Nu doar muzica

 

 Gyorgy Dragoman - Corul leilor

Daca celor doua romane traduse pana acum in limba romana, Regele alb si Rugul autorul alegea sa dea voce prin intermediul unor copii (un baiat de 12 ani in primul si o fetita cam de aceeasi varsta in al doilea), acum situatia este putin diferita. Corul leilor este... un cor, in care se impletesc multe glasuri. Considerat un volum de proza scurta, in care perspectiva apartine deopotriva unor copii si unor adulti (ce-si amintesc uneori si de vremea cand erau copii), mie cartea mi s-a parut un minunat roman, metaforic vorbind. Are un personaj principal recurent, un laitmotiv, Muzica: instrumentala, vocala, de diverse genuri, uneori in luminile scenei, alteori un pretext pentru un fan de a trai aventuri amuzante sau un acompaniament discret (un disc cu O, brad frumos intr-unul dintre texte, cantareti stradali auziti in trecere pe fereastra unui apartament din Madrid, etc.) ori simple zgomote, mai tare sau abia perceputa in surdina, amenintatoare cateodata, sub forma bastoanelor de cauciuc ce izbesc scuturile trupelor speciale, Muzica este firul calauzitor al cartii. 

Inchipuiti-va un personaj care intr-un fel sau altul le marcheaza celorlalti viata sau le puncteaza un episod din ea, in timp ce personaje secundare, povestesc propriile intalniri cu eroul principal, caruia uneori abia ii intuiesc apropierea, precum copiii care asculta la usa apartamentului electricianului barbos Hells Bells. Este un fir comun atat de coerent incat ii putem reconstitui toate fatetele, impactul mai mic sau mai mare pe care-l are asupra celorlalti. Muzica insoteste iubiri, despartiri, e alinare si explorare, cunoastere de sine si formare, este acolo oriunde gasim curaj, ambitie, tradare, abandon, despartire, dezamagire, compasiune, practic e in toate sentimentele umane, parte din ele. 

Pe cat de diferit e fundalul sonor, la fel de diferiti sunt si protagonistii celor 30 de povestiri. Regasim si vocea candorii copilariei, uneori a unei copilarii chinuite de ambitii paterne (cum este cazul textului ce deschide volumul), alteori al unei copilarii ingenue sau poznase (Karcsika, Dracovenii) sau la limita intelegerii unor intamplari grave din lumea adultilor (Supa de pui). Gasim adolescenta rebela in acorduri de Hevimetal, un fragment despre peripetiile unui metalist ungur care pleaca in Polonia la un concert Judas Priest. Mi s-a parut cam artificial discursul, ticul verbal e abuzat, e ok sa spui "futu-i", dar nu la fiecare 2-3 cuvinte, in mijlocul ideii, nimeni nu vorbeste asa, cunosc destul de bine mediul. Si inca ceva, pentru precizie, fara sa scada deloc nota fragmentului, Vader e si a fost intotdeauna o trupa death metal, nu a cantat niciodata speed!  Sa nu intelegeti ca mi-a displacut, mi-a atins acea slabiciune a drumurilor in strainatate la concerte, cand pe la noi nu prea ajungeau trupe mari de gen.  Gasim nostalgici gata sa revina la pasiunea din tinerete, intr-un alt fragment amuzant si oarecum tragic, in care un tata isi roaga fiul cu studii de medicina sa-l ajute sa simuleze un infarct in fata fostei neveste pentru a putea din nou sa cante la tobe, va las sa aflati singuri legatura. Si muulte altele, avem medii diferite, culturi diferite, experiente atat de diferite incat cartea asta nu poate plictisi. 

Diversitatea este data si de ton. Chiar daca mai multe fragmente aleg formula monologului, unele sunt melancolico-nostalgie (precum Cry me a river), altele de o oralitate dinamica (Adrenalina).  Unele sunt contemplative, altele au ritm accelerat, actiune, tensiune, chiar si suprarealism, un fel de magie dark (cumva iti ramane in minte si fara sa vrei fragmentul cu titlul in rusa pe care nu pot sa-l transcriu, asa ca-l spun in engleza, You are leaving the american sector), jongleaza cu usurinta intre registrul comic, cel dulce-amarui si cel tragic de-a dreptul. 

