La inceput si la sfarsit

  

Roberto Bolaño - Comedia ororii in Franta 

Pentru ca volumul de fata grupeaza texte postume, pastrate in arhivele familiei Bolaño, probabil ca fiecare editor a avut libertatea de le reuni sub titlul pe care l-a considerat reprezentativ. Editia in spaniola a aparut ca Sepulcros de vaqueros, cea engleza Cowboy Graves: Three Novellas, iar traducerea in romana a preluat "Comedia ororii in Franta".  Cele doua, alaturi de un al treilea, "Patria", alcatuiesc un volum ce ne ofera nu doar pasaje inedite ale operei autorului, dar si o mai buna intelegere a procesului sau de creatie, a modului in care si-a construit capodoperele. 

Le-am numit "texte" pentru ca, desi sunt structurate ca microromane, am mari ezitari in a le califica astfel. Ele scapa oricarei incadrari, sunt fluide, imposibil de categorisit si, cu exceptia ultimului, cel care da titlul prezentei editii, au o discontinuitate si un caracter episodic ce le fac greu incadrabile intr-un gen literar, asa cum autorul insusi, prin toata opera sa, scapa oricaror etichete si categorisiri. 

"Pentru a identifica textele care compun acest volum si a determina datele care corespund scrierii lor, s-a consultat tot fondul de documente al Arhivei Bolaño, care se afla in custodia familiei, la domiciliul autorului, si care este este compus din foi volante, caiete scrise de mana, taieturi din ziare, reviste, iar in cazul scrierilor din ultimii sai ani, si din arhive electronice", explica Carolina Lopez Hernandez, vaduva scriitorului, cea care i-a valorificat incepand cu 2003, anul mortii sale, mostenirea literara si l-a facut mai cunoscut in literatura decat era in timpul vietii. Cumva, prin toata aceasta munca de recuperare, de transformare a arhivelor si sertarelor in volume publicabile, a implinit exact destinul acelor personaje bolañiene ce pornesc pe urmele unei revelatii literare, a unui scriitor disparut. 

In aceeasi prefata, ne informeaza asupra datei aproximative cand cele trei fragmente au fost scrise. Din moment ce autorul nu s-a gandit la publicarea lor, ne putem da seama ca sunt schite, versiuni si idei preluate apoi in alte carti. De aceea nu este un volum pe care sa-l recomand ca un mod de apropiere de opera autorului, ci unul dedicat "bolañienilor" devotati. Ei vor putea sa reviziteze aici locuri si sa reintalneasca sub o forma sau alta personaje familiare, sa isi hraneasca pasiunea pentru inovatorul scriitor chilian cu cateva firimituri ale festinelor literare pe care ni le-a oferit. Se vor putea intoarce in lumea subterana a literaturii, a poetilor neintelesi, in adancurile sordidului unde zace ascunsa samanta geniului, a cenaclurilor obscure, vor regasi tablouri crude, dar de un profund umanism, menite sa trezeasca din letargie constiinte, se vor scufunda in drama dezradacinatului, in mistere si conspiratii, in suprarealul ce invaluie ca un scut o lume cruda, in care copiii vagabonzi sau saraci ajung sa fie traficati pentru transplant de organe.

Ca sa parafrazez textul dintr-un tablou celebru, ceci n'est pas un livre, ci o cheie cu care deschidem postum poarta catre procesul devenirii literare a unui autor de geniu, descoperind drumul, la inceputul si la sfarsitul creatiei sale, transformandu-ne in martorii modului in care se nasc ideile ce vor fi valorificate ulterior in marile sale romane. Primele doua titluri, Patria si Mormintele vacarilor, dateaza din perioada de dinaintea scrierii acestora. Aici ne reintalnim (dupa ce le vom fi citit deja) cu tanarul alter-ego literar Belano, numit de data aceasta Rigoberto, nu Arturo, aruncam o privire marginala si ironica asupra literaturii naziste sud-americane, descoperim cuvinte scrise pe cer de fumul elicopterelor, ajungem la Santa Teresa, orasul mexican al ororilor din 2666.

