Cine sa mai stie ce este adevarat?!

 

All is True (2018) 

Dupa ce de ani buni incoace Sir Kenneth Branagh a interpretat pe scene celebre si pe marele ecran roluri ale unor personaje shakespeariene, de la Hamlet la Macbeth sau Iago, obtinand nominalizari la Oscar pentru roluri dar si pentru scenariu adaptat (Hamlet), in 2018 s-a hotarat ca ar fi cazul sa isi joace chiar idolul, dramaturgul de a carui opera s-a apropiat intotdeauna cu admiratie, fie ca i-a urmat stilul si spiritul, fie ca a tratat-o cu o ireverentioasa post-modernitate ce isi asuma mai mereu riscul de a face alegeri chestionabile pentru a-si pune subiectul intr-o lumina noua. 

De data asta, s-a hotarat sa sa regizeze si sa produca o noua viziune asupra ultimei parti a vietii lui Shakespeare, acei cativa ani de dinaintea mortii in care a revenit acasa, la Stratford-upon-Avon, dupa o viata petrecuta la Londra, departe de familie. Despre perioada in cauza nu se poate decat specula. Poate a fost, asa cum prezinta filmul, o impacare cu sine, cu o sotie neglijata si cu o fiica ce purta vina de a-i fi supravietuit fratelui geaman, Hamnet, un timp al regasirii, eventual amenajand o gradina in memoria celui disparut la o varsta frageda, pe cand tatal ii era departe, dand reprezentatii in capitala, al impacarii cu ceilalti, pe care intotdeauna si-i tinuse departe de viata si de suflet. 

Este surprinzator cum aceasta personalitate care numai de imaginatie nu duce lipsa in scrisul sau se transforma in film intr-un personaj atat de lipsit de imaginatie, de limitat de propriile obsesii si autocentrat cand vine vorba de cei din jur. Dar nu aici stau obiectiile mele. Oarecum mi-a displacut modul in care, sub umbrela generoasa a titlului All is True, jongleaza cu realitatea si fictiunea, cu supozitiile si revelatiile, de exemplu transformand o fiica analfabeta intr-un geniu literar, punctand detaliile picante presupuse de posteritate in goana dupa senzational si totusi nereusind sa iasa prea mult din stereotipuri. 

Ceea ce cred ca m-a dezamagit cel mai mult a fost atmosfera voit elegiaca, melancolica si contemplativa, ce nu reusea sa se plieze pe scenariu, avand tot timpul nevoie sa se sprijine pe versurile sonetelor shakespeariene. Da, e frumos sa-i vezi pe Ian McKellen si Kenneth Branagh facand concurs de recitare, dar cand prietenia si complicitatea se transforma intr-o competitie, intr-un duel declamativ al cuvintelor, parca intentia filmului trece razant pe langa realizare si apare o senzatie de artificial, de fabricat. In ciuda numelor mari de pe afis (Branagh a stiut mereu sa se inconjoare de actori de prestigiu in filmele sale) si in ciuda imaginilor studiate, a unui filon de tristete dat de sentimentul pierderii ce-l strabate de la un capat la celalalt, filmul da pe alocuri senzatia nu ca ar dori sa creeze un portret viu al unui om, ci ca ar vrea sa-si puna protagonistul intr-un manual, sa ne ofere o lectie din opera lui. Si face asta exact intr-un film care pretinde ca incearca o aprofundare nu a laturii artistice, ci a relatiilor umane, a captarii unei perspective in care actorul/poetul/dramaturgul s-ar transforma in sot/parinte/prieten/barbat al timpului sau.