Senzatia mea e ca Dragoman s-a jucat in volumul asta ca un copil care-si cauta vocea si identitatea, a experimentat tot felul de stiluri si de tonuri, persoana I sau persoana a III-a, fluiditate, curgere, dar si oralitate abrupta. Am remarcat exercitiul (inspirat probabil de inegalabilul experiment Lectii de dans pentru varstnici si avansati al lui Hrabal de a construi un roman dintr-o singura fraza) din Supa de pui, a carui prima fraza se intinde pe 5 pagini. Dar curgea atat de lin si de frumos incat abia la sfarsitul ei, cand am vazut punctul, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa mai si respir :). Am mai remarcat si trucul legat - constient sau nu, poate fi doar un trademark al autorului - de atmosfera. Avand atat de mare experienta in a transpune mesajul prin viziunea unui copil, chiar si atunci cand observarea lumii apartine adultului, ea se raporteaza cumva cu o anumita prospetime la viata, este clar unul din acei putini autori al carui stil nu este lost in translation.

Pana la urma, cartea a iesit ca o compilatie cu diverse genuri muzicale. Unele piese ai dori sa le asculti in heavy rotation, altele doar pentru ca albumul este bun si nu vrei sa sari nimic. Precis cele care mi-au placut mie cel mai mult altora le-ar placea poate mai putin si invers. Insa exista aici de toate pentru fiecare, e imposibil ca macar cateva povestiri sa nu va faca absolut deloc sa regretati daca veti citi cartea!

Au furat, dar au mai si facut cate ceva!

 

Bad Education (2019)

Voiam sa va povestesc cate ceva despre niste carti, dar nu ma pot abtine, pentru ca azi e o zi decisiva. Sa nu crezi niciodata ca votul tau nu conteaza, nu trebuie sa luati chiar de buna tot ce spun celebritatile, ma refer la citatul atribuit lui Mark Twain servit de dezamagiti si resemnati, “If voting made any difference they wouldn't let us do it.” Admitand ca ar fi spus-o, multe s-au schimbat in procedura de votare si in accesul la vot din secolul XIX incoace. 

Cand vad acest monstru de "intelepciune" populara, de sorginte pesedista, treaba cu au furat, dar au mai si facut, mi se face negru inaintea ochilor. Nu inteleg de unde resemnarea asta pasiva, de unde senzatia ca nu se poate si altfel, ca oricine ar urma va fi exact ca si cei dinainte. Fiecare face si a facut greseli, e uman, nu-mi plac traseismul penelist si naivitatea idealista userista, dar detest lichelismul, mintitul in fata, cu seninatate si obraznicie, clientelismul si evaporarea banilor publici in buzunare proprii. Asta pe langa garduri de metal in parcuri, borduri schimbate la fiecare 2-3 ani, alei asfaltate anul trecut si reasfaltate anul asta, partial, cat au dorit cei de la primarie, aspersoare care stropesc doar asfaltul si bancile... gropi si gunoaie si multe altele. Se intampla in sectorul 6. 

Aseara am vazut filmul asta, pe care nu am putut sa nu-l pun in legatura cu ziua de azi si am zis sa va spun repede despre el, daca as convinge chiar si o singura persoana care nu are de gand sa voteze sa o faca, tot e bine. Filmul este bazat pe un caz real, un scandal financiar izbucnit in 2002, cand s-a descoperit ca superintendentul liceului Roslyn, Frank Tassone, deturna bani din fondul scolii pentru interesele proprii si ale apropiatilor care-l ajutau. Cu alura sa increzatoare si sarmanta, mereu la dispozitia comunitatii, Tassone (interpretat excelent de Hugh Jackman) si colaboratoarea sa apropiata, Pamela Gluckin, directorul financiar (recent oscarizata Allison Janney imbraca si ea rolul cu naturalete si farmec), au reusit ani intregi sa pacaleasca sistemul de invatamant american, desi dovezile existau in fata tuturor: masini scumpe, haine impecabile, proprietati pe care cu greu si le-ar permite cineva de conditia lor sociala. 