Textele au un aspect fragmentar, de tablouri uneori extrem de disparate si episodice ale unei lumi in descompunere, fie ca ea este plasata in istoria generala, perioada dictaturii militare chiliene sau cea personala, intr-o adolescenta desprinsa dintr-o autobiografie paralela in care personajul-autor isi inventeaza un tata mexican pentru a-si justifica anii petrecuti in Mexic. Dar este Bolaño, asa cum avea sa se impuna in literatura, sfidand formele narative traditionale si slefuirea stilistica, creandu-si o simbolistica proprie, unica, departe de orice preocupare pentru modul in care scrisul sau ar putea fi perceput de cititori, cu curajul de a se expune si de a expune viciul, impostura, cruzimea. Ultimul fragment, cel care da titlul acestei editii, a fost scris candva in ultimii doi ani de viata ai autorului si are o structura mai liniara, dar abia ce apuca sa te acapareze ca se si termina. Este o povestire suprarealista, avand in spate fundalul unei eclipse de soare, despre suprarealisti clandestini care traiesc in canalizarile Parisului, ce porneste de la o constatare a lui André Breton ca suprarealismul ar trebui sa se retraga in catacombe. Ce fac ei acolo? Scriu o carte. 

"Cum se intampla si in spitale, tot timpul trebuie sa ramana unul de garda. Patru pleaca, unul ramane. Nu se intampla nimic. Cel care ramane continua sa munceasca. Cei care pleaca, intr-un fel, continua si ei sa o faca. Si astfel munca, proiectul, incepe sa prinda forma, se diversifica, se mareste, desi nu in mod liniar. Este ca un roman, ca sa ma intelegi, care nu incepe cu inceputul. De fapt, Diodoro, este un roman care, ca toate romanele, pe de alta parte, nu incepe in roman, in cartea obiect, care il contine, ma intelegi? Primele lui pagini se afla in alta carte, pe o alee pe care s-a produs o crima sau intr-o pasare care observa o ceata de copii care se joaca si care nu o vad...".

Ei bine, cartea aceasta poate fi acea "alta carte" in care se afla primele pagini din Detectivii salbatici, din 2666, din Nocturna in Chile...

Aventuri in jurul lumii

 

 Jean-Christophe Rufin - Regele Zibeline in jurul lumii

 

Totul incepe in ziua cand un cuplu ciudat se prezinta in fata lui Benjamin Franklin. El va fi ascultatorul privilegiat, din primul rand, al aventurilor celor doi, un Harun al Rasid macinat de dureri reumatice caruia nu una, ci doua Seherezade, Auguste si Aphanasie pe numele lor, ii istorisesc povestea vietii, avertizandu-l de la inceput ca ea e lunga: "Traverseaza multe tari, pune in scena drame si pasiuni violente, se petrece in mijlocul unor popoare indepartate, ale caror culturi si limbi sunt diferite de tot ce e cunoscut in Europa... " Si apoi incepe derularea intamplarilor. Singura participare a lui este alcatuita din exclamatii de bucurie, indignare, nerabdare, nu simte nevoia sa puna intrebari, sa afle amanunte, sa intrerupa fluiditatea. Insa relatarea poate sa-i trezeasca atitudini extreme: de la a adormi pana la a izbucni in plans, modul in care derularea intamplarilor are ecou in mintea sa e foarte emfatic si teatral.

Ceea ce avem in fata ochilor este biografia romantata a contelui Benjowski (tot incerc fara succes sa-mi aduc aminte de cand am inceput sa citesc cartea din ce film stiam ceva despre existenta acestui excentric rege al Madagascarului), nascut in Europa, participant in mai multe batalii (uneori plecarea la lupta e o buna metoda de a se salva din incurcaturi), prizonier in Siberia, navigator si explorator al unor tinuturi indepartate, apoi rege. Totul intr-un stil clasic ce aminteste de marturiile reale sau fictive ale calatorilor si exploratorilor din secolul XVIII, cu rasturnari de situatie si aventuri. Nu pare deloc o carte scrisa in 2017. Mi-a trezit curiozitatea fata de memoriile adevaratului Auguste, pentru ca supectez ca, din ratiuni ce tin de conventiile romanului, ele-s putin cam "munchhausen"-izate aici.