 Si aici ajung la cel mai slab punct al filmului: scenariul. Are o teatralitate care nu imbratiseaza tonul sau, atmosfera generala de melancolie, dand senzatia ca ar fi scris mai degraba pentru a fi reprezentat pe o scena de teatru si ca mijloacele filmului nu i se potrivesc. Mai are acel caracter episodic in care parca am privi scene disparate, taiate abrupt tocmai cand incepi sa intri in atmosfera lor, creand senzatia unui colaj, a unei succesiuni de secvente ce-si gasesc continuitatea doar prin personajul care se plimba dintr-un cadru in altul si interactioneaza cu ceilalti. Incearca o abordare moderna vrand sa pastreze destul de mult din conventiile teatrale clasice, ceea ce produce o alaturare cam fortata intre vechi si nou, un ghiveci de realitate si zvonuri conturate ulterior, cu multe referinte la personaje si replici shakespeariene ce pot delecta amatorii de gaselnite metatextuale insa nu sunt deloc reprezentative pentru portretul dorit. Scena in care Branagh si McKellen se intrec in interpretarea Sonetului 29 (recunosc ca a trebuit sa caut, mi s-a parut mereu imposibil sa le retin "titlurile") este minunata in sine, ar putea reprezenta un studiu de actorie, prin modul in care doi oameni foarte talentati pot sa transforme sensul textului din interpretarea si expresia lor, dar gratuita, ca multe si dese momente in care posibila imersie in film este intrerupta brutal reamintindu-ti ca te afli in fata unei scene pe care actorii isi declama replicile (cu virtuozitate, ce-i drept!) dar ca nimic din ceea ce vezi nu poate fi adevarat, fiindca abordarea e una de secol XXI, cu trageri la tema ce incearca parca sa integreze toate problemele lumii contemporane, de la feminism sau disforie de gen (nu s-au putut hotari in privinta fiicei dramaturgului) la orientarea sexuala, ce contureaza portrerul unui om surprinzator de patriarhal pentru un autor cu o viziune atat de progresista in privinta personajelor din operele sale...

Efectul Doppler al timpului

 

Wallace Stegner - Unghiul de repaus 

 

Lyman Ward, un barbat cu un picior amputat, imobilizat in scaunul cu rotile, profesor de istorie pensionat, revine la casa parinteasca din California, in apropierea muntilor Sierra Nevada, acolo unde cu 100 de ani in urma locuiau bunicii sai. Astfel  incepe sa le exploreze mai amanuntit existenta, sa-si inteleaga radacinile si mai ales sa inteleaga o femeie care, avand un viitor stralucit pe Coasta de Est, a ales sa isi urmeze sotul in tinuturile salbatice ale Vestului. Daca as fi putut sa privesc cartea initial cu suspiciunea ca am in fata o alta istorie de familie intinsa pe trei generatii cu previzibilele intorsaturi imprevizibile de situatie, marturisiri, iubiri arzatoare, secrete dezvaluite dupa mult timp, tot arsenalul care transforma un roman intr-un bestseller, la o simpla rasfoire am putut sa constat ca nu e deloc vorba despre acel gen de carte. Mi-am dorit sa vad cum se poate scrie si altfel, cum viata unei familii poate captiva si interesa fara sa fie obisnuita istorie senzationalista si incarcata de drama ieftina. 

In a doua jumatate a secolului XIX, cand bunica lui Lyman a ales sa mearga in Vest cu speranta ca este un episod trecator al vietii, pana cand sotul isi va consolida un renume de inginer, abia se terminase Razboiul Civil si goana dupa aur continua inca. Banditii colindau toate drumurile strabatute de carute, executiile faceau parte din existenta cotidiana, vestile ajungeau cu greu in coloniile izolate din comunitatile miniere.

Prezentul cand nepotul porneste pe urmele bunicilor sai printre multele documente de care dispune este mult mai apropiat cititorului de astazi, in ciuda diferentelor de mentalitate si tehnologie, decat ii era personajului nostru vremea lor.

