Lumi care exista si lumi care nu exista

Tatiana Tolstaia - Lumi eterice 

 

Dupa ce constatam mai demult, citind Zatul, ca talentul este alcatuit uneori si dintr-o doza de mostenire genetica, incluzand ADN-ul literar al lui Tolstoi impletit in mod fericit cu cel al lui Turgheniev, abia asteptam reintalnirea cu o carte a Tatianei Tolstaia. Si s-a intamplat sa fie un volum de povestiri spun unii, amintiri si eseuri le-as spune eu, o combinatie intre propria experienta (de scriitoare, de emigranta timp de zece ani in Statele Unite, de turista in diverse colturi ale Europei) si imaginatia pe care o proiecteaza asupra lor. 

O cheie de lectura gasim chiar in fragmentul care deschide volumul, 20/20, sub forma unei amintiri personale dintr-o perioada de intuneric, in urma unei operatii la ochi din vremurile cand laserul era inca un vis din viitor: 

"Intr-o buna zi, deodata, ochii mei mijiti si-au recapatat vederea. Vedeam perfect, deplin, 20/20, asa cum mi se promisese. Ce desfatare! Intre timp, descoperisem ca cea de-a doua lume, care mi se revelase in bezna si care se hotarase sa ramana cu mine, era reversul complex al asa-numitei realitati, o pestera plina de comori, o lume eterica privita prin oglinda, un cufar misterios care contine dezlegarea tuturor enigmelor, o agenda cu coordonatele precise ale tuturor celor care nu au existat vreodata.

Nu-i cunosc relieful, muntii ori marile; meleagurile ei sunt atat de intinse, incat se prea poate sa fie nemarginita. Sau poate ca nu e o singura lume - poate ca sunt mai multe. Sunt imprevizibile. Ti se pot revela sau se pot ascunde de tine. Uneori, s-ar putea sa nu te lase sa patrunzi in ele: "Scuzati, usile sunt incuiate, suntem in concediu." Dar se vor indura intotdeauna de cei rabdatori si devotati. Usile se vor deschide, si nu stii peste ce vei da decat atunci cand vei intra."

Invitandu-ne sa luam parte la construirea lumilor sale imaginare, Tatiana Tolstaia ne poarta printr-o explorare a posibilitatilor si imposibilitatilor presarata cu surprize, intr-o alternare permanenta de stari si tonuri. Uneori e visatoare, alteori jucausa, cateodata ambigua si misterioasa, alteori realitatea devine enervant de reala si este nevoie de un refugiu in imaginatie. Sunt secvente ce duc cu gandul la lumile copilariei, chiar daca "Nicaieri"-ul sau este exact opusul Neverland-ului iar oglinda nu este calea prin care Alice se poate pierde in tara minunilor, ci aceea de unde poate o pereche de spiridusi ar putea sa se strecoare intr-un banal apartament. Pana si piftia a carei aroma incepe sa bantuie zilele sfarsitului de decembrie poate deveni un subiect fascinant, ce strecoara o unda de intristare in zilele de sarbatoare. Tristetea se dilueaza in umor, nefericirea in reverie. 

Sunt, in general, texte ce radiaza un anumit optimism, chiar si cand e mai rarefiat, promisiunea unei alte lumi unde lucrurile se intampla asa cum doresti, chiar daca e doar rodul imaginatiei. Senzatia de alienare a exilatului poate lua oricand forma unei fantezii, se poate transpune intr-o aventura conceputa la o cafenea, intr-o zi geroasa de decembrie ori intr-o povestire mediocra ce primeste o nota inexplicabil de mare din partea profesoarei... Senzatia eterica este dominanta, o magie invaluitoare infatiseaza realitatea ca printr-o ceata, intr-o pendulare permanenta intre aici si acolo (fie ca acolo e America, Grecia,  Franta sau Italia - ce-am fi fost daca n-ar fi existat, vorba unui cantec), intre realitate si posibilitatea irealului. 

Citind cartea, vedem ca in multe privinte spiritul nostru nu difera prea mult de cel rus. Si daca suntem in cautarea laturii practice, putem afla chiar si unde ajung ciorapii desperecheati, cei care se pierd inexplicabil prin casa.

In concluzie, volumul acesta, chiar daca nu are stralucirea Zatului, are sclipiri, multe si marunte, ca o bolta de noapte instelata, alcatuind din franturi de viata un mozaic in care fiecare isi poate vedea reflectata, pentru o clipa, propria-i lume eterica. 

