe Youtube), a carui versiune am inteles ca in limba engleza s-ar numi "Chasing Rainbows" dar n-am putut sa nu zambesc la "Horses are green on the wall" :)

Neprevazutul de fiecare zi

Lavinia Braniste - Cinci minute pe zi

Daca revistele glossy s-ar trezi peste noapte ca au oarece pretentii culturale si ar introduce intre o recomandare de shopping si o reteta sau un interviu cu vreo efemera vedeta autohtona si  o rubrica de proza scurta, povestirile Laviniei Braniste s-ar preta de minune la acest rol. Este extrem de accesibila celor care tin dieta... chiar si cand (mai ales, as zice) aceasta impune scoaterea literaturii din meniul zilnic.
Lavinia, eroina lor principala, pare un fel de Bridget Jones autohtona, careia i se intampla in fiecare zi cate ceva: braileanca, proaspata absolventa de facultate, tine diete peste diete, este pasionata de fotografie, are tot felul de prieteni mai mult sau mai putin stabili, o mama plecata la lucru in Spania, o bunica si o matusa pe care le viziteaza ocazional si o viziune superficial - "isteata" asupra vietii. Este genul de personaj care abordeaza cu umor si autoironie micile "ghinoane" ale existentei, gasind o rezolvare, o explicatie, o metoda de scapare din situatiile neplacute, chiar si prin simplul final sec al povestirii. Cele 26 de secvente din viata sa, detalii la prima vedere disparate, puse laolalta contureaza o imagine optimista, unitara si consecventa, aceea a unei "gasculite" cu certitudini si convingeri ferme, pe care insa nu o poti dispretui vazandu-i ingenuitatea si atitudinea pozitiva cu care infrunta orice situatie. Acest tonus al personajului este probabil cel care contribuie decisiv la aspectul agreabil al cartii.
Inadecvarea personajului la mediu, fie ca este de natura fizica (vegetarianismul o exclude din cercul fanilor serialului LOST care se intalnesc la un gratar in ceea ce trebuia sa fie un fel de conferinta, cu discutii si dezbateri aprinse despre film, o saritura cu coarda elastica alaturi de cel pe care se straduieste sa-l impresioneze se sfarseste prost) sau principiala (participarea la un workshop de fotografie se dovedeste a fi altceva decat parea initial, fiindca atelierul in Delta nu are ca scop fotografierea naturii, ci a nudului in natura) genereaza situatii usor penibile pentru eroina noastra care m-au dus cu gandul la secventa in care mai sus-amintita Bridget Jones aparea la o petrecere costumata in iepuras Playboy.
Pana la urma, schitele raman simple exercitii de stil, in care constructia atent elaborata prin dialoguri si detalii ramane cumva nefinisata, incheindu-se brusc, intr-un climax ratat, cu o "poanta" lasata partial in aer, ca un fir suspendat, la capatul caruia se balanseaza toate incertitudinile si dubiile legate de abordare ale cititorului. Fiindca avem schimbari de registru care ne lasa ancorati intre doua universuri, acela al prozei realist-minimaliste cu accente de Cosmopolitan si cel al poemului in proza, unde simbolul se construieste din senzatii vizuale sau tactile, precum in Pescarusul sau Casa noastra de pe colina. Si acolo este momentul in care ceva pare sa scartaie, sa-si piarda unitatea, sa te gandesti ca poate intentia autoarei a fost gresit receptata si poeta Lavinia Braniste ar dori sa intre si ea in cadru, printre gandurile si senzatiile personajului Lavinia, sa-si marturiseasca profesiunea de credinta, insa parca am senzatia ca abordarea generala o cam exclude din peisaj si cumva fluiditatea povestirilor se frange atunci cand apare.
Inegala valoric, proza Laviniei Braniste, asa cum apare in Cinci minute pe zi, are pe alocuri potentialul de a binedispune, atunci cand isi gaseste ritmul sprinten, vioi, jucaus. Cand incearca, in schimba, sa capete o nota mai serioasa, sfarseste in banalitate si confuzie. Insa nici in viata reala cinci minute dintr-o zi nu sunt egale cu cinci din alta, unele pot fi alerte si amuzante, altele plictisitoare, sau poate stresante ca o vizita la ginecolog, presupun.