"Anul 1970 nu stie ce inseamna izolarea si tacerea, In clipele noastre cele mai linistite si mai singuratice, aparatul de gheata din frigider cloncane si mai face un cub, masina de spalat vase ofteaza cand isi schimba viteza, un avion vuieste incet pe deasupra, cea mai apropiata autostrada face sa vibreze aerul. Lumini rosii si albe trec pe cer, faruri stralucesc pe strazi si se reflecta in ferestre. Desigur, poti deschide radioul ca sa asculti un post care emite toata noaptea, sau televizorul ca sa transformi lumina lunii in imaginile mereu in miscare ale unei emisiuni tarzii." Acum, cand monitoarele calculatoarelor sau ecranele telefoanelor lumineaza in permanenta, existenta e chiar si mai zgomotoasa, si mai asaltata de informatii. 

Timpurile lui Susan Ward nu cunosteau nici electricitatea, nici mijloacele de comunicare rapida iar singura ei sala de cinema era canionul peste care, cat timp era zi, se rasfrangea lumina soarelui.Tanara dezradacinata de lumea artistica ce-si urmeaza sotul in Vestul inca salbatic pastreaza legaturi stranse cu cei lasati in urma, ii scrie multe scrisori celei mai bune prietene, tine jurnale si continua sa ilustreze carti si sa publice articole, creand o imagine grafica cu valoare de document a unei lumi ce altfel ar fi ramas prea putin cunoscuta, aceea a coloniilor miniere plasate in peisaje salbatice, cu conditiile lor aspre de viata. Deseneaza ceea ce vede, isi exprima sentimentele si emotiile, profunde si contradictorii, prezinta detaliile unei existente cotidiene pe marginea careia nepotul poate broda, completand golurile lasate de pudoarea victoriana.

Contrar mitului, Vestul nu a fost creat doar de oamenii inarmati cu securi si pistoale, ci si de oameni iluminati, ce au incercat sa aduca civilizatia in locurile greu de ajuns. Cartea nu este o saga de familie, ci mai curand o biografie romantata ce porneste de la viata reala a lui Mary Hallock Foote, autoare si ilustratoare de la sfarsitul secolului XIX. Din articolul de la linkul de mai sus am aflat si despre controversa starnita de romanul lui Stegner, castigator al premiului Pulitzer si asta m-a dezamagit un pic.  Dupa ce m-am topit in fata maiestriei autorului (mi-am zis: uite, in sfarsit, cineva care poate "canta" pe doua voci, stiind sa pastreze atat de bine sensibilitatea unui personaj feminin), am aflat ca scrisorile pretinsei bunici sunt de fapt scrisorile reale ale celei care a inspirat personajul... Desi asta ii reduce putin din merite lui Stegner, ele oricum erau suficient de multe pentru a compensa.  Naratiunea ramane una captivanta, personajele sunt interesate si nuantate si, din punctul meu de vedere, a reusit o abordare originala, stiind pe ce sa puna accentul in cartea sa. Sau, cum spune personajul ei: 

"Ceea ce ma intereseaza pe mine in toate aceste documente nu este romanciera si ilustratoarea Susan Burling Ward, si nici inginerul Oliver, nici Vestul in care si-au trait viata. Ce ma intereseaza pe mine cu adevarat este felul in care niste particule atat de diferite s-au agatat una de cealalta si, sub niste presiuni uriase, s-au rostogolit la vale, in viitorul lor, pana au ajuns in unghiul de repaus in care le-am cunoscut eu." 

Avem imaginea unei casnicii atat din perspectiva feminina, a protagonistei cu inzestrari artistice, dar si din cea masculina, a nepotului ce si-a iubit atat de mult bunicul, la randul lui un pionier in domeniul tehnic, ce s-a ocupat de-a lungul vietii cu multe: a facut prospectiuni miniere, a inventat un ciment hidraulic pentru a construi un canal de scurgere pentru o mina de aur, a creat pompe impotriva inundatiilor, canale de irigatii si, nu in ultimul rand, o specie de trandafir ce infloreste foarte putin primavara, ca si fiica lor pierduta in primavara vietii. 

