Crima si mister de pandemie

 

Pandemicon. Povestiri pentru sfarsitul lumii

 

Inspirata de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se refugiaza din calea ciumei intr-o izolare presarata cu povesti, editura Crime Scene Press s-a hotarat in anul de (diz)gratie 2020 sa transforme izolarea lunilor de primavara intr-o ocazie pentru 15 scriitori de a broda pe marginea noii molimi aparute. Atunci cand nu stiam ce se intampla si cat va dura, iar calea spre orice fel de speculatii era deschisa, ei au gasit o modalitate de a-si canaliza temerile si energia in scris, creand o panorama a problemelor si oportunitatilor create de virus, a comportamentelor si atitudinilor autohtone, un profil al societatii in care traim. Criteriul dupa care au fost ordonate textele este cel al varstei autorilor, de la 74 pana la 25 de ani. Din dispunerea lor a rezultat un amalgam de preocupari si teme, intr-o desfasurare dinamica, uneori cu suspans si mister, cum ii sta bine literaturii de gen. Dar si cu destule fragmente de umplutura... Dintre autorii cei mai cunoscuti, i-as aminti pe George Arion, Michael Haulica, Mircea Pricajan, Caius Dobrescu. Cautand cartea puteti gasi lista lor integrala, eu i-am nominalizat pe cei de care si auzisem si, intamplator sau nu, ale caror texte mi-au spus ceva. 

Acum, ca sa va zic cum am simtit eu aceste proze, o sa preiau un citat chiar din carte, atribuit unui personaj al lui Michael Haulica, autorul uneia dintre povestirile mai reusite: "Toata lumea. Pana si cea mai barfitoare dintre vecinele tale spune povesti. O face asta scriitoreasa? N-o face, ma. Pentru ca talentul nu e sa ai ce spune, talentul e cum spui ce ai de spus, cum prinzi imaginile vietii din mers, cum, ce si cat observi din toate cate trec pe langa tine. Da, intr-un fel e tot sa ai ce spune. Ei, la politisti e la fel. Trebuie sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede."

Randurile astea rezuma principalele mele doua obiectii legate de carte:  una ar fi faptul ca anumiti autori (pot sa mentionez un personaj care-mi era simpatic prin anii 90, mai cunoscut ca actor decat de ca scriitor, si sa va indemn sa va feriti de magarus) fac mai degraba rapoarte, dari de seama decat literatura. Poate veti spune ca nu trebuie sa cantaresc literatura politista, mai de nisa, cu aceeasi unitate de masura aplicata  maestrilor condeiului. Dar daca nu as face-o, nu i-as lipi din start eticheta de literatura "minora"? Ei bine,  putini autori au trecut testul. 

Apoi, admitand ca presiunea de a include o tema data nu a lasat suficient timp pentru dezvoltarea propriei creativitati si imaginatii, mai am o problema, la partea de "sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede".  Eu numesc o povestire buna de gen (sau cel putin asa era pe vremea cand devoram clasicii literaturii politiste) una care intretine o stare de tensiune, chiar daca stii de la inceput cine e faptasul. Sau, invers, iti pune in fata detalii pe care nu poti sa le conectectezi intre ele si rezolvarea ajunge sa te ia prin surprindere. Asta era modelul clasic, nu prea se mai foloseste in secolul nostru. In sensul asta, inca si mai putine texte trec testul. Prea multe urmeaza firul realist al desfasurarii unei anchete, nu te tin in priza, nu sunt captivante, nu creeaza conexiuni intre amanunte pe care le-ai avut tot timpul in fata ochilor dar nu ai stiut sa le deslusesti singur. Ajungi, odata cu anchetatorul, la un suspect ivit de niciunde la final. Cam asa se scriu literatura noir si scenariile de filme politiste din ziua de azi, dupa modelul scandinav. Dar in cazul asta cred ca ar fi nevoie de o alcatuire subtila a tabloului, care mi-a lipsit, un puzzle care-ti da piesele pe rand, dar te surprinde prin imaginea de ansamblu rezultata. Mobilul crimelor in volumul de fata a fost de multe ori inventat doar ca un pretext de final, nesustinut de intreaga constructie. Psihologia personajelor, cu cateva exceptii, este inexistenta.

