Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Spre Pestera Ursilor si un pic de anti-parenting

 

Inainte de a va povesti despre urmatorul traseu, vreau sa va spun o poveste in care se amesteca doua tipuri de copilarii: a mea, aceea a unui copil crescut cu cheia de gat, ce mergea in tabere in clasele II-IV fara sa aiba vreun dor de parinti sau fara ca ei sa aiba vreun stres ca le-ar pati odorul ceva (intr-una din ele chiar am invatat sa inot, doar din ambitia de a-i arata unei fete ca pot si eu) si aceea a copiilor de astazi. Asta ca sa nu se mai vorbeasca de "copilaria copilului universal", ca de la Nica pana la mine si apoi la cei mici din prezent sunt secole si experiente diferite. Cei din urma sunt copiii celor ce eram atunci mai independenti, mai lipsiti de atentia si supravegherea permanenta a adultilor.

Langa locul nostru de campare au poposit pentru o ora - doua, pentru o activitate in natura, vreo 10 copii impreuna cu instructorii lor, participanti la o tabara care se instalase ceva mai incolo, pe vale. M-am amuzat sa le ascult discutiile si lectiile si am constatat ca cei 10, cu varste cuprinse intre 7 si 13 ani, reprezentau tipologii variate si aveau pasiuni diferite. Dar cu totii erau atenti, curiosi, interesati (macar pana la un punct) de lectia despre copaci, de jocurile propuse, dornici sa asculte si sa fie ascultati. Surpriza mea a fost sa constat ca ei nu erau veniti singuri in aceasta tabara de cunoastere a naturii... O prietena, mama a unui copil de 10-12 ani, m-a lasat cu gura cascata cand mi-a spus ca in cazul lor, intr-o excursie cu scoala chiar si de o zi, autocarul cu copii este urmat de un convoi de masini de parinti vigilenti. Se pare ca asta e regula in prezent... 

Nu pot privi tendinta actuala din perspectiva parinteasca, dar pot sa o fac din aceea a copiilor care am fost eu si parintii lor, a instructorului / profesorului care as fi putut deveni. Si din ambele directii mi se pare gresita, prea posesiva, prea acaparatoare, prea lipsita de orice incredere, in propriul copil si in cei ce-si asuma raspunderea pentru el. Eu nu cred neaparat ca lumea a devenit mai rea decat era acum cateva zeci de ani, ci doar mai transparenta. Existau si atunci oameni rau intentionati, pedagogi slabi, parinti isterici, copii cu o doza mare de inconstienta, se intamplau si atunci lucruri neplacute sau grave, la fel cum sa intampla si acum, cand ori parintii devin foarte paranoici in momentul cand au un copil, ori mersul lucrurilor ma depaseste complet si ma uimeste. Mai este cred si presiunea comunitatii, probabil ca daca un parinte din ziua de azi ar actiona cum faceau ai nostri ar risca cel putin sa fie pus la colt de ceilalti, daca nu reclamat la Protectia Copilului pentru neglijenta. Imi explic partial generatia ce-si traieste copilaria pe tablete, laptopuri sau calculatoare si prin aceasta negare a independentei, a experientei individuale. Petrecand atat de mult timp cu copiii lor, parintii se simt mai in siguranta sa-i stie inchisi intr-o camera decat sa ii indemne sa iasa afara, sa se joace in aer liber atata timp cat ei insisi nu-i pot insoti si tine sub observatie de la mica distanta, eventual de pe o banca dintr-un parc. Nu stiu cum se vad lucrurile din interior, dar din coltul meu par cam anapoda si ma intreb la ce varsta se va petrece necesara rupere a cordonului ombilical pentru acesti copii.

Sa ma intorc insa la ale mele si sa pornim pe traseul spre Pestera Ursilor, un drum de 17 km dus-intors peste dealuri cu culmi domoale, incluzand rataricile cauzate de marcaje care nu stiam unde duc, de lipsa celor care credeam ca stiu unde duc, de faptul ca a fost nevoie de un ocol pana la un punct unde aveam semnal pentru ca aplicatia Muntii Nostri sa devina salvatoare si sa ne spuna ca, pentru o scurta perioada, trebuia urmat un alt marcaj decat cercul rosu pe care pornisem. 