"Bunicul  astepta trenuri care inca nu aparusera, astepta pe peroane care inca nu fusesera construite, langa sine de cale ferata care poate nu aveau sa fie instalate niciodata. Ca multi alti deschizatori de drumuri din Vest, auzise cum bate ceasul istoriei, dar numarase bataile gresit. Speranta era mereu inaintea faptului, posibilitatea estompa contururile realitatii."

Dincolo de toate astea, avem o carte si despre pierderea inocentei, iertare, speranta, dezamagire, insingurare, chiar si dragoste, dar si regasire in experientele inaintasilor ca mod de reflectie asupra posibilului viitor, ca un efect Doppler produs de apropierea si departarea de alte vieti ale unor oameni dragi, o carte cu limbaj inventiv, ce debordeaza de metafore "ingineresti", insusi titlul ei indicand in ingineria mecanica punctul in care materialele ating stabilitatea. 

Cand auzi ca o carte este plasata in Vestul salbatic te astepti sa fie ceea ce s-ar numi o carte page-turning. Daca asta va doriti, nu veti gasi aici. Nu este o carte de intors paginile si uitat dupa aceea de ea, ci una care te face sa reflectezi la frumusetea imaginilor descrise, la tumultul strans intr-un suflet de om, la trecere si evolutie, chiar si la floricelele stilistice ingenioase. Are culori vii, lumini si umbre, schimbari de perspectiva si o patina a timpului ce m-a facut sa-mi doresc foarte mult sa vad un film bazat pe viata celei care a inspirat romanul, imaginatia mea vizuala simte nevoia unor completari...

Doua razbunari

 Cele doua filme de mai jos, privite sintentic, au o tema comuna: un fost dur, acum retras intr-o viata linistita, ce pare sa-si fi gasit tihna alaturi de familie (in primul caz) sau de iubita sa (in al doilea), se vede nevoit sa revina in actiune atunci cand ceea ce are mai drag pe lume devine tinta amenintarilor sau mai rau. Sunt doua filme total diferite ca registru, unul onest, de popcorn, din care nu lipseste umorul, al doilea cu pretentii  artsy, meditativ si cu accente bizare. Sa vedem in ce fel si in ce masura isi implinesc menirea.

 

  Nobody (2021)

Dupa ce de ani buni Bob Odenkirk il interpreteaza pe avocatul Saul Goodman, pare sa fi simtit nevoia sa mai joace si altceva, un personaj ce mi-a amintit destul de mult de Keanu Reeves din John Wick sau de Liam Neeson din Taken. Candva, Hutch, eroul pe care il joaca, lucra pentru FBI, fiind, dupa cum el insusi afirma, "ultimul om pe care (vrei sa) il vezi batandu-ti la usa". Retras din viata agitata si din orice arhive, acest Nobody duce putin cu gandul la istetul Ulise,  retragandu-se din atentia ciclopilor ce ar putea sa-l urmareasca. Numai asa este in masura sa-si intemeieze o familie si sa pretinda ca a lasat in urma acea existenta intr-atat incat atunci cand doi hoti vin sa-i jefuiasca locuinta se lasa pradat, devenind obiectul dispretului fiului sau, desi - sau tocmai pentru ca - stie ca cei doi talhari ii ameninta cu un pistol fara gloante. Dar ca si in cazul lui John Wick este nevoie de un detaliu aparent minor pentru a incepe sa rostogoleasca un bulgare ce va inghiti intreaga mafie ruseasca din oras, cu muntii ei de bani.