Dintre cele cateva povestiri care mi-au placut, am apreciat constructia seaca, directa, dar incarcata de mister din Mansarda, toate posibilitatile deschise lasate in urma de Ea vine o data, ea pleaca pe rand,  accentele poetice si nostalgice din In via noastra, fara sfarsit, atmosfera fantastica din Cand infloresc narcisele, modul in care se defecteaza rotitele din minte si creeaza un psihopat, in George e baiat cuminte a lui George Arion jr.

Ca amplasare generala, povestirile ne poarta prin spitale, prin birourile Politiei sau Procuraturii, in spatiul comunitar al cartierelor unde fiecare cunoaste programul vecinilor sau al mahalalelor in care interlopii fac propria lege. Cele mai multe se desfasoara in acest spatiu al cartierelor, unde faptul divers, o crima, o disparitie, o schimbare a ritmurilor si rutinei cotidiene pot deveni subiectul central al discutiilor tuturor membrilor comunitatii. 

In introducere eram atentionati: "covidul a functionat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi si din alte parti ale globului". Afirmatia este corecta in sine, dar nu foarte sustinuta in carte (cu o exceptie notabila, George e baiat cuminte). In rest, este un factor secundar, tangential, un stimul de circumstanta al unor situatii de viata sau de manifestare a caracterului, aratandu-ne ca, pana la urma, nu virusul, ci oamenii sunt cea mai mare amenintare. Daca m-au convins cele cateva povestiri care mi-au placut sa mai navighez prin literatura de gen? Poate m-as bucura de o reintalnire cu autorii lor in antologii sau reviste, dar probabil fara a-i cauta in mod activ. Am experimentat, mi-am satisfacut curiozitatea, ma intorc la ale mele si ii las pe cititorii si scriitorii de literatura politista sa-si vada de ale lor...

Baiatul-fata

 

Girl (2018)

 

Sunt  experiente pe care nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Pe altele, nici daca le traiesti, nu ti le poti asuma, pentru ca lumea in care ne petrecem timpul asta scurt, desi este cea mai liberala dintre lumile posibile de pana acum, desi a facut pasi spre dezincriminare/dezostracizare in unele directii, inca nu este suficient de pregatita sa le accepte. E mai usor in societatea actuala - si vorbesc de cel putin 80% din ea, din pacate - sa fie acceptat un criminal in serie heterosexual iesit din inchisoare decat un homosexual care ar vrea sa-si vada linistit de viata lui fara sa fi comis vreo crima. Si ma refer aici la Romania. Criminalul heterosexual are mai multe drepturi in societatea asta stramba, care pana acum nu foarte multi ani, la scara istorica vorbind, insista ca dupa noaptea nuntii sa fie scos cearsaful in fata comunitatii pentru ca mireasa sa fie validata social: el se poate insura; poate avea copii; poate deveni, prin penitenta, un model de reabilitare sociala... 

E suficient de greu sa admiti ca esti gay, desi nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Aici toleranta incepe sa se miste. Insa este si mai greu sa fii privit ca o aberatie ale naturii, sa fii transexual, barbat sau femeie nascuti in corpurile gresite. In lumea unuia dintre ei ne invita acest film, pe care il recomand tuturor. Pentru ca astfel, patrunzand in universul celor diferiti, cu cat citim mai mult, vedem mai multe filme, discutam cu mai multi oameni, calatorim mai mult (ooops, asta era intr-o alta viata) putem intelege o lupta si o putem sustine, macar moral... Asa ajung la belgianul film de fata, al carui actor principal, Victor Polster, castigator al premiului Un certain  regard pentru cel mai bun actor la Cannes, s-a prezentat la auditii doar pentru ca voia sa-l vada pe Sidi Larbi Cherkaoui, coregraful filmului, foarte cunoscut in Belgia. Spera sa primeasca un rol de dansator din background, la fel ca multi alti colegi de-ai lui de la scoala de balet din Anvers, dar trasaturile sale efeminate si dezinvoltura cu care a intrat in pielea personajului l-au determinat pe regizorul Lukas Dhont sa-i distribuie in rolul principal. 