Auguste a fost crescut de un preceptor francez in spiritul Iluminismului, i-a citit pe Voltaire, Diderot, Rousseau si ceilalti autori ce clocoteau de idei inovatoare in secolul XVIII,  dar a fost instruit si in manuirea armelor, devenind un erou umanist pasionat de stiinta, progres, justitie sociala, de conceptele ce aveau in curand sa duca la Revolutia Franceza, libertate, egalitate, fraternitate.

Intregul roman se desfasoara in principal sub forma a doua monologuri, alterand perspectiva lui Auguste cu a lui Aphanasie. Daca trec peste marota mea, ca vocile celor doua personaje nu sunt deloc distinctive (nu inteleg de ce atat de multi autori insista sa scrie monologuri monocorde monotone), pot sa apreciez faptul ca autorul a reusit sa redea o structura masculina si una feminina destul de bine conturate. Oricat ar incerca sa se proclame o egalitate in gandire si simtire a partenerilor, interesele, preocuparile si resorturile le sunt destul de diferite. Unul este manat de dorinta de aventura si explorare, celalalt de aceea de a fi alaturi de omul iubit. Daca in monologurile lui Auguste aflam despre lupte, comploturi, ganduri de revolutionare a societatilor prin care trece, Aphanasie e mai preocupata de sentimentele proprii si ale lui, de modul in care e perceputa in saloanele pariziene unde ajunge, cei doi par sa aiba lumi interioare diferite, asa cum si conceptiile sociale le sunt diferite. 

"Daca intelegea, ca si mine, ca logica misiunii avea sa ne conduca inevitabil la a cuceri toata insula  si a face din ea o colonie, in principiu, era impotriva unui asemenea plan. Ideile lui Diderot isi gasisera culcus trainic in sufletul ei. 

In ceea ce ma privea, eram marcat de lectiile lui Bachelet (preceptorul), care contineau ecouri din filosofia lui Voltaire. Nu ma indoiam de existenta nivelelor de civilizatie si de faptul ca e de datoria noastra sa le impartasim cunostintele si lumina noastra popoarelor care inca vegetau departe de progres si de stiinta."

Reflectiile asupra colonialismului si oranduirii sociale mi s-au parut cel mai interesant punct al cartii, mi-au amintit de facultate, cand ii descopeream pe Rousseau, Voltaire si ceilalti si ma batea gandul,  pe fondul efervescentei de dupa '90, sa intru in politica si sa schimb lumea. Bine ca nu am facut-o, dar tot am ramas, in ciuda mizantropiei care m-a lovit mai tarziu, cu ideea ca omul este in mod natural bun, educatia (anumite forme) si societatea sunt cele care il corup.

Cartea nu este doar despre asta. E un roman de aventuri, istoric, o biografie romantata, totul asezonat cu parfum de secol XVIII care i-a picat bine nevoii mele de a ma deconecta de prezentul agitat si a da putin o fuga intr-un alt timp. Dar focusandu-se pe peripetiile celor doi, care nu au reusit sa ma captiveze, abordeaza foarte putin atmosfera: ar fi fost interesant sa detalieze ceea ce vedeau si gaseau in jur, sa aduca mai multe informatii despre locuri si oameni. Probabil ca Franklin ar fi adormit si sfioasa Seherezada ar fi trebuit sa se retraga pana a doua zi... 

Nu e o carte rea, dar nici atat de imersiva pe cat ar parea la prima vedere si mi-a trezit interesul pentru memoriile reale ale contelui Beniowski. In concluzie, consideratiile generale par sa-i fi iesit autorului mai bine decat peripetiile protagonistilor: Exista doua feluri opuse si in acelasi timp similare de a pedepsi un om: sa-l condamni la inchisoare sau sa-l arunci in infinit. Pana atunci avusesem experienta celulelor si le gustasem cruzimea. Urlasem in temnite si lovisem cu pumnul in pereti. Mi se parea ca traisem tot ce-i mai rau. Pentru ca nu cunoscusem Siberia. In contextul cartii, suna ca o premonitie cu vreo 150 de ani inainte a experientei Gulagului.