Zburatori si zburatoare

 

Alan Hlad - Lungul zbor spre casa

 

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe langa luptele propriu-zise si activitatile de spionaj mai mult sau mai putin cunoscute, se foloseau toate mijloacele posibile pentru a inclina balanta victoriei de o parte sau de alta. Si cum doar cele ale invingatorilor ajung sa fie cunoscute, povestite, reinterpretate literar sau cinematografic, chiar si cele esuate, au ajuns pana la noi multe dintre cele puse la cale de americani si britanici in special. Iar pentru ca episoadele cu animale m-au interesat mereu, mi-a ramas in minte, ca un fapt divers, operatiunea Fantasia, prin care  americanii incercau sa loveasca la temelia superstitiilor japoneze, incercand sa distruga moralul trupelor recurgand la kitsune, spiritul-vulpe din folclorul japonez, care sa iasa din ape ca niste prevestitoare umbre colorate ale infrangerii. Numai ca operatiunea "vulpea vopsita" a fost un esec, numai a spirite nu mai aratau sarmanele animale ude, din care se prelingea vopseaua... 

Un alt episod fascinant, dar si crud de data aceasta, l-a reprezentat operatiunea Columba. Intre 1941 si 1944, serviciile secrete britanice au parasutat in Franta, Olanda si Belgia ocupate de nazisti zeci de mii de porumbei calatori, cu speranta ca ei aveau sa fie gasiti de cine trebuie, de membri ai Rezistentei sau oameni curajosi, dornici sa contribuie la victoria antifascista, prin informatii pretioase privind miscarile trupelor germane. Unii dintre porumbeii parasutati in colivii, cu o capsula mica atasata de picior, nu aveau sa se intoarca niciodata acasa, ucisi de nazisti, parasutati in locuri unde nu au putut fi gasiti sau vanati de pasarile de prada. Altii vor reveni purtand mesaje de speranta ori disperare, dar si date utile privind miscarea trupelor, fortificatiile, armamentul german. Cei care returnau porumbeii cu mesaje nu erau spioni, ci oameni obisnuiti, gata sa-si riste viata pentru a-si redobandi libertatea. Toata aceasta istorie, ramasa in umbra actelor eroice ale armatei sau Rezistentei, are in sine un potential literar urias, constituind un episod cu impact emotional ce reflecta curaj dar ascunde si multe tragedii, umane sau pasaresti. 

Pornind de la aceasta operatiune, Alan Hlad isi construieste romanul de debut ca la manual (ala de creative writing), introducand pe fondul istoriei mari individualizarea personajelor nu doar in planul uman, ci si in cel al porumbeilor, prin Ducesa, o zburatoare mai speciala. Condimenteaza totul cu o poveste romantica putin credibila chiar de la momentul intalnirii protagonistilor (nici n-as sti de unde sa incep aici, sa spunem doar ca ma indoiesc ca un voluntar american ar fi trimis, indiferent de circumstante, sa-si ispaseasca o pedeapsa la... o ferma de porumbei). Imbina sacrificiul si eroismul, notiunile cheie ale razboiului, cu o poveste de dragoste marcata de multe coincidente fortate, din acelea care fac naratiunea sa inainteze intr-un mod senzationalist. 

De exemplu, un tanar american care, dupa moartea parintilor, porneste sa se inscrie la scoala de aviatie, are parte de doua intalniri providentiale, cu un general al fortelor aeriene canadiene ce-i poate netezi calea spre celalalt vis, de a se inrola ca pilot in razboi, intr-o perioada in care America se mai gandea daca sa participe, si cu un cersetor care-l indreapta in aceeasi directie, furandu-i toti banii, oricum insuficienti, cu care pornise spre scoala. Convenabil, nu? Asa se schimba destine si destinatii, si n-am amintit decat  episoade  de la inceput, mai totul se construieste pe principiul aflarii la locul (ne)potrivit la momentul (ne)potrivit. Ca de exemplu in cala unui avion ce porneste spre Franta!

La scurta vreme dupa ce debarca in Aglia, americanul nostru, pe numele sau Ollie, se intersecteaza cu cea alaturi de care avea sa traiasca o iubire supravegheata si aprobata de componenta ornitologica a povestii.  Susan este si ea orfana, traieste alaturi de bunicul sau si se ocupa de cresterea porumbeilor voiajori. El - zburator cu multe ore la activ, e drept ca pe avioane de stropit culturi agricole, ea  - pasionata de zburatoare, desi prefera pasarile animate celor de otel ("porumbei, nu pasari" devine parola complicitatii lor), va dati seama usor cum cei doi se atrag ca doi magneti (cu porumbei, eventual). La nivel narativ totul este atat de previzibil si de déjà lu. Chiar si aparitia in povestea lor a unui antagonist cu dispozitii schimbatoare, cand gata sa-i distruga viata lui Ollie, cand sa i-o salveze... 