Filmul merge pe retetele cunoscute, le aplica fidel si este exact ceea ce te-ai astepta sa fie, un film de actiune cu secvente uneori exagerate (de genul "dai intr-unul, crapa trei"), cu mult umor, cu personaje agreabile, cu binele invinge raul pana la (eventualul) sequel cand trebuie sa il invinga din nou, cu cliseele tot mai ancorate in filmele de gen ale delimitarii clare in personaje pozitive si negative, exact acel film pe care il poti savura cu o punga de popcorn in fata, forma de escapism cinematografica traditionala, ce nu-ti ridica probleme de etica, nici nu-ti schimba existenta, dar te face sa te simti bine in timpul vizionarii, reusind sa amuze si sa destinda. Iar cheia succesului o reprezinta Bob Odenkirk, care se alatura acum galeriei de actori extrem de potriviti in filme de actiune, ce pot insufleti pelicula prin insasi prezenta lor.

 

Mandy (2018) 

 

Si acum sa vorbesc despre un film ciudat si prost, desi daca e sa-l privesti in esenta lui, tot aia vrea sa spuna, si tot la macel ajunge, oricate poleieli metafizice si filtre iesite din viziunea "revolutionara" a unui anumit regizor/scenarist Panos Cosmatos i s-ar aplica. 

Personajul interpretat de Nicolas Cage traieste alaturi de iubita sa, Mandy (Andrea Riseborough) intr-o padure, departe de oameni. El lucreaza ocazional ca taietor de lemn si sa nu aveti nici o indoiala ca drujba lui Cehov, care apare in primele secvente, nu isi va gasi o buna utilizare mai tarziu in film. Ea sta mai mult acasa si deseneaza, citeste, ii povesteste cand se intoarce despre lecturile ei. Uneori lucreaza ca vanzatoare la un magazin. Cand seful unui cult (inspirat de personalitatea lui Charles Manson) pune ochii pe ea, viata lor tihnita ia sfarsit si el va trebui sa infrunte viziuni si personaje de cosmar, cu care cultul respectiv facuse un pact de sange. Ce urmeaza nu va mai spun, puteti incerca sa vedeti sau doar sa va imaginati.

Cosmatos se viseaza poate un regizor a carui viziune sa fie incadrata undeva intre transcendenta lui Malick si bizareria lui Lynch. Ceea ce ne pune in fata este o ciudatenie vizuala gratuita, cu filtre folosite la intamplare, imagini incarcate cu verde si albastru pe alocuri, cu rosu cel mai des, ce distorsioneaza inutil cadrele si dau o senzatie fortata, de low budget. Subiectul este, evident, unul de categoria B, similaritatile cu filmul de mai sus sunt evidente, normal ca si personajul lui Cage a avut inainte o existenta agitata din care i-au mai ramas niste arme si reflexe necesare pentru a-si duce la bun sfarsit razbunarea. Dar Cosmatos incearca sa puna mister acolo unde nu este, sa ridice intreaga experienta a vizionarii la nivel spiritual, sa-i dea conotatii mistico-filozofice nefondate pe nimic din dezvoltarea filmului, sa incetineasca fortat ritmul pentru a introduce viziunea sa artistica, un amestec de imagini similare experientei LSD-ului cu secvente animate cu aspect de manga, sa puna de toate pentru toti ca poate ceva bun o iesi din asta... Ceva bun iese, un Nicolas Cage scaldat in sangele dusmanilor, un personaj bine interpretat, niste referinte (de obicei strecutare prin intermediul televizorului cuplului) la anii '80, din care reclama la Cheddar Goblin ar merita poate chiar un film al ei :). Dar se pare ca reteta continua sa functioneze, bizarul, oricat de bine sau prost facut ar fi, atrage criticii ca cheddarul goblinii si abia asteapta sa descrie productia drept "visually stunning". Mie mi s-a parut doar obositoare vizual si pretentioasa ca prezentare, in rest tot un B movie ramane...