A fost nevoie de o tanara studenta in primul an, Rachel (Geraldine Viswanathan), incurajata chiar de Tassone sa scrie mai mult de o simpla stire, pentru ca solidul sistem pe care fusese cladita inselatoria care timp de ani de zile asigura cele necesare pentru cei implicati si familiile lor, sa se prabuseasca. 

Desi faptele care au inspirat filmul sunt cat se poate de reale, sondate si analizate pe toate fetele, cu motivatiile si resorturile ce au dus la o paguba de vreo doua milioane de dolari (ca stiti cum e, cine fura azi un ou maine mai fura unul, apoi altele, primul carton de oua e mai greu, dupa aceea boul vine cumva natural), contextul m-a facut sa privesc filmul ca pe o alegorie. 

Sa zicem ca Tassone este primarul: general, de sector, al unei mici comune, nu conteaza, e omul care se ocupa de administrarea bugetului, de gospodarirea scolii cum s-ar zice. Nu are el o familie numeroasa in film, dar altii se intampla sa aiba si trebuie toti sa traiasca, nu? Care cu o firmulita, care dintr-un cadou, fiecare dupa posibilitati. Sa spunem ca noi cam vedem cum merg lucrurile, cum s-au inventat zeci de firme doar pentru a incheia contracte cu primaria, cum se sifoneaza banii construindu-se un Skywalk (putem sa-l numim pasajul Ciurel) in timp ce in scoala picura apa din tavan si strazile sunt pline de gropi, cum se pun tichii de margaritar pe o infrastructura subreda. Iar noi am fi in aceasta poveste elevii si parintii elevilor scolii respective si depinde de fiecare cum vrem sa arate viitorul. Nu avem garantia ca un alt administrator ar fi mai bun, dar avem datoria morala de a incerca, de a fi apoi cu constiinta curata si a nu ne plange in urmatorii ani ca nu am facut tot ceea ce depindea de noi pentru a schimba situatia. Vrem sa vedem in continuare cum se fura cu consolarea ca de la masa mai scapa cateva firimituri si pentru cei mai amarati sub forma de vouchere de vacanta sau mai stiu eu ce gratuitati? Vrem sa ne balacim in aceeasi promiscuitate morala? 

Mi-a placut ca filmul este complex, nuantat, ca si in viata reala nu exista bine si rau absolut, nu sunt personaje unidimensionale. Tassone e un monstru carismatic, un anti-erou simpatic de succes. Pamela are o familie cu standarde din ce in ce mai ridicate de viata de intretinut. Rachel, la randul sau, cand a intrat in adancimile povestii pe care o investiga, a avut dileme si a fost pusa in fata alegerii de a demonta o poveste de succes sau de a o lasa asa, pentru ca dincolo de fondurile delapidate, crescand prestigiul scolii, crestea si cel al comunitatii si toata lumea avea de castigat. Exact ca-n vorba noastra populara, cand se gaseste o justificare pentru a perpetua frauda si minciuna: "... au mai si facut cate ceva!" Poate ca unii au facut, poate ca altii mai mult au incurcat, perspectiva se schimb, depinde cat de apropiat esti de omul respectiv si ce prioritati ai. Insa de ce sa admitem in continuare sa fim condusi de hoti si impostori si sa nu ii sanctionam? Hai sa fim Rachel in toata povestea asta! Sa le denuntam faptele acum cand avem posibilitatea, cand stampila e in mana noastra!

Cat despre Tassone, nu va faceti griji, el e bine, intotdeauna va fi bine. Dupa ce a petrecut cativa ani la inchisoare, traieste dintr-o pensie generoasa de 170.000 de dolari pe an. Pentru ca asa e legea pensiilor de stat in America. Pentru ca oamenii ca el, chiar si cu o perioada de asa-zisa ispasire a pacatelor, mereu vor ramane in picioare. Puteti vedea filmul pe HBO Go. Eventual diseara, dupa ce ati terminat de votat :).