Din Valea Sighistelului, dupa vreun kilometru si jumatate de mers prin cheile de care aminteam, se face o poteca marcata cu punct rosu ce urca abrupt dealul prin padure pentru a ne scoate intr-un luminis cu ferigi ce par sa anunte urmatoarea era a carboniferului. 

Apoi drumul se deschide intr-o vale insorita unde urmam un alt semn, linia rosie, pentru a urca de jos, de la nivelul ei, un alt deal impadurit pana pe culmea domoala, de unde privelistea spre deschide spre  o alta, la fel de incarcata de tufe de ferigi inalte, dar si spre alte creste ale Apusenilor.

Suntem insotiti in aceasta aventura de trei companioni de nadejde, carora le-a cam iesit limba de-un cot dupa lungul drum pana acolo si inapoi, insa nu au dat nici un moment semn ca ar dori sa se intoarca singuri. Prietena Nadia si-a adus intariri.

Ajunsi in fine la Chiscau, imediat ce intram in localitate in formula full de trei caini cu doi oameni, ne izbesc (pe noi, oamenii, cainii erau foarte fericiti sa gaseasca eventuale ocazii de mangaiere sau vreun rest picat din mana/gura cuiva) galagia, kitch-ul afisat pe tarabe, mirosul de benzina, gramada de masini si de popor, asa ca ne-am adus brusc aminte ca de fapt vazusem pestera acum ceva timp si facem stanga-mprejur, inapoi in linistea si racoarea padurii si a muntelui, impreuna cu toata haita insotitoare. Am inteles ca destinatia chiar a fost un simplu pretext, ca de fapt drumul cel frumos a fost singurul care a contat, ca imi este tot mai greu sa inghit Romania populata si modul in care intelege sa valorifice potentialul turistic, ca prefer o vale linistita, frumoasa, unde un localnic vine din cand in cand cu produsele sale, fie ca sunt lapte, branza si smantana ori placinte facute in casa. Asa ca ne intoarcem la baza, la racoare, liniste si o zi-doua de contemplare, citit si zacut in hamac, pentru a ne pregati de urmatoarele explorari. 

Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Cheile Sighistelului

Undeva la poalele Apusenilor, nu departe de Pestera Ursilor, se afla Valea Sighistelului, unde un parau micut a sapat in piatra calcaroasa a muntilor niste chei frumoase, cu pesteri presarate pe cursul sau, am inteles ca ar fi in jur de 200. Este un loc putin populat dar prietenos unde, mai ales in timpul saptamanii, linistea nu este intrerupta decat de curgerea paraului, ciripituri, cate un latrat si talangile vacilor ce vin si pleaca de la pascut. Adica zgomotele naturii, careia din cand in cad doar vreun motor de masina ii perturba pacea bucolica.

Prima drumetie a fost in Cheile Sighistelului, pe un traseu de vreo patru kilometri dus si tot atatia intors, marcat cu triunghi albastru, ce urmeaza firul apei.

Dupa ce lasam in urma poiana larga in care se poate campa si alte cateva poienite presarate de-a stanga si de-a dreapta apei, ajungem langa un fag secular, pe care o tablita alaturata il defineste drept  Inteleptul Padurii. Langa el, in poza de mai jos, se afla inteleptul catel care ne-a insotit fidel dus-intors si ne-a aratat drumul spre cateva din pesterile de pe traseu. Si nu glumesc, stia exact potecile, pe unde sa se abata astfel incat sa nu le ratam, nu se temea nici de intunericul grotelor si nici de portiunile de drum mai dificile. 

Dar la catel voi reveni mai tarziu, deocamdata continuam pe firul apei. O prima pestera pe care o intalnim are intrarea inchisa cu lacat si din ea pornesc conducte de captare. Apoi, pe masura ce valea se ingusteaza si poienile lasa locul potecii ce serpuieste pe ambele parti ale paraului, interventia umana dispare si ramanem doar noi cu cainele calauza.