Ultima cina

 

Sandor Marai - Lumanarile ard pana la capat 

 

Cartea aceasta, aparuta in 1942, a urmat un destin curios, ramanand in umbra cam 50 de ani,  pana cand atmosfera "decadenta" a Vienei din vremea cand era capitala Imperiului Austro-Ungar sa nu mai fie o problema pentru cenzura comunista. Si ca sa ajunga la mine a urmat o cale destul de sinuoasa, fiind deja la la treia editie; nu stiu cum mi-a scapat, de ce mi-a luat atata timp sa ma intalnesc cu ea, dar tare ma bucur ca am facut-o, pentru ca e o carte ce creeaza senzatii contradictorii si greu de pus in cuvinte si simt dincolo de ele ca este un roman important pentru literatura... S-au tot spus povesti despre prietenie, tradare, orgoliu, dar aici tema capata o adancime si nuante pe care nu le-am vazut prea des.

Doi barbati, prieteni din copilarie, generalul Henrik si capitanul Konrad, se intalnesc dupa 41 de ani in acelasi decor ca si atunci. In timp ce unul dintre ei a colindat lumea, fugind de ceva, de amintiri sau incercand sa ucida un dor in interiorul sau, ori poate catre ceva, spre acest moment cand drumurile li se vor intersecta din nou, celalalt a stat retras in castelul sau vechi de doua sute de ani, in aripa opusa celei unde are loc acum cina revederii, incapere unde nu mai intrase din momentul despartirii celor doi; si-a petrecut timpul aproape singur, cu amintirile inaintasilor, ale parintilor - un ofiter de garda ungur si o contesa frantuzoaica - ale petrecerilor fastuoase pe care le gazduiau acestia, ale pasiunii, ale cuvintelor spuse candva, ale unei prietenii ce parea vesnica, ale unui timp in care oamenii cu o anumita structura interioara comunicau prin muzica ce ii lega prin fire nevazute si ale prieteniei bazata pe atractia contrariilor: unul introvertit, altul extrovertit, unul culegandu-si experienta din carti, altul din viata reala, din valtoarea ei, unul sarac, altul bogat, unul traind in limbajul muzicii, celalalt fiind exclus din acesta. 

Patruzeci si unu de ani mai tarziu, cei doi au 75 de ani. Se regasesc in acelasi castel, in acelasi decor in care statusera fata in fata intr-o zi de demult, la capatul unei vanatori cand intelesesera ceva despre ei, cu aceleasi trei scaune la masa, numai ca acum unul dintre ele este gol. Un loc gol, o intreaga istorie de reconstruit, de inteles, doi batrani de impacat cu un sfarsit al vietii tot mai apropiat.

Rememorand trecutul in fata prietenului sau, vocea lui Henrik ne poarta, intr-un lung monolog, punctat din cand in cand de detalii de atmosfera si de scurtele intreruperi ale lui Konrad, printr-o istorie si a faptelor (sa nu va inchipuiti ca monolog inseamna in cazul de fata o carte lipsita de dinamism)  dar si a sentimentelor, osciland intre palpairea fostei prietenii si gandurile de tradare, iertare, razbunare. Toate punctele ce au marcat existenta eroilor se vor deslusi treptat, pe masura ce Henrik isi expune amintirile si reinterpreteaza senzatiile generate de unele gesturi sau momente ale traiului lor comun, intr-un demers asemanator celui pe care in zilele noastre il adopta psihoterapia cognitiv-comportamentala, cea care porneste de la ideea ca interpretarea pe care oamenii o dau evenimentelor traite le afecteaza comportamentul si viata interioara. 

Sa nu incep totusi sa-l psihanalizez pe general, desi ar putea fi un unghi de abordare al relatiei celor doi. Insa e unul din care se elimina poezia sentimentelor, mai bine nu, ar fi pacat pentru ca nu as ramane deloc in spiritul cartii. Aici gasim o cadenta a detaliilor adaugate care hipnotizeaza, isi (a)trage cititorul, consumandu-l in ritmul arderii lumanarilor si al unei pasiuni ce-si uneste personajele pe viata, disecata cu luciditatea si raceala date de detasare, de indiferenta fata de ceea ce urmeaza. La sfarsit m-a lasat cu niste sentimente foarte amestecate, cu intrebarile pe care nu incetez sa le sucesc pe toate partile fara sa le gasesc raspuns, ca toate marile carti care ma pun in fata vidului de dincolo de viata. Oare conteaza doar ceea ce ramane in sufletul nostru, asa cum afirma generalul? 