Climate change is...

 

The Social Dilemma (2020)

Cand acum vreo 10-15 ani, la aparitia retelelor sociale, am luat decizia de a ramane off the grid, am facut-o pentru ca mi s-a parut o forma de comunicare falsa, artificiala, ce nu aducea nimic in plus unei discutii reale (poate ceva rol informativ mai avea, din cand in cand, ori de auto-promovare, ceea ce imi repugna), pentru ca am vazut ca se umplea cu platitudini neinteresante, de genul "ce bine ca-i vineri/ ce rau ca-i luni/ uite ca a venit toamna". Apropo de autopromovare, aveau bunicii o vorba, cand se mai umfla cineva in pene: "ti-au murit laudatorii?" Cam asa, nevoia de a te lauda singur mi s-a parut mereu deplasata. Nici cu expunerea publica nu ma impac prea bine. 

Am aflat dupa aceea, mult mai tarziu, ca exista ceva ce se numeste profilare, ca pe langa colectarea si vinderea datelor personale propriu-zise, pentru fiecare omulet inregimentat in sistem exista informatii pe care nici el nu le constientizeaza, legate de preferintele si interesele lui. Dar nu ma gandeam niciodata ca se va ajunge ca ele sa fie prelucrate si dirijate intr-un mod care sa genereze adevarate tehnici de indoctrinare, sa ii serveasca utilizatorului (bine se afirma in film, pentru a sugera gradul de dependenta pe care il produce tehnologia informatiei ca "only drug dealers and technology companies call their customers “users”) continut in functie de orientarile sale social-politice, de interese si, prin aceasta, sa-l manipuleze. 

Documentarul de pe Netflix este destul de infricosator pe alocuri. Prezentand in paralel interviuri cu fosti angajati in functii-cheie ai marilor companii (Google, Facebook, Twitter, Pinterest), specialisti in psihologie si comunicare, scriitori, si o dramatizare a unei istorii de familie cu trei copii, cam intre 12 si 20 de ani, filmul se vrea un semnal de alarma tras acum cand, sub pretextul oferirii continutului dorit, retelele sociale au devenit tot mai intruzive, atingand un nivel de manipulare a inconstientului de-a dreptul inspaimantator, astfel incat, intelegand care utilizator prezinta interes pentru tine, iti notifica posturile lui, doar pentru ca se stie ca astfel vei alerga sa mai vezi ce a mai postat si, dintr-una in alta, te mai uiti la o pisica, mai dai clic pe ceva continut sugerat...

Principalele scopuri ar fi dezvoltarea unui grad si mai mare de dependenta, pentru ca produsul esti tu, utilizatorul, cel care iti vinzi timpul si interesul pentru a da clicuri peste clicuri; apoi cunoasterea cat mai exacta a fiecarui utilizator in parte (nivelul de analiza a datelor a ajuns atat de ridicat incat numai calculatoarele mai stiu, in unele cazuri, ce algoritmi folosesc si cum le proceseaza), pentru ca informatia este putere iar oamenii sunt produsul, cea mai importanta resursa. 

Efectele? Ele sunt numeroase, atat la nivel individual, de la cele psihologice imediate (de exemplu dependenta de like-uri, de aprecierea celorlalti poate duce la depresie si chiar la sinucidere) pana la cele sociale in masa, de influentare a rezultatelor unor alegeri, starnirea si propagarea unor idei bazate pe informatii false, manipulate ce pot crea si accentua o prapastie sociala intre oameni, ducand pana la razboi civil. 