Ziua cand au venit aurocii

Beasts of the Southern Wild (2012) 

Povestea lui Hushpuppy, o fetita de cinci-sase ani care traieste impreuna cu tatal sau undeva prin mlastinile din zona New Orleans, intr-o comunitate despartita de civilizatie printr-un baraj, este atipica pentru cinematografia americana. Atat de diferita, incat ma mir cum de a patruns in mainstream si a ajuns sa fie cunoscuta pana la Hollywood. Suntem intr-o lume a marginalizatilor, a celor uitati de autoritati si de timp in colibe de lemn, unde doar alcoolul le poate atenua frustrarile si  numai viziunea magica asupra vietii le poate oferi o salvare.
Aflat la debutul in lung metraj, Benh Zeitlin dovedeste o viziune regizorala foarte promitatoare, stabilind niste standarde extrem de ridicate pentru viitoarea cariera, nu numai pentru sine, dar si pentru Quvenzhané Wallis, fetita pe care a dus-o din anonimitate direct la o nominalizare la Oscar, transformand-o in cea mai tanara candidata din istorie la premiul pentru interpretare feminina.
Filmul nu numai ca este impecabil vizual (si reuseste asta fara sa caute cadre studiate, imagini frumoase, mai mult prin sugestie, prin capacitatea de a reda un peisaj dezolant, o atmosfera coplesitoare, este drept ca intr-un mod ce reprezinta pe alocuri un tribut clar adus Dogmei, cu filmari tremuratoare din spate, sau de la nivelul micutei), dar spune o poveste universal valabila, despre copilarie, formare, viata si moarte, acceptarea senina a destinului.
Recunosc ca trailerul mi-a creat asteptari putin diferite in privinta subiectului, dandu-mi senzatia unui "Labirint al lui Pan", de aici si usoara mea dezamagire. Ma asteptam la ceva mult mai incarcat de realism magic, la o inglobare mai unitara a fantasticului in real. Aurocii lui Zeitlin (ma scuzati, dar nu stiu cum sa le spun in romana, au vreun nume? "boi preistorici" suna urat, cam aduce a injuratura, sa fie bizoni?) sunt mai mult simbolici, planand asupra istorisirii ca o amenintare, ca un avertisment a ceea ce nepasarea umana poate declansa in sanul naturii. Sunt un manifest ecologic, acea parte din film unde scenariul simte nevoia sa ia o pozitie, o atitudine, sa traga un semnal de alarma. Dar faptul ca o face intr-un mod simbolic, folosind mai degraba mijloacele vizuale ale unui film documentar, imi atenueaza putin sensibilitatea  la mesaje militante clare, ce tind de obicei sa sufoce fictiunea. Aurocii sunt insa si o parabola a temerilor unui copil care simte ca o etapa importanta a vietii urmeaza sa se sfarseasca in curand. Maturizarea necesita confruntarea cu propriii demoni si pentru asta Hushpuppy trebuie sa se pregateasca; aici intervine talentul micutei actrite, care reuseste sa ne transmita intreaga anxietate si tensiune a personajului.
Ceva reticente fata de film tot pastrez. Daca pe plan afectiv mi-a placut, parca nu l-am putut digera pe deplin la nivel rational. Nu prea ma impac eu cu estetica asta a uratului, cu transformarea saraciei si marginalizarii auto-asumate in ceva poetic si sentimental. Mi-au ramas straine resorturile interioare ale unor personaje traind in semi-salbaticie, ocupandu-se cu... mai nimic, tinand insa mortis la locul lor pe care nu l-ar parasi pentru conditii mai umane, intr-o lume lipsita de logica (cel putin dupa logica mea conventionala si conservatoare), careia nu-i gasesc, in ciuda estetizarii, nici o virtute.
Sau poate am incercat eu sa inteleg mai mult decat voia sa sugereze filmul si mediul in care este plasata povestea e unul la fel de bun ca oricare altul, iar colibele in care traiesc protagonistii nu sunt, de fapt, cu nimic mai prejos decat casele din satele romanesti permanent inundate sau daramate de viituri, pe care localnicii nu le-ar parasi pentru nimic altceva... Este singura realitate cunoscuta si, de aceea, cea mai buna dintre toate. Ca sa merg cu cinismul pana la capat, probabil ca asta e si motivul pentru care fondurile europene nu ajung niciodata sa fie destinate ridicarii unui dig, ar strica "echilibrul" interior al lumii...