Pestera Dracoaia are o intrare impunatoare, imposibil de ratat desi se afla un pic mai sus de nivelul vaii si o galerie inalta, ce devine treptat tot mai joasa si mai ingusta, ca o palnie. Portalul de 14 metri inaltime este impunator.

Rareori am vazut intr-o pestera pereti atat de stralucitor de albi, de curati, de un calcar atat de pur.

Pasim cu atentie printre gropile formate pe podea, unele micute, cu apa, altele adevarate cratere, unul cu adancimea de peste un metru. Catelul ne urmeaza atent si paseste in lumina lanternelor noastre frontale, pentru a nu cadea in vreuna din ele. Smart dog! 

Pe masura ce inaintam, pestera devine tot mai ingusta, astfel ca dupa vreo 100 de metri este cazul sa ne intoarcem. 

Ne continuam drumul pe vale si, dupa un timp, pe partea stanga, dupa ce am trecut pe langa o mica pestera, putin adanca si ingusta, despre care am aflat ulterior ca s-ar numi Gaura Fetii si ca atunci cand e vreme frumoasa formeaza un izbuc, cainele insista sa urmam cursul unui mic afluent al Sighistelului, tot pe partea stanga, spre o destinatie pe care nici nu o observasem initial, gura unei altei pesteri. Am aflat ulterior ca se numeste Pisolca. Nu stiu cine se ocupa de denumitul pesterilor, probabil speologii care le cerceteaza primii, dar imaginatia lor legata de onomastica are o conotatie cam obscena :).

Topaim din piatra in piatra, cu grija sa nu ne udam bocancii, dar si sa nu deranjam colonia de lilieci care locuieste aici. Cativa orbecaiau speriati de intruziunea noastra, in timp ce altii stateau linistiti atarnati de tavan (punctele negre din poza de mai jos, in capat) asa ca, desi am mai fi putut inainta cativa metri dupa ce galeria cotea spre stanga, am preferat sa nu o facem, sa nu stresam prea mult locuitorii. 

Am revenit la traseul principal si am continuat spre chei. Valea tocmai incepusera sa dea o senzatie de deschidere descurajanta si bolovanii tot mai mari faceau inaintarea cam incomoda cand intalnim un cuplu care ne asigura ca nu am gresit drumul (nici nu prea ai avea cum) si ca mai avem vreo 500 de metri pana la chei. Si aveau dreptate,  valea, oricat de placuta ar fi pentru plimbat, nu prea se compara cu adevarata lucrare a paraului, locul unde stancile versantilor se apropie unele de celelalte la un metru, creand un spectaculos culoar prin care abia ne strecuram.

Din loc in loc, sunt saritori unde inaintarea se face pe busteni. 

Am crezut ca este sfarsitul drumului pentru catel, dar domnisoara s-a dovedit mai sprintena decat dadea de inteles "silueta" ei masiva, asa ca, dupa ce am vazut-o evoluand la barna si la paralele inegale ne-am hotarat sa o numim Nadia. 

Dupa vreo cateva sute de metri, ajungem la o saritoare inalta, de unde nu se mai poate inainta fara coarda, asa ca ne uitam cu jind in sus, gandindu-ne ce minunatii vor mai fi de cealalta parte a ei.

Am inteles ca atunci cand ploua acolo s-ar crea o cascada frumoasa, dar nu stiu cat de vizitabil fara echipament de protectie devine canionul in conditii apoase. Revenim la baza cu bucuria ca mai exista astfel de locuri prin tara, prietenoase cu turistul dezorganizat, care prefera salbaticia naturii multimilor cu gratare fumegande, unde coloana sonora este formata, in loc de manele, din bazait de insecte, ciripit de macaleandri, respiratia greoaie a unui catel obosit de drum ce a picat lat dupa ce si-a implinit misiunea ca calauza.