Asta ar fi doar asa, pe scurt, nici filmul nu are pretentia de a epuiza un subiect inepuizabil, nici eu nu am acoperit toate aspectele pe care le abordeaza, pentru ca este ceva ce trebuie sa vedeti. Si nu pentru ca ar fi extraordinar de bine facut, ca nu e, e incomplet, informatii importante sunt lasate deoparte (de ex. cum a fost influentat rezultatul alegerilor din State de Facebook), partea dramatizata mi s-a parut cam inutila, de umplutura, un studiu de caz banal, poate s-a considerat ca doar informatia, interviurile, ar fi prea obositoare pentru a-si tine atent publicul timp de 94 de minute. Dar exact ele ofera o imagine mai clara asupra modului in care monetizarea Facebook, Google, etc. ajunge sa deformeze viata individului, sa o calauzeasca in directia dorita, incepand cu lucrurile simple. 

Ceva ce am observat in interactiunile directe si ma enerveaza cumplit este atunci cand, aflandu-ma intr-un cerc de prieteni, cineva isi verifica tot timpul telefonul, ca si cum compania umana de alaturi ar fi plictisitoare, neinteresanta, desi persoana in cauza poate spune ca are atentie distributiva, ca se uita doar un pic, ca... scuze si pretexte se gasesc mereu pentru a nu-ti admite dependenta. Sau o admite, dar considera ca nimic rau nu se poate intampla. Ei bine, acestor persoane cred ca le este dedicat filmul, ca poate reprezenta macar un pic o trezire la realitate. 

Pe la inceputurile Facebook-ului, prima borna de atins era ca fiecare utilizator nou inscris sa aduca macar 7 noi prieteni. Ce ar fi daca, intr-o miscare inversa, v-ati putea convinge 7 prieteni sa renunte la el? Hai ca nu nu zic sa abandonati cu totii retelele sociale sa deveniti cavemen ca mine, oamenii au nevoie de comunicare, mai ales ca anul asta nu a fost prea prietenos cu intalnirile fatata in fata. Dar macar dezactivati notificarile, intrati o singura data pe zi, nu se face gaura-n cer daca nu vedeti in secunda urmatoare un post sau cine v-a dat like. Si uitati-va la film, preferabil fara sa aruncati o singura privire telefonului/tabletei in timpul vizionarii! 

M-am luat cu vorba si uitasem sa va spun ce e cu titlul postarii. E vorba despre manipularea continutului. Se spune la un moment dat, in documentar, ca pana si rezultatul cautarilor pe Google este afisat in functie de interese, opinii, conceptii si credinte (conform activitatii de pe retele). Asa ca am facut urmatorul experiment: fiind doua calculatoare in casa, unul cu Fb si altul fara, am dat amandoi acest search: pentru mine, pe calculatorul mai "pur", in masura in care folosesc doar Google (nici macar Analytics si, foarte rar, Pinterest), "climate change is... a threat/real/real shit/caused by...". Pe calculatorul cu Fb, a rezultat la autocomplete ca "climate change is... not real/a hoax/etc". Nu am prea stiut cum sa interpretam rezultatele, pentru ca ni s-a parut cam aiurea sa-i dai asemenea rezultate cuiva care nu e un negationist al schimbarilor climatice. Eu m-am incruntat, el a jubilat ca a pacalit sistemul, de fapt poate sistemul incerca sa-l convinga, nu sa-i confirme... Dar de verificat am verificat, acelasi IP, doua rezultate complet diferite. Good job, Google!

Sfarsitul iluziilor

 

I'm Thinking of Ending Things (2020)

Am observat in ultima vreme cum se casca o prapastie tot mai mare intre distributia filmelor mai serioase, cu miez, si a celor de popcorn, de entertainment imediat. Cele dintai sunt promovate intr-un circuit destul de inchis al festivalurilor si cinematografelor de arta (cam inexistente in ultimele luni), celelalte au inundat platformele de streaming. Prapastia a devenit tot mai vizibila acum, cand avantajul vizionarii online, in siguranta si linistea de acasa, a facut ca orice prostie sa ajunga sa aiba mai mult public decat unele filme care ar merita mai multa expunere. Si-au dat seama de asta si actorii si regizorii cu greutate si au inceput sa produca tot mai des filme pentru Amazon, Netflix & comp. Asa ca sa nu va mire ca o sa scriu pe-aici mai mult despre filme care ruleaza pe Netflix si HboGo, cele doua platforme la care am acces. Oricum, va asigur ca si pe acolo, prin noianul de filme de actiune, cu super-eroi si adolescenti inadaptabili care isi dovedesc superioritatea, se mai gaseste cate ceva bun de clatit ochii si mintea.