He arrived at the director’s house for the audition with ingredients for baking cakes. Dhont had asked him to take along something to cook with alongside the actor playing the dad in the film, to test their chemistry. (de aici)

Impreuna, cei doi devin protagonistii unui film cu cadre frumoase, mai ales cele de miscare, de balet. In sala de dans, eroul/eroina nu vorbeste niciodata, se exprima doar prin coregrafie, nu-i da niciodata replica profesoarei, nu exista cuvine, doar miscare. Totul porneste, ca intotdeauna in cazuri de-astea, de la  povestea adevarata a unei EA intr-un corp de EL. De la un documentar refuzat de protagonistul sau care a devenit scenariu de film artistic. De la pasiunea de a deveni persoana care vrei sa fii, cu toate riscurile, temerile si frustrarile legate de procesul de transformare.

Iar Victor / Lara din film ne vorbeste despre nevoia de a deveni persoana care simti ca esti, cu toate riscurile, pana la capat. Ca film, ca statement, drama eroinei principale risca sa treaca un pic cam neobservata, e una de suprafata, o acumulare mocnita de frustrari ale unei balerine transgender ce are parte de toata sustinerea celor apropiati, de acceptare  la scoala de balet (aici am avut o mica disputa dupa vizionare: colega de clasa care iti cere sa le arati tuturo ce ai intre picioare este un soi de bully, cum am spus eu, sau exprima o forma de acceptare, ca intre fete, cum spunea jumatatea mea mai buna?). Avem o tensiune crescanda si nedeslusita complet, pentru ca nu putem intelege pana la capat suferinta unei fete cu penis, nici pe a unui baiat cu vagin. Pentru ca biserica a spus candva, acum multe secole, ca nici genele, nici preferintele, nici placerea, nici iubirea, nici estetica clasica, consacrata de greci, nimic nu conteaza, doar rezultatul, impreunarea intre doua fiinte de sex opus pentru a procrea si multi inca mai pun eticheta "aberatie" asupra unor relatii liber consimtite intre doua sau mai multe persoane. Putem avea oare dreptul de a spera ca drumul e mai important decat destinatia? Destinatia, cel putin pentru mine, este neantul, nu promisiunea putreda si urat mirositoare a afterlife-ului. Ma intreb atunci de ce ar fi atat de greu ca fiecare sa-si parcurga drumul fara ca a se opri pe margine aruncand cu pietre in altii, mai ales cand acei altii nu-si doresc nimic altceva decat o viata normala pentru care traiesc ani de sacrificii, de transformari dureroase, mentale si fizice? 

Secventa brutala ce incheie filmul are impact si, chiar daca restul a fost o acumulare mocnita de tensiune, functioneaza ca un pumn in stomac pentru cei (inca multi) ce considera ca identitatea de gen ar fi o falsa problema...

Colaborarea dintre minte si lume

 David Scott Kastan, Stephen Farthing - Culorile, pasiune si mister 

Trandafirul e rosu/Portocaliu este noul maro/ Pericolul galben/Verde amestecat / Tristete in albastru / Visand la indigo/Crepuscul violet/Negru de baza/Minciuni in alb/Zone gri

Cu ceva bunavointa, ati putea crede ca m-am apucat de poezie simbolista. Nu am facut decat sa reproduc titlurile celor 10 capitole ale cartii, o carte despre culori, definite de Cézanne ca o "colaborare dintre minte si lume". O colaborare a existat si intre autori, un scriitor interesat de pictura si un pictor interesat de scris, care si-au propus o carte despre un subiect "cu care toata lumea are legatura, prin diverse experiente, si in legatura cu care toata lumea are opinii". 