Sic transit gloria artei

O vizita la Muzeul National de Arta Contemporana

Cu postul asta risc sa supar toata snobimea blogosferei, desi imi place sa cred ca nu prea calca pe aici.

Acum vreo doi-trei ani, cand am ajuns pentru prima oara la MNAC, am avut norocul sa prind doua expozitii de pictura care m-au facut sa vreau  sa ajung mai des pe acolo. Mi-am spus "uite un loc unde se intampla lucruri frumoase, unde creativitatea imbraca forme originale!"  Timpul insa a trecut si abia acum, auzind in stanga si in dreapta de Mircea Cantor, acest "cetatean al lumii" cu care se tot mandreste arta romana contemporana, am zis sa vad si eu ce minunatii creeaza. Numai faptul ca a castigat prestigiosul premiu "Marcel Duchamp" ar fi trebuit sa ma puna in garda. Daca nu stiti, Duchamp este "artistul" care spre 1920 a revolutionat arta expunand o "capodopera" de pisoar intitulata "Fantana". Critica, evident, s-a entuziasmat la aparitia acestei viziuni avangardiste, cineva ajungand sa spuna despre ea ca "it does not take much stretching of the imagination to see in the upside-down urinal's gently flowing curves the veiled head of a classic Renaissance madonna or a seated Buddha or, perhaps more to the point, one of Brancusi's polished erotic forms". Seriooos?! Poate de imaginatie nu-i nevoie, doar de muuult sarcasm, ca daca o spui cu convingere nu ai chiar toate tiglele pe casa. Si asta nu a fost o aluzie la "Pragul resemnat" al lui Cantor, abia acum incep.

Expozitia de fata, "Q.E.D.", nu m-a luat total pe nepregatite, am vazut destule manifestari ale artei contemporane, Centre Pompidou, de exemplu, este sinteza a tot ce are ea mai bun dar si mai ciudat, insa afinitatile mele de simplu si needucat degustator de arta cu formele sale moderne se opresc acolo unde mesajul nu mai este insotit si de o reprezentare vizuala pe masura. Iar expozitia lui Mircea Cantor mi-a intarit parerea ca, in mare parte, ceea ce se creeaza in prezent sub denumirea de "arta moderna" implica 7 % inspiratie, 3% transpiratie si 90% tupeu. Spune-i cuiva ca un bat de chibrit cu doua capete este un obiect de arta si daca i-o spui cu suficienta convingere s-ar putea sa te creada!

 Imaginea de mai sus este preluata de pe site-ul artistului si infatiseaza un exponat din cadrul colectiei ce poate fi vizionata la MNAC pana anul viitor.

Daca as fi stiut ca joaca mea de la 8-10 ani, cand scriam cu fum de lumanare pe lemne (mai si picuram un pic de ceara, pentru textura) este o opera de arta, ce ar putea primi titlul "Cer variabil", poate as fi creat si eu lucrari la fel de nemuritoare cat o bataie de aripa la scara timpului universului. Dar nu, decenta si sentimentul ca i-as insela pe ceilalti m-au impiedicat sa fac asta. 

Pentru a viziona o parte din operele expuse, printre care si un lant ADN format din amprenta buzelor a 12 femei din 12 zodii diferite (:P) va invit pe site-ul MNAC, iar daca veti cauta putin, veti gasi pe internet si la pièce de résistance a expozitiei, filmul de 4 minute Sic transit gloria mundi, o scurta meditatie asupra trecerii prin viata, punctata apasator de bataile toacei. Recunosc ca asta, cel putin, este piesa care mi-a trezit o senzatie, a rezonat cumva cu ceva din interiorul meu cinic si neimpresionabil. Celelalte, insa, nu mi-au spus nimic despre talentul autorului, ci doar despre tupeul lui. Intr-o alta proiectie, Wind Orchestra, un copil insira trei cutite cu varful in sus si sufla asupra lor, daramandu-le. Apoi le reasaza, intr-un looping continuu, in care componenta ludica si cea periculoasa se armonizeaza intr-un joc al perspectivelor... hait, c-am spus-o, acum incep sa vorbesc si eu ca ei, cei care cauta simbolistica in banalitatea oricarui gest :) Am recunoscut-o acolo unde era evidenta, in Sic transit..., dar nu pot spune ca mi-a schimbat perspectiva asupra artei, asa cum au facut-o candva un Dali, de Chirico sau Gauguin, cei care  m-au impins mai departe de clasicismul cu forme si proportii regulate. Multumesc pentru experienta, dar raman la pictura, chiar si cand vine vorba de contemporani. Apreciez si ceva instalatii, dar numai cand dau dovada de migala sau ingeniozitate. Iar pentru atmosfera, prefer un film artistic serios in locul unor proiectii simplute de cateva minute, sau un videoclip frumos filmat.