Asteptam cu nerabdare ultimul film al lui Charlie Kaufman si m-am bucurat cand am vazut ca s-a orientat spre Netflix. E drept ca imi place foarte mult Kaufman scenaristul, care reuseste sa se joace cu mintea spectatorului, sa creeze un fel de magie a firului actiunii, care pana la urma se configureaza cuminte intr-un puzzle ce-si gaseste rezolvarea in final, cum numai Nolan o mai face (care apropo, nu inteleg de ce a simtit nevoia unui remake la Memento, dar se pare ca e in lucru). Pana acum, isi regizase numai doua dintre scenariile pentru marele ecran, Anomalisa si Synecdoche, New York. Cu filmul de fata ajunge la trei, insa aici scenariul nu este original, ci o adaptare a cartii unui anume Iain Reid, despre care primul amanunt care mi-a sarit in ochi este ca-i cumnatul presedintelui Islandei. Este a doua lui carte de fictiune, nu s-a tradus la noi inca, dar ambele volume se pot comanda pe Elefant, daca filmul va place si vreti sa vedeti de la ce a pornit. Eu nu m-as grabi, am senzatia ca volumul nu s-ar putea ridica la nivelul atmosferei pe care reuseste sa o redea Kaufman in film. Am observat ca cititorii cartii au fost la fel de descumpaniti (dar in sens invers) de bizareria scenariului ca si cei care nu au citit-o, deci nu se asteptau la nimic.

Despre ce este vorba? O femeie (Jessie Buckye) si un barbat (Jesse Plemons, ambii actori joaca in Fargo, daca ati vazut serialul, eu n-am ajuns inca la el, stiu doar filmul fratilor Coen, am o anumita reticenta fata de filmele transformate in seriale), care au inceput de curand o relatie, pornesc intr-o noapte cu viscol spre casa parintilor acestuia. Primul sfert de ora si mai bine e un road trip cu aspect de piesa de teatru, in care cei doi, intr-un cadru static, discuta diverse, cum fac oamenii la drum. Ajunsi la casa respectiva, totul ia o turnura foarte ciudata, incep sa apara tot felul de comportamente, gesturi si descoperiri inexplicabile. Si apoi nu va mai pot spune nimic, asta ar insemna sa rezolv puzzle-ul si vreau sa va las placerea de a o face singuri. 

Ce vreau insa sa va spun este ca e un film care pune niste noduri teribile in gat, cum nu mai simtisem de la The Broken Circle Breakdown. Pe la jumatate am simtit nevoia sa-i dau o pauza (un alt avantaj al streamingului) pentru a incerca sa-mi clarific ce naiba se intampla acolo (si am cam ghicit) dar si pentru a-mi mai domoli un pic tensiunea, starea de disconfort teribil indus de atmosfera de amar existential. Ca spectator obisnuit cu ritmul filmelor ce incearca sa te traga de maneca si sa te prinda cat mai repede in mrejele lor, trebuie sa ai rabdare, sa-i dai o sansa, in primele 20 de minute nu se intampla nimic, sunt doar doi oameni care discuta. La un moment dat, ea recita o poezie ce scufunda si mai mult spectatorul in starea indusa de vizionare. E un film despre singuratate, despre lipsa de speranta si de perspective, incarcat de simboluri, un horror psihologic mai mult decat drama-thriller, cum a fost etichetat. 

Cred ca e nevoie de o anumita structura sufleteasca inclinata spre melancolie si stari depresive pentru a-l imbratisa cu totul, de un anumit masochism pe care il am din plin. Imi plac filmele care-mi fac rau si-mi rascolesc tristetea, mai ales cand sunt bine facute, cand nu vad unde vor sa ma poarte, cand strecoara subtil cate un omagiu altor arte sau artisti (dans contemporan, poezie, pictura). 