A rezultat astfel o carte despre ceea ce vedem, ceea ce credem ori ne imaginam ca vedem, mai deloc despre unde trebuie sa privim ca sa intelegem mai mult, cum mi-as fi dorit. Amesteca informatii din toate domeniile (fizica, lingvistica, arta, istorie, literatura, biologie, pentru a mentiona doar cateva) intr-un fel de ghiveci care mi-a cam atacat OCD-ul :D. Cand mi se propune la inceput o organizare sub forma de culori, ma astept ca fiecare capitol sa-mi ofere cat mai multe perspective si informatii asupra culorii respective. 

Incepem cu rosu si vedem ca, in mare parte, contine consideratii generale despre culori, ca e poate un capitol ce ar fi trebuit sa fie introductiv: despre refractia luminii, consideratii filozofice (a fi sau a nu fi... rosu, de exemplu, dar si oricare alta culoare) empirice, despre relatia lingvistica dintre semnificant si semnificat, optica, medicina  (deficiente de vedere - sau eficiente, in cazul porumbeilor, care se pare ca percep mai multe culori decat noi), ceea ce m-a facut sa inteleg ca impartirea pe culori a cartii e oarecum arbitrara, din moment ce Rosul e dedicat mai mult unor observatii aplicabile tuturor culorilor si nici uneia in mod special. 

Acelasi haos al sistematizarii temei de studiu continua chiar si cand capitolele incep sa aiba un "erou" mai bine definit. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai clar un subiect care sa atinga tot ce si-au propus autorii, sa treaca de la un domeniu la altul mai putin abrupt, sa nu lase senzatia unui amalgam de informatii adunate fara prea multa legatura intre ele, ca si cum unul dintre autori ar fi spus la un moment dat "uite, am mai aflat ceva despre albastru, unde intra?" si celalalt ar fi pus aleatoriu degetul pe capitolul albastru si ar fi spus "cam pe-aici". 

Una dintre ideile cele mai interesante si mai bine reprezentate in carte este ca, desi senzatia unei anumite culori e fizica, perceptia e culturala si definirea ei ajunge sa fie transmisa urmasilor in functie de realitatea cunoscuta. Mintea completeaza spatiile, creeaza iluzii, adapteaza imaginile la ceea ce ne este familiar. De exemplu, portocaliul, desi era perceput, nu era definit astfel inainte de introducerea portocalei in Europa, ci numit galben si rosu, cum o facea Chaucer. Abia de la Shakespeare a inceput sa patrunda in vocabular. Iar grecii si romanii antici au fost chiar suspectati ca ar fi avut un spectru de culori mai redus decat omul modern, tocmai pentru ca exprimarea si definirea lor verbala era diferita de ceea ce stim noi. Marea de culoarea vinului a lui Homer a starnit de-a lungul timpului dezbateri si confuzie.

Partile de semantica si reprezentare psihologica a culorilor m-au atras mai mult (dupa cum ma si asteptam) decat aspectele legate de fizica, chimie, compozitia materialelor, dar am avut de-a lungul intregii carti senzatia ca rationamentul celor doi porneste uneori de la premise gresite, ca e mult prea centrat, sub aspect lexical, pe limba engleza, ignorand in mare parte termenii de provenienta romanica sau din alte familii de limbi ce ar putea oferi perspective noi interpretarii lor. Nu cred ca limba engleza a inventat culorile si nici ca ar trebui sa fie singura la care sa se raporteze. Mi se pare un teren alunecos. Chiar si in definirea sentimentelor asociate culorilor am gasit discrepante, autorii asociaza furiei culoarea "rosie" in timp ce eu, cand vad in limba romana verbul a "lectura" si substantivul "lecturare", vad negru in fata ochilor. Nu mai ajunge "lectura" ca substantiv daca tot ne ferim de "citit" ca nu e suficient de pre(ten)tios?  Iar substantivul "poetesa" imi suna peiorativ, pare un fel de poeta mediocra. Asta asa, ce mi-a ramas in minte, ca mai sunt destule formulari cam englezesti pentru a le considera traducere, mai degraba furculisioane...

In rest, cartea e frumoasa, calitatea grafica ireprosabila, imaginile infatisand picturi, fotografii, instalatii sau iluzii optice, are calitatea unui album de arta. Si daca va invingeti nevoia de ordine si rigoare cum a trebuit sa fac eu si reusiti sa o parcurgeti, contine si informatie, chiar daca livrata intr-o forma cam dezlanata...