Cam atat pentru azi, data viitoare pornim pe un alt traseu, tot din Valea Sighistelului.

O zi din viata unui om

  

Florin Lazarescu - Noaptea plec, noaptea ma-ntorc 

 

Sase ani au trecut de la ultima carte publicata de Florin Lazarescu si iata ca acum revine cu un nou roman, unul axat in jurul unui personaj, Pavel, un barbat aproape de varsta pensionarii, tata a doi copii, care in fiecare dimineata se trezeste la ora 4 pentru a face naveta in orasul din apropiere, unde lucreaza in constructii. Prin interactiunile sale, prin oamenii cu care se intersecteaza pe parcursul cartii, el nu este doar personaj central, ci si unul martor, al vremurilor si cutumelor noastre. Sunt (inca) timpuri cand oamenii pot iesi la pensie anticipat numai daca achita "dreptu' " la doctor, cand unii ajung la sinucidere din disperarea suprema de a se vedea falimentati de banci, cand romanii pleaca sa lucreze afara in timp ce santierele romanesti se umplu de vietnamezi care "ne iau locurile de munca", cand birocratia e greoaie si agresivitatea in trafic prezenta, intr-o atmosfera generala de ciupeala si mica intelegere, din care nu lipsesc mistocareala si glumele incorecte politic, dar nici bullying-ul la locul de munca si conflictul mocnit dintre generatia care tanjea dupa banane si cea a supelor crema cu mere caramelizate si ghimbir, a burgerilor "cu pleurotus la cuptor si o suta de chestii pe langa".

Poate ca multi dintre noi au sau au avut in familie un Pavel: un bunic, un unchi, un tata onest, muncitor, ce si-a petrecut o mare parte din viata in comunism si apoi a incercat cum a putut sa se adapteze transformarilor unei lumi bazate pe concret, pe munca fizica, intr-una a serviciilor carora nu le intelege utilitatea. Abstractul unor meserii carora nu le vede sensul il poate face sa le ia usor in deradere. "E mare inghesuiala aici! Cioc in cioc, ca gainile mele"; "- Ai de capu' nostru! Munciti in limbi straine, nici nu pricepeti bine ce faceti... Si va plateste cineva pentru ca stati voi asa toata ziua si bateti ca maimutele la calculator?!".

Florin Lazarescu ne serveste o portie din realitatea lor cu empatia venita din intelegerea autentica a nuantelor, stiind ca umorul functioneaza ca atenuant al amaraciunii si confuziei starnite de noi realitati. De exemplu, dupa ce nimereste intr-o sala in mijlocul unui speech motivational, Pavel concluzioneaza: "Apoi, daca asa-i la teatru, chiar n-am pierdut nimic ca nu m-am dus niciodata!"

Romanul, minimalist ca mijloace, asa cum ne-a obisnuit autorul, se incheaga din derularea unor secvente-scenete ce ar putea constitui schite de sine statatoare: Pavel si fiica lui in drum spre gara, Pavel pe santier, Pavel intra intr-o corporatie si vrea sa ramana, Pavel la masa cu fiul sau... si tot asa, ca un mod concis de a lua pulsul societatii, al atmosferei in care traieste personajul, ca si cum ar trece dintr-o scena intr-alta, in lungul drum de acasa inapoi acasa. Seamana foarte bine cu un scenariu de film si l-am perceput ca pe o combinatie de indicatii scenice si dialoguri ce pastreaza oralitatea, firescul limbii vorbite si dinamica reactiilor protagonistilor, alcatuind o carte foarte ecranizabila intr-un registru tragicomic, desprinsa parca din cinematografia Noului Val. 