Desi desfasurarea era usor de intuit intr-o carte care tocmai pe ea se centreaza, latura mea animalista nu a ramas insensibila la soarta porumbeilor sau la cea a porcului cautator de trufe Louis, creaturi aruncate in mijlocul unui razboi care nu este al lor, dar in care trebuie sa-si joace rolul. Asa ca, desi rational imi dau seama ca romanul se alcatuieste dintr-o colectie de clisee (inclusiv epilogul de peste 55 de ani) si, daca il dezbraci de "poveste", nu te lasa cu cine stie ce har literar, cumva afectiv am simtit de vreo doua ori un nod in gat, dar el mi se pune destul de usor cand vine vorba de soarta trista a animalelor. Nu stiu ce sa zic. Un impact a avut, dar nu legat atat de calitatea cartii, cat de empatia mea fata de personajele ei secundare si necuvantatoare.

Si uite cum ii fac in ciuda vremii si mai pun si o poza cu marea, merge si putin albastru dupa atatea balti murdare si cenusii in jur!

Crima si mister de pandemie

 

Pandemicon. Povestiri pentru sfarsitul lumii

 

Inspirata de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se refugiaza din calea ciumei intr-o izolare presarata cu povesti, editura Crime Scene Press s-a hotarat in anul de (diz)gratie 2020 sa transforme izolarea lunilor de primavara intr-o ocazie pentru 15 scriitori de a broda pe marginea noii molimi aparute. Atunci cand nu stiam ce se intampla si cat va dura, iar calea spre orice fel de speculatii era deschisa, ei au gasit o modalitate de a-si canaliza temerile si energia in scris, creand o panorama a problemelor si oportunitatilor create de virus, a comportamentelor si atitudinilor autohtone, un profil al societatii in care traim. Criteriul dupa care au fost ordonate textele este cel al varstei autorilor, de la 74 pana la 25 de ani. Din dispunerea lor a rezultat un amalgam de preocupari si teme, intr-o desfasurare dinamica, uneori cu suspans si mister, cum ii sta bine literaturii de gen. Dar si cu destule fragmente de umplutura... Dintre autorii cei mai cunoscuti, i-as aminti pe George Arion, Michael Haulica, Mircea Pricajan, Caius Dobrescu. Cautand cartea puteti gasi lista lor integrala, eu i-am nominalizat pe cei de care si auzisem si, intamplator sau nu, ale caror texte mi-au spus ceva. 

Acum, ca sa va zic cum am simtit eu aceste proze, o sa preiau un citat chiar din carte, atribuit unui personaj al lui Michael Haulica, autorul uneia dintre povestirile mai reusite: "Toata lumea. Pana si cea mai barfitoare dintre vecinele tale spune povesti. O face asta scriitoreasa? N-o face, ma. Pentru ca talentul nu e sa ai ce spune, talentul e cum spui ce ai de spus, cum prinzi imaginile vietii din mers, cum, ce si cat observi din toate cate trec pe langa tine. Da, intr-un fel e tot sa ai ce spune. Ei, la politisti e la fel. Trebuie sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede."

Randurile astea rezuma principalele mele doua obiectii legate de carte:  una ar fi faptul ca anumiti autori (pot sa mentionez un personaj care-mi era simpatic prin anii 90, mai cunoscut ca actor decat de ca scriitor, si sa va indemn sa va feriti de magarus) fac mai degraba rapoarte, dari de seama decat literatura. Poate veti spune ca nu trebuie sa cantaresc literatura politista, mai de nisa, cu aceeasi unitate de masura aplicata  maestrilor condeiului. Dar daca nu as face-o, nu i-as lipi din start eticheta de literatura "minora"? Ei bine,  putini autori au trecut testul. 