Frenezie mistica

 

The Devil All the Time (2020)

La scurt timp dupa ce a aparut filmul, s-a tradus in limba romana si cartea lui Donald Ray Pollock  care l-a inspirat. Este un autor de care nu auzisem, prima intalnire cu el am avut-o in film, nu doar pentru ca scenariul e bazat pe romanul sau cu acelasi titlu, ci si pentru ca vocea naratorului, care completeaza spatiul dintre scene si ne insoteste de-a lungul celor 2 ore si ceva, este chiar vocea autorului. Si sunt multe de povestit, pentru ca filmul acopera o perioada de vreo 30 de ani, de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana la Razboiul din Vietnam, pornind de la doua generatii ale aceleiasi familii, dar ramificandu-se in multe alte directii (o familie de ucigasi in serie cu preferinte deviante, un politist corupt - interpretat de Sebastian Stan, actor roman cu o cariera infloritoare la Hollywood, mai ales de cand cu seria de supereroi Marvel, un pastor corupator de minore), incheindu-se intr-un punct convergent al tuturor acestor istorii. 

Nu stiu prea multe despre regizorul Antonio Campos, dar faptul ca s-a numarat printre producatorii filmului Martha Marcy May Marlene ma face sa cred ca are o slabiciune pentru un anumit subiect, ce tine de abuzurile induse de fervoarea religioasa. Willard Russel (Bill Skarsgård), proaspat intors din razboi, cu cicacitricile si traumele sale, spera sa-si intemeieze o familie, sa-si construiasca o viata noua, desi continua sa fie bantuit de o anumita imagine de pe front. Osciland intre pierderea credintei si regasirea ei ca modalitate de posibila vindecare a traumelor, viata lui este doar inceputul, o mostenire psihologica grea ce va fi transmisa fiului sau, Arvin (Tom Holland). Nu as vrea sa dezvalui prea mult din actiunea filmului, se intampla multe, se accelereaza spre final, vreau doar sa spun ca este vorba de un thriller psihologic cu multe intorsaturi de situatie si coincidente, un bulgare de zapada ce creste pe masura ce filmul inainteaza si se pravaleste asupra personajelor sale. 

Religia este punctul comun care ii conecteaza personajele, unul mai pacatos, mai pervers si mai psihopat decat altul. Filmul mi-a amintit pe alocuri de Tarantino, mai ales in abordarea mortii, vazuta uneori ca o gluma a destinului, o ironie a sortii, o intamplare intr-o circumstanta legata de locul si momentul nepotrivit in care se afla victima. Toti acesti bigoti si fanatici religiosi isi au propria explicatie si motivatie, isi gasesc scuza chemarii divine, simt ca implinesc vointa Domnului sau cauta prin actele lor un fel de extaz mistic ori o iluminare, dar efectul este doar o scufundare si mai adanca in propria lor monstruozitate. Unii au accente grotesc-flamboaiante (precum pastorii, interpretati de Robert Pattison si Harry Melling - au crescut frumos adolescentul vampir din Twilight si copilul grasut din Harry Potter), altii o raceala si o planificare calculata, dar efectele sunt aceleasi: violenta, crima cu sange rece, moarte. 

Este o istorie intunecata, cu un ritm care, in ciuda unei lente taraganari in acorduri de accent sudist (nu stiu de ce l-am perceput asa, actiunea se desfasoara totusi in Virginia si Ohio) sau tocmai gratie lui, are o melodicitate interioara, punctata de comentariile seci cu nuante sarcastice ale naratorului, dezvoltandu-se in salturi si trepte, dintr-o tragedie in alta. Te tine captivat,  in ciuda cruzimii sale (sau tocmai gratie ei), fascinat de acest Rau pe care vrei sa-l vezi pana unde merge, abordand o detasare clinica de personaje, lasandu-le sa se descurce pe cont propriu. Si o fac, ca intr-un soi de hipnoza. 