De trei ori femeie

  

Cristina Vremes - Trilogia sexului ratacitor 

 

Este reconfortant sa constat ca literatura romana are in continuare resurse proaspete si talentate, dupa cum dovedeste acest debut al Cristinei Vremes, un roman ambitios si oarecum emblematic pentru conditia femeii romance de-a lungul ultimelor decenii, cu ceea ce se pastreaza si ceea ce se transforma in timp, de la o generatie la alta. 

De la bunica Mariana la fiica Liliana si apoi la nepoata Ada, biografiile celor trei sunt plasate parca intr-o ordine cosmica prestabilita, imbibata cu detalii senzoriale, ca si cum suferinta ar fi inscrisa in codul lor genetic. Corpul acestor femei este la fel de important ca si sufletul, nu-i doar un invelis, ci un receptor /transmitator de senzatii, dureri, dorinte. Cand sufletul sangereaza, si corpul o face. 

"Varsatul sangelui, lesinurile, prabusirile, ametelile au urmarit-o toata viata, ca si perioadele lungi petrecute la spital, unde nimeni nu a stiut sa-i dea un diagnostic exact, de ce anume corpul ei se dadea pe sine afara, de parca sangele se ingrosa prea tare, devenea vascos, adunase in el prea mult amar, pana cand nu mai circula, nu mai oxigena maruntaiele, se aduna in pungi groase care supurau, traversand organismul stigmatizat al bunicii Mariana, care cunoscuse fericirea, una compacta, fara asperitati, fericirea rotunda ca un fund de nou-nascut, fara pete, fara urticarie, fericirea ca o piele roz, imbalsamata, timp de patru saptamani fix, dintr-o vineri pana-ntr-o vineri."

Cele trei generatii perpetueaza un lung sir de violente, dar si momentul in care fiecare dintre cele trei femei alege sa se elibereze, sa plece de langa tortionarul lor, un proces de maturizare la capatul caruia propriile esecuri ajung sa se rasfranga asupra urmatoarei venite. Sunt de inteles, prin prisma experientelor traite, retinerea si raceala bunicii, firea critica si nevoia de control a mamei. Cristina Vremes a scris un roman feminist de care cred ca literatura noastra avea nevoie, ce construieste nu unul, ci trei procese de maturizare, trei ipostaze de femei mame, femei sotii, femei victime, femei indragostite, femei pierdute in propria lor viata. O trilogie? Discutabil, eu nu cred ca trei personaje alcatuiesc o trilogie, mai degraba un trio sau o triada. Insa sexul lor nu este nici al doilea, nici slab, nici macar frumos, ci unul ratacind fara odihna, in cautarea unei linisti imposibil de gasit. 

Poate pentru unii va fi o doza mult prea mare de amar, insa el e atat de real din pacate in lumea noastra. Dupa cum marturisea autoarea, cartea s-a construit din fapte traite, imaginate, auzite sau visate, transformandu-se intr-o lume greu de suportat prin adancimea si duhoarea suferintei. Si totul este amplificat de bogatia detaliilor senzoriale, de aceasta corporalitate de care debordeaza cartea, ce mi s-a parut un mijloc brutal, dar eficient, de a puncta evolutia personajelor. In mintea mea, s-au suprapus peste anumite pasaje din carte niste reminiscente din lectura lui Michel Foucault privind violenta si corpul damnat. Acolo, e drept, era vorba despre prizonierii inchisorilor, dar femeile Cristinei Vremes traiesc si ele in propria inchisoare, in limitarile si abuzurile timpului lor, fiind definite de modelarea trupului de catre experientele traite. 

Corpul lor este unul condamnat, supus, imblanzit, sexualizat, modelat de viata, vazut ca o povara, martor al istoriei personale a purtatoarei. Orice senzatie, orice descriere se raporteaza la el, pana si fericirea are forma unui fund de nou-nascut, pentru a da exemplul la indemana din fragmentul de mai sus. Pe alocuri imi da senzatia ca s-a lasat cam mult purtata de sirul metaforelor si devine putin cam prolixa. Dar, dincolo de asta, ramane un debut remarcabil.