Apoi, admitand ca presiunea de a include o tema data nu a lasat suficient timp pentru dezvoltarea propriei creativitati si imaginatii, mai am o problema, la partea de "sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede".  Eu numesc o povestire buna de gen (sau cel putin asa era pe vremea cand devoram clasicii literaturii politiste) una care intretine o stare de tensiune, chiar daca stii de la inceput cine e faptasul. Sau, invers, iti pune in fata detalii pe care nu poti sa le conectectezi intre ele si rezolvarea ajunge sa te ia prin surprindere. Asta era modelul clasic, nu prea se mai foloseste in secolul nostru. In sensul asta, inca si mai putine texte trec testul. Prea multe urmeaza firul realist al desfasurarii unei anchete, nu te tin in priza, nu sunt captivante, nu creeaza conexiuni intre amanunte pe care le-ai avut tot timpul in fata ochilor dar nu ai stiut sa le deslusesti singur. Ajungi, odata cu anchetatorul, la un suspect ivit de niciunde la final. Cam asa se scriu literatura noir si scenariile de filme politiste din ziua de azi, dupa modelul scandinav. Dar in cazul asta cred ca ar fi nevoie de o alcatuire subtila a tabloului, care mi-a lipsit, un puzzle care-ti da piesele pe rand, dar te surprinde prin imaginea de ansamblu rezultata. Mobilul crimelor in volumul de fata a fost de multe ori inventat doar ca un pretext de final, nesustinut de intreaga constructie. Psihologia personajelor, cu cateva exceptii, este inexistenta.

Dintre cele cateva povestiri care mi-au placut, am apreciat constructia seaca, directa, dar incarcata de mister din Mansarda, toate posibilitatile deschise lasate in urma de Ea vine o data, ea pleaca pe rand,  accentele poetice si nostalgice din In via noastra, fara sfarsit, atmosfera fantastica din Cand infloresc narcisele, modul in care se defecteaza rotitele din minte si creeaza un psihopat, in George e baiat cuminte a lui George Arion jr.

Ca amplasare generala, povestirile ne poarta prin spitale, prin birourile Politiei sau Procuraturii, in spatiul comunitar al cartierelor unde fiecare cunoaste programul vecinilor sau al mahalalelor in care interlopii fac propria lege. Cele mai multe se desfasoara in acest spatiu al cartierelor, unde faptul divers, o crima, o disparitie, o schimbare a ritmurilor si rutinei cotidiene pot deveni subiectul central al discutiilor tuturor membrilor comunitatii. 

In introducere eram atentionati: "covidul a functionat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi si din alte parti ale globului". Afirmatia este corecta in sine, dar nu foarte sustinuta in carte (cu o exceptie notabila, George e baiat cuminte). In rest, este un factor secundar, tangential, un stimul de circumstanta al unor situatii de viata sau de manifestare a caracterului, aratandu-ne ca, pana la urma, nu virusul, ci oamenii sunt cea mai mare amenintare. Daca m-au convins cele cateva povestiri care mi-au placut sa mai navighez prin literatura de gen? Poate m-as bucura de o reintalnire cu autorii lor in antologii sau reviste, dar probabil fara a-i cauta in mod activ. Am experimentat, mi-am satisfacut curiozitatea, ma intorc la ale mele si ii las pe cititorii si scriitorii de literatura politista sa-si vada de ale lor...

Baiatul-fata

 

Girl (2018)

 

Sunt  experiente pe care nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Pe altele, nici daca le traiesti, nu ti le poti asuma, pentru ca lumea in care ne petrecem timpul asta scurt, desi este cea mai liberala dintre lumile posibile de pana acum, desi a facut pasi spre dezincriminare/dezostracizare in unele directii, inca nu este suficient de pregatita sa le accepte. E mai usor in societatea actuala - si vorbesc de cel putin 80% din ea, din pacate - sa fie acceptat un criminal in serie heterosexual iesit din inchisoare decat un homosexual care ar vrea sa-si vada linistit de viata lui fara sa fi comis vreo crima. Si ma refer aici la Romania. Criminalul heterosexual are mai multe drepturi in societatea asta stramba, care pana acum nu foarte multi ani, la scara istorica vorbind, insista ca dupa noaptea nuntii sa fie scos cearsaful in fata comunitatii pentru ca mireasa sa fie validata social: el se poate insura; poate avea copii; poate deveni, prin penitenta, un model de reabilitare sociala... 