Probabil ca din ce am spus pe-aici am creat o imagine destul de dezagreabila filmului, populat cu personaje violente, disperate, autoiluzionate. Ceva insa functioneaza acolo, filmul inainteaza cu gratie, poate acumularea de istorii incrucisate, curiozitatea de a vedea unde duc si cum se impletesc pana la final, dar si atmosfera contrastanta cu actiunea, una de calm, de senin, de viata linistita intr-un loc unde nu s-ar intampla mai nimic, sub aparenta careia mocnesc viciul, violenta si moartea. Iar faptul ca mi-a dat pe alocuri senzatia unui western tarantinesc, cu aceleasi deznodaminte seci si violente, pentru mine a reprezentat un plus. 

Una peste alta, e un film care pana acum nu a starnit controverse aprinse, ceea ce e mare lucru in ziua de azi: au marait unii ca e o America prea alba, dar probabil ca daca ar fi fost negri pe-acolo ar fi marait ca-i pune intr-o lumina negativa, ma mir cum de n-au sarit bisericosii ca le murdareste credinta infatisand efectul ei nociv asupra sufletelor ratacite, nici nu mai stii cum s-o dai cu filmele in ziua de azi sa nu mai zgarii sensibilitati. Poate ca un film indie  e mai obscur, nu intra prea repede in vizorul non-cinefililor scandalagii gata sa emita verdicte fara sa faca nici macar efortul de a-l vedea...

Lumi care exista si lumi care nu exista

Tatiana Tolstaia - Lumi eterice 

 

Dupa ce constatam mai demult, citind Zatul, ca talentul este alcatuit uneori si dintr-o doza de mostenire genetica, incluzand ADN-ul literar al lui Tolstoi impletit in mod fericit cu cel al lui Turgheniev, abia asteptam reintalnirea cu o carte a Tatianei Tolstaia. Si s-a intamplat sa fie un volum de povestiri spun unii, amintiri si eseuri le-as spune eu, o combinatie intre propria experienta (de scriitoare, de emigranta timp de zece ani in Statele Unite, de turista in diverse colturi ale Europei) si imaginatia pe care o proiecteaza asupra lor. 

O cheie de lectura gasim chiar in fragmentul care deschide volumul, 20/20, sub forma unei amintiri personale dintr-o perioada de intuneric, in urma unei operatii la ochi din vremurile cand laserul era inca un vis din viitor: 

"Intr-o buna zi, deodata, ochii mei mijiti si-au recapatat vederea. Vedeam perfect, deplin, 20/20, asa cum mi se promisese. Ce desfatare! Intre timp, descoperisem ca cea de-a doua lume, care mi se revelase in bezna si care se hotarase sa ramana cu mine, era reversul complex al asa-numitei realitati, o pestera plina de comori, o lume eterica privita prin oglinda, un cufar misterios care contine dezlegarea tuturor enigmelor, o agenda cu coordonatele precise ale tuturor celor care nu au existat vreodata.

Nu-i cunosc relieful, muntii ori marile; meleagurile ei sunt atat de intinse, incat se prea poate sa fie nemarginita. Sau poate ca nu e o singura lume - poate ca sunt mai multe. Sunt imprevizibile. Ti se pot revela sau se pot ascunde de tine. Uneori, s-ar putea sa nu te lase sa patrunzi in ele: "Scuzati, usile sunt incuiate, suntem in concediu." Dar se vor indura intotdeauna de cei rabdatori si devotati. Usile se vor deschide, si nu stii peste ce vei da decat atunci cand vei intra."