Citind o carte scrisa acum 80 de ani, mi-a fost greu sa nu sesisez anumite mentalitati anacronice  pe care, daca m-as alinia febrei cretinoide care a cuprins omenirea, le-as cataloga pe alocuri sexiste ("prietenia e un sentiment pe care numai barbatii il cunosc") sau pur si simplu lipsite de orice fundament ("suntem oameni, viata ne porunceste sa ucidem")... Nu sunt singurele, nu am stat sa le vanez, pentru ca  romanul e atat de frumos scris incat am trecut usor peste ele. Doar am vrut sa subliniez ca mi se pare stupid ca povestile clasice sa fie rescrise pentru a menaja sensibilitatile contemporane sau ca Alba ca Zapada va fi ecranizata cu o actrita mulatra in rolul principal ori, cum am auzit mai recent, ca denumirea gaurilor negre ar putea conduce spre interpretari rasiste..  La fel de tampite sunt si initiative de scoatere din programa scolara a unor romane precum To Kill a Mockingbird sau Of Mice and Men pentru ca ar consolida "mitul salvatorului alb". Numai mie mi se pare ca lucrurile se rostogolesc intr-o directie extrema din incercarea de a evita extremismele opuse si ca valorii literare ii este bagat tot mai violent in gura pumnul justitiar al corectitudinii politice?! 

Intr-un anumit mediu si context istoric, cand barbatii erau formati pentru a fi gata sa-si dea viata pe campul de lupta si camaraderia se construia pe bazele unui devotament neconditionat, toate principiile ce le conduceau existenta erau diferite. Generalul chiar isi exprima nu o data nostalgia fata de o epoca si o lume pentru care merita sa traiesti si sa mori, deja disparuta la momentul reintalnirii.  

Cei in cautare de lecturi usoare si relaxante probabil vor abandona cartea dupa prima treime, cam din momentul cand "actiunea" propriu-zisa, background-ul cum s-ar spune, partea perspectivei neutre a autorului se incheie, generalul isi intampina oaspetele si incepe monologul. Pentru ceilalti, ea abia incepe si nu se termina nici dupa ce citesti ultimul rand...  

Viata lucrurilor dupa moarte

 

Catalin Pavel - Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal 

Invartindu-ma in cercul propriilor preocupari si interese, de la articolele lui Catalin Pavel din Dilema veche la filmul The Dig si inapoi la Catalin Pavel, intrebandu-ma pe unde l-as mai putea citi dupa ce si-a incheiat rubrica din revista, am dat de acest volum, in prelungirea articolelor sale, unde am regasit acelasi autor pasionat, curios, preocupat de interpretarea corecta a unor descoperiri prin prisma civilizatiei, culturii si spatiului istoric de unde provin. Pentru mine este de fiecare data o incantare sa-l citesc, pentru ca nu prezinta in termeni seci si matematici rezultatele sapaturilor arheologice (desi probabil in lucrari stiintifice asa procedeaza, dar intelege prea bine genul de curiozitate al publicului caruia i se adreseaza), ci le plaseaza mereu in context antropologic, etnografic, le presara cu anecdote, comparatii amuzante si isi explica munca neinitiatilor cu o dedicare si o metoda de dascal. Felul in care ne prezinta arheologia fata de ceea ce am putea crede despre ea este ca diferenta dintre un muzeu prafuit dintr-un colt de tara unde exponatele stau stinghere pe rafturi in fata unor elevi apatici adusi cu clasa in vizita, ce trebuie sa se pretinda interesati de ochii profesorilor si sa nu atinga nimic, si un muzeu modern, dinamic, interactiv si interdisciplinar, care sa trezeasca interesul fata de epocile demult ingropate si apoi dezgropate publicului din secolul XXI, cu ajutorul tehnicilor familiare lui, de unde aceiasi elevi nu s-ar mai da dusi si ar pleca intr-un tarziu cu dorinta sa devina arheologi sau istorici. 