Intotdeauna ajung la mine filmele care angajeaza participarea spectatorului, te scufunda cu totul in el, chiar daca apele sunt tulburi si adanci, nu ramai doar un privitor detasat. Daca simtiti la fel, atunci poate acest film va va fascina, cum mi s-a intamplat mie. Nu este pentru cei care cauta in filme divertismentul, ci pentru cei care vor sa reflecteze, sa simta intens, chiar daca arderea aceasta poate sa-i lase la sfarsit devastati, pentru a-si aduna apoi din nou energia si a o preschimba creator dupa puterile si aptitudinile lor. Exista intotdeauna, la capatul oricarei calatorii transformatoare, fie ea oricat de distrugatoare, o concluzie, ce se poate rezuma intr-o replica a personajului feminin (fara nume sau cu mai multe nume): Other animals live in the present. Humans cannot, so they invented hope.

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 8

Breb şi înapoi la drum

Am ajuns la Breb din curiozitate, să vedem cum arată satul din Maramureş unde prinţul Charles deţine două proprietăţi, transformate în pensiuni. Aşezat într-o minunată depresiune, străjuit de Creasta Cocoşului (culmea din spate), satul pare desprins dintr-o poveste din alte timpuri.  

Dacă pe Valea Izei am văzut costume populare multe pe străzi, Breb m-a surprins cu cele mai multe case tradiţionale maramureşene, aproape acel Muzeu al Satului viu pe care mi-l doream. Şi m-a bucurat faptul că în continuare se construieşte la fel, cu lemn, că şi casele mai noi se încadrează în specificul zonei, păstrându-i măcar parţial elementele distinctive. 

Am pornim mai întâi la o plimbare spre Lacul Morărenilor, drum ce ne-a făcut să luăm mai bine pulsul locului. De la localnicii care te îmbiau cum te vedeau să iei o gură de horincă, pe care reuşeam cu greu să o evităm (suspectez că era mai mult un deschizător de conversaţie, pentru că tractoristul vesel care ne-a oferit horincă pe drum - pe care din nou cu greu am reuşit să o refuzăm cu grijă să nu jignim omul - ne-a ţinut vreo jumătate de oră de vorbă, ne-a povestit una-alta, s-a lăudat cu cele mai frumoase "clăiţe" pe care aveam să le întâlnim pe traseu, şi într-adevăr erau frumoase, aranjate, parcă pieptănate, puse cu mâna), la casele la care căscam gura minunându-ne, ieşim din sat încet-încet şi drumul ne poartă prin pădure, apoi printre fâneţe şi "clăiţe", timp de vreo două ore

până ce ajungem la lacul format în urma unei alunecări de teren, înconjurat de arini. Este un lac lângă care se poate întâlni Roua cerului, singura plantă carnivoră din România, dar nefiind perioada ei (primăvara înfloreşte) nu am putut-o vedea, aşa cum nu am putut vedea înfloriţi nici nuferii ce-l acoperă. 

 Lacul, aflat la altitudinea de 800 m, este înconjurat de un ariniş înmlăştinit format din arin negru, alb şi arin de munte, fiind singurul loc din ţară unde cresc cele trei specii de arin împreună (aşa spunea panoul informativ din apropiere).

Începuse să se înnoreze, aşa că am pornit înapoi, mai ales că pe lângă ameninţarea de ploaie venea şi o ameninţare de foame.

 Ploaia nu a venit, dar ameninţarea de foame plana inca. Am rezolvat-o la Local food & garden,

cu o bunătate de ciorbă de fasole păstăi cu smântână (atât de bună încât şi cei mai mofturoşi la ciorbă dintre noi au vrut o porţie întreagă), carne cu sos de hribi şi mămăliguţă, prăjitură cu brânză şi dulceaţă, asortate cu suc de mere natural şi limonadă de brad. Adică meniul zilei, asta s-a nimerit să fie în acea zi, dar totul foarte bun.