E suficient de greu sa admiti ca esti gay, desi nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Aici toleranta incepe sa se miste. Insa este si mai greu sa fii privit ca o aberatie ale naturii, sa fii transexual, barbat sau femeie nascuti in corpurile gresite. In lumea unuia dintre ei ne invita acest film, pe care il recomand tuturor. Pentru ca astfel, patrunzand in universul celor diferiti, cu cat citim mai mult, vedem mai multe filme, discutam cu mai multi oameni, calatorim mai mult (ooops, asta era intr-o alta viata) putem intelege o lupta si o putem sustine, macar moral... Asa ajung la belgianul film de fata, al carui actor principal, Victor Polster, castigator al premiului Un certain  regard pentru cel mai bun actor la Cannes, s-a prezentat la auditii doar pentru ca voia sa-l vada pe Sidi Larbi Cherkaoui, coregraful filmului, foarte cunoscut in Belgia. Spera sa primeasca un rol de dansator din background, la fel ca multi alti colegi de-ai lui de la scoala de balet din Anvers, dar trasaturile sale efeminate si dezinvoltura cu care a intrat in pielea personajului l-au determinat pe regizorul Lukas Dhont sa-i distribuie in rolul principal. 

He arrived at the director’s house for the audition with ingredients for baking cakes. Dhont had asked him to take along something to cook with alongside the actor playing the dad in the film, to test their chemistry. (de aici)

Impreuna, cei doi devin protagonistii unui film cu cadre frumoase, mai ales cele de miscare, de balet. In sala de dans, eroul/eroina nu vorbeste niciodata, se exprima doar prin coregrafie, nu-i da niciodata replica profesoarei, nu exista cuvine, doar miscare. Totul porneste, ca intotdeauna in cazuri de-astea, de la  povestea adevarata a unei EA intr-un corp de EL. De la un documentar refuzat de protagonistul sau care a devenit scenariu de film artistic. De la pasiunea de a deveni persoana care vrei sa fii, cu toate riscurile, temerile si frustrarile legate de procesul de transformare.

Iar Victor / Lara din film ne vorbeste despre nevoia de a deveni persoana care simti ca esti, cu toate riscurile, pana la capat. Ca film, ca statement, drama eroinei principale risca sa treaca un pic cam neobservata, e una de suprafata, o acumulare mocnita de frustrari ale unei balerine transgender ce are parte de toata sustinerea celor apropiati, de acceptare  la scoala de balet (aici am avut o mica disputa dupa vizionare: colega de clasa care iti cere sa le arati tuturo ce ai intre picioare este un soi de bully, cum am spus eu, sau exprima o forma de acceptare, ca intre fete, cum spunea jumatatea mea mai buna?). Avem o tensiune crescanda si nedeslusita complet, pentru ca nu putem intelege pana la capat suferinta unei fete cu penis, nici pe a unui baiat cu vagin. Pentru ca biserica a spus candva, acum multe secole, ca nici genele, nici preferintele, nici placerea, nici iubirea, nici estetica clasica, consacrata de greci, nimic nu conteaza, doar rezultatul, impreunarea intre doua fiinte de sex opus pentru a procrea si multi inca mai pun eticheta "aberatie" asupra unor relatii liber consimtite intre doua sau mai multe persoane. Putem avea oare dreptul de a spera ca drumul e mai important decat destinatia? Destinatia, cel putin pentru mine, este neantul, nu promisiunea putreda si urat mirositoare a afterlife-ului. Ma intreb atunci de ce ar fi atat de greu ca fiecare sa-si parcurga drumul fara ca a se opri pe margine aruncand cu pietre in altii, mai ales cand acei altii nu-si doresc nimic altceva decat o viata normala pentru care traiesc ani de sacrificii, de transformari dureroase, mentale si fizice? 

Secventa brutala ce incheie filmul are impact si, chiar daca restul a fost o acumulare mocnita de tensiune, functioneaza ca un pumn in stomac pentru cei (inca multi) ce considera ca identitatea de gen ar fi o falsa problema...

Colaborarea dintre minte si lume

 David Scott Kastan, Stephen Farthing - Culorile, pasiune si mister 

Trandafirul e rosu/Portocaliu este noul maro/ Pericolul galben/Verde amestecat / Tristete in albastru / Visand la indigo/Crepuscul violet/Negru de baza/Minciuni in alb/Zone gri

Cu ceva bunavointa, ati putea crede ca m-am apucat de poezie simbolista. Nu am facut decat sa reproduc titlurile celor 10 capitole ale cartii, o carte despre culori, definite de Cézanne ca o "colaborare dintre minte si lume". O colaborare a existat si intre autori, un scriitor interesat de pictura si un pictor interesat de scris, care si-au propus o carte despre un subiect "cu care toata lumea are legatura, prin diverse experiente, si in legatura cu care toata lumea are opinii". 