La primul etaj, am gasit expozitia "Lettrists, Isou & Co.". In literatura, letrismul este pentru mine este cam ce este expozitia precedenta pentru artele vizuale, o forma fara fond, o incercare de suplinire a lipsei de idei prin clamarea unor idei inovatoare. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, se canta prohodul poeziei intr-o vreme cand poeti ca Neruda sau Pessoa erau in culmea vervei creatoare, Ginsberg nu debutase inca sau, daca e sa ne limitam la spatiul nostru autohton, fiindca Isidore Isou, unul dintre fondatorii letrismului, avea origini romane, sa spunem ca nici Nichita nu se apucase inca de scris. Si fiindca poezia era considerata, in forma sa normala, pe moarte, "salvatorii" s-au gandit sa-i pastreze cuvintele. Nu conteaza ce spui, important e sa o faci, fiindca literele in sine sunt atat de expresive incat dau valoare continutului. Litera devine sunet sau imagine, genul de imagini ce-mi dau mai degraba senzatia unor colaje, lipsite insa de elementul esential, si anume de mesaj. Am trecut destul de in fuga prin fata exponatelor, se scria mult si cam fara noima. Din fericire, istoria a aratat ca poezia inca n-a disparut, letrismul da! 

Etajul doi era ocupat de expozitia "The Shadows of Future". Sapte artisti vizuali din Coreea isi expuneau filmele, cu o lungime variind intre 4 si 80 de minute. Sa stau in fata unui ecran pe care cel putin 5 minute s-a derulat o linie de imbuteliere nu este chiar ideea mea de relaxare, integrare in absolut sau mai stiu eu ce senzatie incerca sa-mi transmita artistul. In trecere, din fragmentele ce se succedau pe diverse ecrane, mi s-au parut mai degraba "shadows from the past" si prezentarea imi confirma ca este vorba despre o reinterpretare a trecutului, oferind o viziune contrastanta fata de mistificarea realitatii din mass-media coreeana. Prea multe nu va pot spune, recunosc ca-mi cam pierdusem rabdarea dupa atatea manifestari artistice cu care nu rezonam.

Am urcat inca un etaj si am dat de  "Elise Morin & Clemence: Waste Landscape". Cum sa va spun eu?! Am intrat si in cale mi-a aparut un munte de cd-uri sclipind in toate reflexiile posibile... Ma gandeam "ce-o fi si cu kitch-ul asta?" Dar am primit explicatia de pe site-ul MNAC, de unde citez, ca n-as sti sa o spun mai bine: un peisaj artificial organic, imbracat intr-o armura compusa din 60 000 de CD-uri cusute manual. Proiectul pune problema disparitiei graduale a acestui mediu de stocare a informatiei din viata cotidiana. CD-urile uzate se transforma in munti de deseuri toxice, ingropate sau plutitoare. Mare statica, desert de dune metalice – instalatia este prezentata la scara monumentala tocmai pentru a amplifica pretiozitatea acestui mic obiect de uz cotidian.

O initiativa ecologica, deci! Da, daca asa ar fi sa arate peisajul din jur, nu, multumesc, trebuie sa facem ceva sa nu! Asta era ideea? deci pana la urma se cheama arta? arta utilitara? anti-arta? arta reciclata, avand in vedere ca dupa expozitie cd-urile vor fi readuse la stadiul de policarbonat?! 

Macar este o lucrare onesta, care va ajunge acolo unde ii este locul!

In concluzie, cum spune un prieten, arta moderna este ca hainele cele noi ale imparatului! Stim cu totii ca imparatul e gol, dar prea putini o spunem.