Cu o structura circulara, ce incepe cu Ada la camp, protejata de bunica si se termina cu femeia Ada, iesita din spital si aruncandu-se in inceputul necunoscut al restului vietii sale, cartea este si un tur de forta stilistic, in care autoarea trece cu lejeritate de la vorbirea directa la cea indirecta, de la pasaje descriptive la oralitate abrupta sau la lirismul oniric. 

Am gasit pe-acolo si o valoare sentimentala, pentru ca inceputul cartii m-a transportat in propria copilarie si ma gandeam cum figura bunicii Adei imbina, intr-un singur personaj, trasaturi ale ambelor mele bunici. Una dintre ele ma lua la sapa sau la vie, doar pentru a nu lasa un copil de cinci-sase ani singur in curte;  ma jucam, imi faceam de lucru pe deal, pe langa bunici, cu furnicile si cosasii, ori ma ascundeam de soare la umbra vreunui copac cu o carte in brate. La culesul viei era cel mai bine, mai culegeam si eu, dar totul ajungea in stomac. Cealalta bunica a avut curajul in anii  '50 sa isi schimbe viata, sa plece cu un copil de patru ani in brate (mama) de langa sotul care o abuza fizic, sa lase muncile pamantului pentru a deveni croitoreasa (ca si bunica Adei), sa-si construiasca o alta existenta alaturi de cel pe care l-am cunoscut drept bunicul meu, cel care m-a invatat sa merg pe bicicleta, care cand aveam 7-8 ani ma lasa sa-i conduc  motocicleta si combina (iar stapanirea acelui monstru cu motor imi dadea un sentiment de maretie si mandrie). Tot el m-a familiarizat cu tot felul de obiecte ce mi se pareau pe atunci magice: polizorul, rindeaua si alte minunatii din atelierul unde-si petrecea cea mai mare parte a timpului mesterind, cand nu era la munca. Lucra ca mecanic la IAS, pentru cei care mai stiu ce inseamna. M-a impresionat modul in care Cristina Vremes taie in cartea sa felii din viata unei epoci, dar si din carnea si sufletul de femeie.

Necunoscutul din trecut

 

Roddy Doyle - Zambeste 

 

Poate unii s-ar astepta la o carte vesela, eu nu. Cand citesc acest indemn, prima mea tendinta nu este una pozitiva, ci il completez in minte cu continuarea murphy-ana "maine va fi mai rau". De la o varsta incolo, iti vine greu sa-ti imaginezi ca lucrurile vor putea merge spre bine. Victor Forde, eroul romanului, a trecut cu putin de 50 de ani si este un barbat singur din Dublin care, in lipsa de altceva mai bun de facut, isi petrece serile intr-un pub. Se va dovedi insa, citind cartea, ca pentru el acel "maine" la care ma gandeam nu prea mai conteaza, la el caderea in abis, ceea ce a fost mai rau, a inceput inca din copilarie. Acest barbat de varsta a doua, despartit de multi ani de sotie, intalneste intr-o buna zi la bar un altul, ce pretinde ca i-ar fi fost coleg de scoala din vremea cand amandoi frecventau institutia de invatamant a Fratilor Catolici. Desi nu il poate plasa pe cel care pretinde ca s-ar numi Fitzpatrick in propriile imagini din copilarie si nici nu-l place, amintirile comune exista. Incepe astfel o incursiune in memoria ce-l va purta pe Victor prin anii de scoala, cariera de jurnalist, intalnirea cu cea care avea sa-i devina sotie.

Nu este deloc o carte asa cum pare. Daca au fost pagini cu scene de sex gratuite si inutile in prelungirea descrierii lor, rand pe rand, parand irelevante pentru structura de ansamblu, cand m-au exasperat multele note de subsol ce explica referinte pop culture cunoscute de mai toti cititorii (Jim Morrison, Bruce Springsteen, Lord of the Rings, Game of Thrones, etc.), am trecut, am continuat si m-a recompensat la sfarsit.