A rezultat astfel o carte despre ceea ce vedem, ceea ce credem ori ne imaginam ca vedem, mai deloc despre unde trebuie sa privim ca sa intelegem mai mult, cum mi-as fi dorit. Amesteca informatii din toate domeniile (fizica, lingvistica, arta, istorie, literatura, biologie, pentru a mentiona doar cateva) intr-un fel de ghiveci care mi-a cam atacat OCD-ul :D. Cand mi se propune la inceput o organizare sub forma de culori, ma astept ca fiecare capitol sa-mi ofere cat mai multe perspective si informatii asupra culorii respective. 

Incepem cu rosu si vedem ca, in mare parte, contine consideratii generale despre culori, ca e poate un capitol ce ar fi trebuit sa fie introductiv: despre refractia luminii, consideratii filozofice (a fi sau a nu fi... rosu, de exemplu, dar si oricare alta culoare) empirice, despre relatia lingvistica dintre semnificant si semnificat, optica, medicina  (deficiente de vedere - sau eficiente, in cazul porumbeilor, care se pare ca percep mai multe culori decat noi), ceea ce m-a facut sa inteleg ca impartirea pe culori a cartii e oarecum arbitrara, din moment ce Rosul e dedicat mai mult unor observatii aplicabile tuturor culorilor si nici uneia in mod special. 

Acelasi haos al sistematizarii temei de studiu continua chiar si cand capitolele incep sa aiba un "erou" mai bine definit. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai clar un subiect care sa atinga tot ce si-au propus autorii, sa treaca de la un domeniu la altul mai putin abrupt, sa nu lase senzatia unui amalgam de informatii adunate fara prea multa legatura intre ele, ca si cum unul dintre autori ar fi spus la un moment dat "uite, am mai aflat ceva despre albastru, unde intra?" si celalalt ar fi pus aleatoriu degetul pe capitolul albastru si ar fi spus "cam pe-aici". 

Una dintre ideile cele mai interesante si mai bine reprezentate in carte este ca, desi senzatia unei anumite culori e fizica, perceptia e culturala si definirea ei ajunge sa fie transmisa urmasilor in functie de realitatea cunoscuta. Mintea completeaza spatiile, creeaza iluzii, adapteaza imaginile la ceea ce ne este familiar. De exemplu, portocaliul, desi era perceput, nu era definit astfel inainte de introducerea portocalei in Europa, ci numit galben si rosu, cum o facea Chaucer. Abia de la Shakespeare a inceput sa patrunda in vocabular. Iar grecii si romanii antici au fost chiar suspectati ca ar fi avut un spectru de culori mai redus decat omul modern, tocmai pentru ca exprimarea si definirea lor verbala era diferita de ceea ce stim noi. Marea de culoarea vinului a lui Homer a starnit de-a lungul timpului dezbateri si confuzie.

Partile de semantica si reprezentare psihologica a culorilor m-au atras mai mult (dupa cum ma si asteptam) decat aspectele legate de fizica, chimie, compozitia materialelor, dar am avut de-a lungul intregii carti senzatia ca rationamentul celor doi porneste uneori de la premise gresite, ca e mult prea centrat, sub aspect lexical, pe limba engleza, ignorand in mare parte termenii de provenienta romanica sau din alte familii de limbi ce ar putea oferi perspective noi interpretarii lor. Nu cred ca limba engleza a inventat culorile si nici ca ar trebui sa fie singura la care sa se raporteze. Mi se pare un teren alunecos. Chiar si in definirea sentimentelor asociate culorilor am gasit discrepante, autorii asociaza furiei culoarea "rosie" in timp ce eu, cand vad in limba romana verbul a "lectura" si substantivul "lecturare", vad negru in fata ochilor. Nu mai ajunge "lectura" ca substantiv daca tot ne ferim de "citit" ca nu e suficient de pre(ten)tios?  Iar substantivul "poetesa" imi suna peiorativ, pare un fel de poeta mediocra. Asta asa, ce mi-a ramas in minte, ca mai sunt destule formulari cam englezesti pentru a le considera traducere, mai degraba furculisioane...

In rest, cartea e frumoasa, calitatea grafica ireprosabila, imaginile infatisand picturi, fotografii, instalatii sau iluzii optice, are calitatea unui album de arta. Si daca va invingeti nevoia de ordine si rigoare cum a trebuit sa fac eu si reusiti sa o parcurgeti, contine si informatie, chiar daca livrata intr-o forma cam dezlanata...