Gatsby cel mititel

The Great Gatsby (2013)

V-am mai povestit eu despre cum o carte sau un film imi altereaza perceptia asupra celeilalte, cand vine vorba de ecranizari. De obicei, prima impresie este importanta, fiindca imaginatia (in cazul cartii) sau impactul vizual (in cazul filmului) ridica niste bariere in calea receptarii celeilalte. Acum nu stiu daca asta a fost cauza sau viziunea regizorala, dar filmul asta m-a iritat profund, si a facut-o de la primele note ale genericului pana la ultima sclipire a luminii verzi de pe ponton. 

Daca stilul kitch - glamour - bombastic il prindea de minune pe Baz Luhrmann in Moulin Rouge, aici, in schimb, a distorsionat total atmosfera, mesajul, mizand pe efectul ieftin al imaginii (e drept, bine lucrata, dar urmand linia vizuala din filmul sus-amintit) pentru a da de pamant cu toate subtilitatile si metaforele textului. Si culmea, a reusit sa faca asta respectand destul de strict "litera" cartii, nu insa si spiritul. Desi ni se atrage atentia ca suntem in plina epoca de grandoare si decadenta a jazzului, nu am reusit sa intru nici o clipa in atmosfera, urechile fiindu-mi asaltate in permanenta de ritmurile rap ale coloanei sonore, in ceea ce s-a dorit a fi o reinterpretare moderna a acordurilor epocii... Atat de moderna incat i se duce tot parfumul si ne trezim teleportati intr-o discoteca din secolul XXI! 

Facem cunostinta apoi cu personajele si am a doua dezamagire: trec peste faptul ca scenariul a simtit nevoia sa-l plaseze pe Nick Carraway (Tobey Maguire) intr-un ospiciu de unde sa-si aminteasca trecerea lui Gatsby prin viata sa, sa zicem ca a fost o metoda de introducere (desi memoriile se puteau scrie oriunde in alta parte), dar nu pot sa-i iert transformarea personajului intr-un "catelus" al eroului principal. Deja nu mai este vorba de personaj-martor, ci de o anexa a eroului interpretat de Leonardo di Caprio, aflat inca in cautarea unui Oscar dupa cele trei nominalizari de pana acum. Indraznesc sa prezic ca nu rolul de aici i-l va aduce, nu pentru ca n-ar fi corect in interpretare, dar atat, personajului ii lipseste acea carisma pe care i-o atribuie atat cartea cat si filmul. E rece, dupa cum nici Carey Mulligan, pe care o apreciez, nu mi-a dat senzatia ca ar surprinde toate nuantele personajului. In carte, chiar daca nu era un personaj pe care sa-l poti indragi, imaginea sa avea mai multa consistenta. Dar nu ma mira, in aerul de frivolitate generala pe care Luhrmann l-a insuflat filmului. Cred ca cea mai reusita partitura ii revine lui Joel Edgerton (Tom Buchanan), actor care-mi era necunoscut pana acum, desi e posibil sa-l fi vazut in cateva filme.

Nu pot sa nu amintesc de lumina aceea verde de la capatul pontonului, care era o sugestie, o metafora a sperantei, a dorintei de implinire a unui vis pentru care eroul a luptat timp de cinci ani, abia conturata la inceputul si la sfarsitul cartii. Filmul insa o abuzeaza si o goleste de sens, printr-o repetitie dusa la extrem, ca fiecare spectator sa inteleaga bine despre ce e vorba... La fel si ochii doctorului T. J. Eckleburg, ce ne privesc de pe un panou, acuzator la adresa moralei decadente a societatii in film, simbol despre care Fitzgerald sugera ca ar avea sens doar pentru ca noi il atribuim... Ca sa le dau o semnificatie, in stilul lipsit de orice subtilitati al viziunii regizorale de fata, ei se uitau de fapt cu repros la echipa de filmare! 

Un lucru bun tot a facut filmul asta, si anume m-a determinat sa recitesc cartea. Nu o aveam prea proaspata in memorie si ma gandeam ca poate am inteles eu gresit cate ceva la prima lectura, acum vreo 20 de ani, poate mi-au scapat niste detalii puse mai bine in evidenta in film. Dar nu, doar mi-a confirmat impresia proasta despre ecranizare. Nu pot sa-i multumesc decat pentru faptul de a mi-l fi readus in atentie pe Scott Fitzgerald, ca tot sta Blandetea noptii cam de mult necitita.