Invitandu-ne sa luam parte la construirea lumilor sale imaginare, Tatiana Tolstaia ne poarta printr-o explorare a posibilitatilor si imposibilitatilor presarata cu surprize, intr-o alternare permanenta de stari si tonuri. Uneori e visatoare, alteori jucausa, cateodata ambigua si misterioasa, alteori realitatea devine enervant de reala si este nevoie de un refugiu in imaginatie. Sunt secvente ce duc cu gandul la lumile copilariei, chiar daca "Nicaieri"-ul sau este exact opusul Neverland-ului iar oglinda nu este calea prin care Alice se poate pierde in tara minunilor, ci aceea de unde poate o pereche de spiridusi ar putea sa se strecoare intr-un banal apartament. Pana si piftia a carei aroma incepe sa bantuie zilele sfarsitului de decembrie poate deveni un subiect fascinant, ce strecoara o unda de intristare in zilele de sarbatoare. Tristetea se dilueaza in umor, nefericirea in reverie. 

Sunt, in general, texte ce radiaza un anumit optimism, chiar si cand e mai rarefiat, promisiunea unei alte lumi unde lucrurile se intampla asa cum doresti, chiar daca e doar rodul imaginatiei. Senzatia de alienare a exilatului poate lua oricand forma unei fantezii, se poate transpune intr-o aventura conceputa la o cafenea, intr-o zi geroasa de decembrie ori intr-o povestire mediocra ce primeste o nota inexplicabil de mare din partea profesoarei... Senzatia eterica este dominanta, o magie invaluitoare infatiseaza realitatea ca printr-o ceata, intr-o pendulare permanenta intre aici si acolo (fie ca acolo e America, Grecia,  Franta sau Italia - ce-am fi fost daca n-ar fi existat, vorba unui cantec), intre realitate si posibilitatea irealului. 

Citind cartea, vedem ca in multe privinte spiritul nostru nu difera prea mult de cel rus. Si daca suntem in cautarea laturii practice, putem afla chiar si unde ajung ciorapii desperecheati, cei care se pierd inexplicabil prin casa.

In concluzie, volumul acesta, chiar daca nu are stralucirea Zatului, are sclipiri, multe si marunte, ca o bolta de noapte instelata, alcatuind din franturi de viata un mozaic in care fiecare isi poate vedea reflectata, pentru o clipa, propria-i lume eterica. 

Zburatori si zburatoare

 

Alan Hlad - Lungul zbor spre casa

 

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe langa luptele propriu-zise si activitatile de spionaj mai mult sau mai putin cunoscute, se foloseau toate mijloacele posibile pentru a inclina balanta victoriei de o parte sau de alta. Si cum doar cele ale invingatorilor ajung sa fie cunoscute, povestite, reinterpretate literar sau cinematografic, chiar si cele esuate, au ajuns pana la noi multe dintre cele puse la cale de americani si britanici in special. Iar pentru ca episoadele cu animale m-au interesat mereu, mi-a ramas in minte, ca un fapt divers, operatiunea Fantasia, prin care  americanii incercau sa loveasca la temelia superstitiilor japoneze, incercand sa distruga moralul trupelor recurgand la kitsune, spiritul-vulpe din folclorul japonez, care sa iasa din ape ca niste prevestitoare umbre colorate ale infrangerii. Numai ca operatiunea "vulpea vopsita" a fost un esec, numai a spirite nu mai aratau sarmanele animale ude, din care se prelingea vopseaua... 

Un alt episod fascinant, dar si crud de data aceasta, l-a reprezentat operatiunea Columba. Intre 1941 si 1944, serviciile secrete britanice au parasutat in Franta, Olanda si Belgia ocupate de nazisti zeci de mii de porumbei calatori, cu speranta ca ei aveau sa fie gasiti de cine trebuie, de membri ai Rezistentei sau oameni curajosi, dornici sa contribuie la victoria antifascista, prin informatii pretioase privind miscarile trupelor germane. Unii dintre porumbeii parasutati in colivii, cu o capsula mica atasata de picior, nu aveau sa se intoarca niciodata acasa, ucisi de nazisti, parasutati in locuri unde nu au putut fi gasiti sau vanati de pasarile de prada. Altii vor reveni purtand mesaje de speranta ori disperare, dar si date utile privind miscarea trupelor, fortificatiile, armamentul german. Cei care returnau porumbeii cu mesaje nu erau spioni, ci oameni obisnuiti, gata sa-si riste viata pentru a-si redobandi libertatea. Toata aceasta istorie, ramasa in umbra actelor eroice ale armatei sau Rezistentei, are in sine un potential literar urias, constituind un episod cu impact emotional ce reflecta curaj dar ascunde si multe tragedii, umane sau pasaresti. 