Este un autor care stie ca nu doar obiectele in sine conteaza, plasarea lor intr-o epoca, ci si povestea din spatele lor, felul cum sunt prezentate, discutiile si intrebarile pe care le pot genera pentru a afla cu adevarat ceva despre epoca respectiva, ne ajuta sa intelegem in ce fel sunt reprezentative si importante, dandu-ne senzatia unei calatorii palpitante in timp: 

"Ca sa faci sa traiasca din nou obiectele gasite in sapatura e nevoie sa pornesti motorul empatiei si sa pui in cuvinte ce s-a intamplat aici, in chiar locul unde stam in clipa asta in soare cu o punga de bomboane in mana, doar ca in urma cu, sa zicem, exact cinci mii de ani. Asta nu inseamna sa reducem stiinta la literatura; dar nici sa transformam istoria in liste de masuratori. Al doilea obiectiv secundar este, inca mai general, sa vorbim fie si indirect despre transferul cultural, adica despre viata lucrurilor dupa moarte." 

Nu ne oprim, asa cum am fi tentati sa credem din titlu, prin secolul XVII, cele 15 capitole ale cartii ducand fascinatia pentru arheologie pana spre zilele noastre, daca nu prin obiectul concret cel putin prin modul in care timpul a schimbat interpretarile, perspectivele, a perfectionat tehnica de datare si felul de a privi artefactele. Autorul se apropie de ele cu privirea riguroasa, gandirea bine sistematizata si clara a omului de stiinta, dar si cu o pasiune invatata probabil atunci cand sapa cu grija in jurul unui obiect fragil pentru a nu-i zdrobi intr-o clipa "corola de minuni". Isi organizeaza capitolele cronologic, avanseaza ipoteze si ne arata de ce sunt sau nu viabile, explicand capcanele aplicarii stereotipurilor moderne la atitudini si comportamente din alte epoci, leaga elemente si informatii care, luate separat, nu ar dovedi nimic,  ingloband instrumentele stiintelor exacte  (chimie, biologie) in demersul de mai buna intelegere a descoperirii, are si viziune de ansamblu si talentul de a o prezenta atractiv pentru profani. 

Si pentru ca, in fond, cartea isi propune o "arheologie a iubirii", dovezile ei pot fi gasite oriunde: in studiul ADN-ului, in situri funerare (abordate cu precautie, pentru ca inmormantarile spun intotdeauna mai putin despre preferintele si dorintele celui disparut si mai mult despre perceptia si cutumele grupului caruia i-a apartinut), pe fresce, pe oalele grecesti, pe zidurile Pompeiului, ca un fel de review-uri scrise pe wall-ul din oras la prostituatele bordelului local ("hic bene futuit"), cu postacii de rigoare ce scriu din perspectiva femeilor in cauza, in insemnarile pastrate despre Gertrude Bell, cea mai cunoscuta femeie arheolog a secolului trecut sau in cele ale Agathei Christie din perioada cand isi urma sotul pe santierele din Irak si Siria unde acesta conducea lucrarile, in pictura moderna (la Picasso si de Chirico, de exemplu) unde se manifesta aluzii la arta erotica a Antichitatii. Printre altele, putem citi si despre vikingii din Dobrogea! 

Uneori cu o abordare mai ironic-glumeata, alteori mai serioasa, dupa cum cere subiectul asupra caruia se apleaca, Arheologia iubirii este o carte ce imi arata ca, atunci cand autorul are si empatie, incercand sa se transpuna in in modul de a gandi al celor asupra carora isi indreapta cercetarea dar si in cel al cititorului profan, si un pic de condei literar, rezultatul este unul in aceeasi masura interesant si placut de citit.