Depasit de vremuri, cu corpul dand semne de subrezire, incercand sa tina pasul cu cei mai tineri, devenind tot mai stangaci si mai stingher in mijlocul noilor realitati, chiar si printre colegii de munca, muncitori umblati prin strainatate, Pavel nu are cum sa nu trezeasca in noi un soi de empatie, de duiosie. Pentru ca el este reprezentantul unei generatii si al unei categorii sociale adesea ignorata, ce a muncit o viata  intreaga cinstit, ancorata in realitatea imediata, concreta, lipsita de oportunitati, fara sa-si fi dorit prea mult de la viata si fara sa se fi plans, multumindu-se cu putinul pe care il are si incercand sa nu deranjeze pe nimeni, poate un pic prea decent pentru a fi real (nu face politica, nu injura guverne, nu apara "traditia stramoseasca", autorul a preferat probabil sa evita latura asta care poate aduce prea multa incrancenare, chiar daca este inevitabil ca fiecare om sa aiba o parere in domeniu). Atunci cand fiul lui isi exprima mila fata de conditia lui, ii raspunde cu demnitate si multumire de sine: 

"- Ce special, tata? Tu crezi ca eu traiesc ca altii, dupa filme? Ce special sa vreau? Orice crezi tu ca ai special, mai sunt macar un milion de oameni care vor sau au exact la fel. Si-apoi, drept vorbind, eu nici n-am prea avut de ales. Viata mea a fost un singur drum, ca-n Siberia, n-am avut unde merge stanga-dreapta... Nu ma plange! Da' ce, n-am maini, n-am picioare, de ce sa-ti fie mila? Sa nu fi putut merge, sa nu fi putut vorbi ar fi fost ceva. Da' eu am avut mare noroc toata viata, tata! Sunt sanatos, va am pe voi, pot merge si vorbi."

Mi-ar placea ca autorul sa reia si sa dezvolte personajul si in alte volume. In momentul cand se termina cartea, pandemia sta sa izbucneasca... Cate ar mai avea de spus nea Pavel izolat cu gainile, cu cainele lui si cu gura nevestei sau revenit apoi pe santier! Poate-poate...

Un hidalgo din America zilelor noaste

  

Salman Rushdie - Quichotte 

 

In America prezentului, un barbat retraieste povestea personajului din La Mancha. Daca Don Quijote facea saltul in imaginatie in urma prea multelor carti citite, in secolul XXI televizorul este acela care-si atrage spectatorul in propria-i realitate fabricata. Locul amintirilor ce incep sa se stearga odata cu inaintarea in varsta si dupa un Eveniment Intern este luat de cele inventate, de fragmente ale iluziei create de ecran iar Dulcineea ce ii fura inima face si ea parte din aceasta iluzorie lume, aproape la fel de indepartata ca si plasmuirile fantomatice ale imaginatiei. In "Epoca lui Orice-e-posibil", chiar si idealurile cavaleresti isi pot gasi locul. Ismail Smile, nou botezatul domn Quichotte, idee tasnita ca o strafulgerare de vis din tineretea, cand opera lui Massenet nu fusese inca sufocata de cantecele comerciale promovate de The Voice si American Idol, a lucrat ca agent de vanzari pentru firma de produse farmaceutice a varului sau. Candva un explorator, un cautator, colindand toate colturile lumii, varsta mijlocie i-a luat, impreuna cu memoria, si curiozitatea de a descoperi lumea. A capatat in schimb inertii, fobii, motive irationale de panica. Pentru ca are nevoie si de un insotitor in aventurile sale, Sancho, fiul sau, apare brusc, mai intai in alb-negru, capatand apoi culori si dezvoltandu-se ca o proiectie a unui Smile din tinerete, ce are acces la cunoasterea si amintirile lui, dar si ca un fel de Pinocchio care, de indata ce este plamadit, intra in dialog cu constiinta materializata sub forma de greiere. Iar Chevroletul Cruze va deveni calul ce-l poarta de-a latul Americii, in timp ce-si cauta iubirea.

Pe de alta parte, mai exista Fratele, autorul aventurilor lui Quichotte (pentru ca avem o carte in carte), el insusi de origine indiana ca si personajele, ajuns la senectute, el insusi un Don Quijote ce a sters granitele dintre arta si viata prin expunerea inca din copilarie la creativitate, capatand convingerea ca plasmuirile artistice pot patrunde in lumea reala si ajuta la modelarea ei, un om la fel de insingurat ca si personajul sau. Si corespondentele nu se termina aici, pentru ca personajele "reale" ale cartii isi au echivalentul in cele fictive si capitolele, in succesiunea lor, reflecta ca in oglinda aceste analogii. Titlurile lor sunt lungi si descriptive, precum acelea ale romanelor picaresti de acum cateva secole. 