Locul, deşi fără pretenţii, era foarte hipster-ish: frecventat de englezi, la câţiva metri mai sus se află campingul unui olandez - ar fi fost plăcut de rămas vreo două zile, dar contemplând norii care se apropiau am preferat să nu. (C-ul de pe stâlp este indicatorul de pe unul din traseele de cicloturism care pleacă din Breb şi te poartă prin împrejurimi, până la Ocna Şugatag şi înapoi.) Are chiar şi o mică bibliotecă, cu cărţi în română şi engleză, numai bune de citit la o trândăveală în hamac. 

În plus, traseul spre Creasta Cocoşului, plimbările prin sat, pe la atelierele meşterilor locali (am reuşit să identificăm doar unul în drumul nostru spre lac, dar am înţeles că-s mai mulţi), traseele de cicloturism şi amplasarea frumoasă a satului mă cam îmbie să vreau să revin la Breb. Mai sunt lucruri de văzut şi făcut prin zonă!

Lăsăm în urmă depresiunea tot mai înnorată a Brebului 

 şi pornim spre Baia Mare, in cautare de soare. 

Trecem Pasul Neteda pe o ploaie torenţială, ajungem la Cavnic, fost oraş minier în semi-paragină, poate în timpul iernii, când este pârtia de schi deschisă, să se mai anime, acum era doar un oraş mohorât sub un cer cenuşiu. Nici Baia Sprie, "staţiune de interes local", nu arată mai bine. E un oraş măricel, dar interesul local probabil că îl au doar locuitorii, singurele indicatoare din oraş fiind cele cu numele străzilor. Continuăm drumul spre Baia Mare, din ce în ce mai departe de Maramureşul istoric cel atât de pitoresc.

Găsim un loc de înnoptat pe malul lacului Firiza, într-o zonă ce pare să fie locul de agrement al localnicilor şi spaţiu de picnic şi aşteptăm ploaia.

Dis-de-dimineaţă, ea ne întâmpină cu tunete şi ropote torenţiale, aşa că fotografiem mai mult în trecere începutul coloanelor de la Limpedea

care am înţeles că în partea centrală ajung şi până la 15 metri. Este un perete din coloane formate din stânci vulcanice, ce începe în imediata apropiere a şoselei (aşa l-am şi văzut, absolut din întâmplare, ne-am împiedicat de el la marginea drumului) şi se continuă pe o potecă ce te duce de-a lungul lor vreo jumătate de oră-45 de minute, cu trasee de escaladă. Într-o altă lumină şi în alt context ar merita investigat mai mult, dar acum ne grăbim spre sud, în căutarea soarelui. Soare la Turda? Hai acolo! Ploua torenţial. Aiud şi Teiuş sunt două oraşe de tranzit, ce nu par să aibă o viaţă proprie, călăuzindu-şi ritmul după cel al TIR-urilor, camioanelor şi celorlalte maşini ce le traversează resemnate, în cozi lungi. Poate viitorii lor primari se vor gândi printre altele şi la o şosea de centură, că mare nevoie ar avea de ea nu doar cei în trecere, ci şi localnicii, asaltaţi de aglomeraţia şi poluarea atâtor maşini ce le străbat centrul.

Lasam orice speranta de a reveni in Apuseni. Ploaia ne-a însoţit tot drumul, şi când am traversat Meridionalii de la Sebeş la Obârşia Lotrului (ciupercarii si tarabagiii sunt la datorie, in ciuda ploii marunte si interminabile), unde salutăm în trecere noii locuitori, cu drag dar şi cu o strângere de inimă că nu-s în libertate, însă sperând că poate sunt mai în siguranţă aici decât în pădure, în bătaia puştii,

şi când traversăm o parte din Valea Oltului, mereu aglomerată, tot mai departe, până dincolo de Râmnicu Vâlcea, unde gasim soare, dar era prea târziu pentru a mai căuta munţi, trasee, poieni şi izvoare.

Şi-am încălecat pe-o şa şi vacanţa verii pandemice 2020 s-a terminat fără consecinţe negative.