Pornind de la aceasta operatiune, Alan Hlad isi construieste romanul de debut ca la manual (ala de creative writing), introducand pe fondul istoriei mari individualizarea personajelor nu doar in planul uman, ci si in cel al porumbeilor, prin Ducesa, o zburatoare mai speciala. Condimenteaza totul cu o poveste romantica putin credibila chiar de la momentul intalnirii protagonistilor (nici n-as sti de unde sa incep aici, sa spunem doar ca ma indoiesc ca un voluntar american ar fi trimis, indiferent de circumstante, sa-si ispaseasca o pedeapsa la... o ferma de porumbei). Imbina sacrificiul si eroismul, notiunile cheie ale razboiului, cu o poveste de dragoste marcata de multe coincidente fortate, din acelea care fac naratiunea sa inainteze intr-un mod senzationalist. 

De exemplu, un tanar american care, dupa moartea parintilor, porneste sa se inscrie la scoala de aviatie, are parte de doua intalniri providentiale, cu un general al fortelor aeriene canadiene ce-i poate netezi calea spre celalalt vis, de a se inrola ca pilot in razboi, intr-o perioada in care America se mai gandea daca sa participe, si cu un cersetor care-l indreapta in aceeasi directie, furandu-i toti banii, oricum insuficienti, cu care pornise spre scoala. Convenabil, nu? Asa se schimba destine si destinatii, si n-am amintit decat  episoade  de la inceput, mai totul se construieste pe principiul aflarii la locul (ne)potrivit la momentul (ne)potrivit. Ca de exemplu in cala unui avion ce porneste spre Franta!

La scurta vreme dupa ce debarca in Aglia, americanul nostru, pe numele sau Ollie, se intersecteaza cu cea alaturi de care avea sa traiasca o iubire supravegheata si aprobata de componenta ornitologica a povestii.  Susan este si ea orfana, traieste alaturi de bunicul sau si se ocupa de cresterea porumbeilor voiajori. El - zburator cu multe ore la activ, e drept ca pe avioane de stropit culturi agricole, ea  - pasionata de zburatoare, desi prefera pasarile animate celor de otel ("porumbei, nu pasari" devine parola complicitatii lor), va dati seama usor cum cei doi se atrag ca doi magneti (cu porumbei, eventual). La nivel narativ totul este atat de previzibil si de déjà lu. Chiar si aparitia in povestea lor a unui antagonist cu dispozitii schimbatoare, cand gata sa-i distruga viata lui Ollie, cand sa i-o salveze... 

Desi desfasurarea era usor de intuit intr-o carte care tocmai pe ea se centreaza, latura mea animalista nu a ramas insensibila la soarta porumbeilor sau la cea a porcului cautator de trufe Louis, creaturi aruncate in mijlocul unui razboi care nu este al lor, dar in care trebuie sa-si joace rolul. Asa ca, desi rational imi dau seama ca romanul se alcatuieste dintr-o colectie de clisee (inclusiv epilogul de peste 55 de ani) si, daca il dezbraci de "poveste", nu te lasa cu cine stie ce har literar, cumva afectiv am simtit de vreo doua ori un nod in gat, dar el mi se pune destul de usor cand vine vorba de soarta trista a animalelor. Nu stiu ce sa zic. Un impact a avut, dar nu legat atat de calitatea cartii, cat de empatia mea fata de personajele ei secundare si necuvantatoare.

Si uite cum ii fac in ciuda vremii si mai pun si o poza cu marea, merge si putin albastru dupa atatea balti murdare si cenusii in jur!