Insa temele sunt cat se poate de actuale, conducand la o satira a unei tari frante in doua, cu o privire si catre Anglia si India. In toate cele trei, oamenii sunt despartiti fie de culoarea pielii, fie de religie ori de statutul de emigrant. Dar in America pe care o strabat personajele, ele trebuie sa se confrunte cu pericole reale, precum intoleranta, rasismul, discriminarea, dar si cu metamorfozari alegorice ale lor, precum mastodontii in care se transforma locuitorii unui oras numit Berenger unde-si gasesc adapost la motelul unui anume Jonesco, de origine romana. Cred ca aluzia este destul de transparenta. Astfel de referinte mai ascunse sau mai fatise apar in intreaga carte si mi-ar fi placut ca traducerea cartii sa nu incerce sa le semnaleze ca note explicative, cel putin atunci cand e vorba de un intreg capitol, nu doar de o lamurire privind un titlu, o personalitate, sa lase subtilitatea autorului sa-si faca sau nu efectul asupra cititorilor. Dar sunt destule alte "tributuri" care, iesind din zona literara, scapa incercarii de a ne explica totul, cum ar fi cel adus seriei Men in Black, lui Marcel Duchamp sau lui Elon Musk, prin imaginea unui miliardar al tehnologiei. 

Calatoria alegorica prin cele sapte vai ale purificarii nu propune doar o privire satirica asupra Americii in descompunere (in care isi gasesc locul si industria farmaceutica, si spionajul cibernetic), ea devine si un drum al cunoasterii, al (auto)descoperirii si revelatiilor, al disecarii relatiilor de familie (tati si fii, frati si surori, bunici si nepoate...) si al intuirii unor secrete ce se misca circular, din fictiune in viata traita si invers. Dar este o lume in care isi mai gasesc loc si persoane generoase: "O persoana nobila, altruista, care isi pune viata in slujba celorlalti. O femeie buna de felul acesta e un soi de trambulina. Oamenii salta pe ea si isi iau zborul. Iar daca se intampla sa cada, ricoseaza tot de pe ea si se inalta din nou. Ea insasi nu cauta sa zboare, dar se intinde cat poate de mult si oamenii se folosesc de ea ca sa urce cat mai sus."

Portretul acestei Americi scufundate in fatalism si apatie este o parabola ce functioneaza dupa logica absurdului, in care suprematia publicului impune regulile si utopia lui Marcel Duchamp s-a implinit, transformandu-se totul intr-un joc unde efemerul si perisabilul inlocuiesc durabilul. Quichotte este o carte ca o oglinda, insa una foarte "cum se scrie acum", in care Rushdie pare sa fi pierdut (din nou) exact ceea ce ii dadea unicitate. Realism magic este, dar magia nu mai invaluie realitatea ci devine un accesoriu prin care se construieste o imagine caricaturala. Mi-a placut modul in care imbina realitatea si fantezia deconstruind timpurile noastre pe un drum literar parcurs acum vreo 400 de ani, dar raman in continuare cu dor de Copiii din miez de noapte si Pamantul de sub talpile ei.

Romania cu bune si cu rele - lista mea

 

 