Exista in viata lui Victor un episod care-i marcheaza intreaga existenta, dezvaluit inca de la inceput, ce da si titlul: 

"Ne asculta si ranjea. Era ranjet, nu zambet. Cuvantul "nepotrivit" avea sa fie folosit abia cativa ani mai tarziu. Dar ranjetul de atunci era nepotrivit. Totul era nepotrivit. Fratele Murphy era tachinat, luat peste picior de-o clasa de baieti, iar lui ii placea asta. 

Si atunci a zis-o: 

- Victor Forde, niciodata nu pot rezista zambetului tau. 

S-a lasat tacerea. 

Era la sfarsitul lui septembrie. Ma gaseam la gimnaziu doar de trei sau patru saptamani. Nici n-apucasem sa ma dumiresc. Tot felul de profesori noi, de aceeasi talie cu baietii mai mari ca varsta, violenta, permanenta amenintare cu violenta." 

Episodul este descris de autor ca fiind o parte din propria sa experienta. Se pare ca a existat un Frate Crestin in viata lui care i-ar fi spus "Roddy Doyle, nu pot rezista zambetului tau". Chiar daca cuvintele nu au avut urmari, nu i s-a cerut sa ramana in clasa dupa ore, nu a fost abuzat, isi aduce aminte de senzatiile de vinovatie si rusine, gandul ca zambea intr-un mod gresit, care atragea o atentie nedorita. Si cum abuzul institutionalizat in Irlanda a fost un subiect mult discutat, a dorit sa scrie altceva, care sa-l puna in evidenta tangential, sa nu se centreze asupra lui propriu-zis. Consecintele sunt adanci si pe viata.

A creat astfel o iluzie a fericirii in care a impachetat intreaga carte, a unei vieti traite din plin, pe care timpul a reusit sa o detaseze de experientele traumatizante. A obtinut o istorie surprinzatoare, pe care simt nevoia sa o recitesc candva, pentru a sesiza la a doua lectura ceea ce nu am observat la prima. Pentru ca ultimele pagini m-au facut sa o pun intr-o lumina noua, sa privesc cu alti ochi ceea ce tocmai citisem. Este una din acele carti rare cu intorsaturi de situatie pe care nu le simt venind. Ok, sa zicem ca pe una din ele o intuiam, dar nu si partea a doua, care m-a dus cu gandul la un film despre care am scris aici acum vreo luna si ceva, caruia i-am suprapus atmosfera peste cea din carte. Nu voi detalia prea mult, cand o carte se bazeaza pe niste surprize, prefer sa-i las fiecaruia placerea de a le descoperi. 

Imprevizibila in constructia ei, in modul in care detaliile se acumuleaza si te intrebi tot timpul unde vor duce, pentru ca simti atmosfera apasatoare si intelegi ca nu e totul cum spune personajul, explodeaza intr-un final ce pune in lumina un adevar crud. Creeaza si intretine o perceptie, ii aduce argumente si soliditate, pentru a o rasturna si a o demola apoi, foloseste fictiunea pentru a patrunde in adancul realitatii careia ii da tarcoale in cercuri concentrice, tot mai aproape. Fitzpatrick este antagonistul, colegul din copilarie pe care nu doresti sa-l reintalnesti, ce aduce in fata eroului episoade neplacute, il confrunta cu propriul ego de atunci, strecoara in atmosfera tensiunea unui thriller psihologic ce te astepti in orice moment sa se soldeze cu o crima. Dar este si madlena declansatoare a memoriei, cel ce are deja raspunsurile, dar il ajuta pe Victor printr-un demers maieutic sa le gaseasca singur. Indiferent de impresia finala cu care ati ramane dupa ce ati citi-o, nu este o carte care sa-si lase cititorii  indiferenti! Prin modul cum a fost construita, autorul  stiind exact unde dorea sa ajunga, si-a cam spalat pacatele unor pagini neinteresante pentru mine. Sexul in literatura, daca nu este poetic, amuzant, daca nu genereaza confruntari sau conflict , mi se pare teribil de plictisitor.