Mirel Banica - Prin Romania. Carnete de drum 

Spuneam ca vreau sa adaug la impresiile despre carte o lista personala a obiectivelor mai mult sau mai putin turistice pe care ea m-a indemnat sa le descopar, in ordinea cronologiei propuse de autor, urmand traseul sau prin tara. As evita locurile cu muzeografi artagosi, plictisiti, care dau senzatia ca ii deranjezi din ceva important, probabil din meditatia la propria conditie. As evita si locurile care nu imi spun nimic ca obiectiv, oricat ar fi incercat cartea sa le gaseasca ceva bun. Nu o sa ma prindeti intr-un muzeu cinegetic, raman la parerea mea inflexibila ca vanatoarea nu e nici sport, nici o filozofie de viata, ci o reminiscenta barbara a omului primitiv. Nu voi inisista nici asupra acelor locuri pe care le-am vazut cel putin o data, precum cetatea Calnic, Casa memoriala Lucian Blaga din Lancram (pe care va invit sa le vizitati) sau Baile Herculane, despre care am amintit si eu in trecere prin 2013 (constat ca nimic nu s-a schimbat), un loc pe care va invit sa il vizitati numai daca aveti o anumita aplecare romantica spre ruine, o privire atenta la perisabilul si efemerul trecerii prin lume ce afecteaza deopotriva oamenii si locurile si nu va vor indispune prea tare delasarea, nepasarea, indiferenta...

Dar mi-as dori sa ajung candva la:

 

Muzeul Agriculturii din Slobozia - pentru depozitul de utilaje agricole si "scenele din viata satului" 

 

Gradina zoologica din Calarasi - doar mentionata in carte, pentru hipopotamul Copper, singurul exemplar din rasa lui din Romania. Am mai vazut hipopotami, dar niciodata unul a carui valoare de schimb sa fie de 8 pelicani! 

Muzeul Municipal Calarasi - pentru aerul de Pamuk (Muzeul inocentei) pe care i l-a inspirat autorului 

 

Muzeul Deltei Dunarii din Tulcea - pentru ca acvariile au un efect relaxant asupra mea, dar si pentru aspectele de viata cotidiana si pescuit, cu metodele de uscare, afumare, prepararea icrelor si a borsului (desi nu mananc peste, am o curiozitate legata de traditiile gastronomice)

Muzeul Unirii din Iasi pentru ca aveam aceleasi prejudecati ca si autorul in privinta sa, insa fatada patriotica se pare ca ascunde o felie de viata boiereasca din secolul XIX din care mi-ar placea sa gust. 

 

Muzeul de Istorie "Ioan Raica" din Sebes - pentru farmecul desuet ce rezulta din descrierea facuta de Mirel Banica, pentru colectiile de arta populara romaneasca si saseasca, pentru colectiile de pipe, velocipede si sabia calaului, pentru curtea sa umbroasa si linistitoare.  

 

Muzeul Consumatorului Comunist din Timisoara - pentru o revizitare a amintirilor din copilarie, pentru ca pare sa aiba o alta abordare, una ce urmeaza ritmul normalitatii cotidiene, decat micutul Muzeu al Kitchului din Bucuresti aflat pe undeva prin zona Lipscani, unde rememorarea anilor '80 se face mai degraba dintr-o perspectiva a grotescului.

Muzeul de Arta din Timisoara - pentru valoroasele colectii de ceramica si pictura

Muzeul Tinutului Secuiesc din Sfantu Gheorghe - pentru modul in care este amenajat si intretinut de oameni carora "le pasa", pentru marea varietate de exponate, de la jucariile de lemn ce le trezesc nostalgii unora dintre  noi pana la peretare, obiecte care mi s-au parut intotdeauna situate undeva intre amuzament si kitch, dar ar putea sta la baza unor studii sociale complexe de reflectare a mentalitatilor si motivatiilor vremii.

As mai pune pe harta acestor obiective mai putin vizitate, din peregrinarile mele prin tara, inca vreo cateva, din care imi vin acum in minte: Muzeul Viei si Vinului din Dragasani, daca sunteti interesati de vinificatie si traditie viticola. Cateva informatii despre el puteti gasi aici;  cateva locuri vizitate vara trecuta prin Maramures, zona pe unde traseul cartii nu ne poarta, dintre care Muzeul Tarancii Romane din Dragomiresti mi-a ramas in suflet intr-un mod care arata ca uneori oamenii pot da si mai multa valoare colectiilor de obiecte, prin povestile lor. Si pentru ca autorul nu a putut vizita Cula Cutui, mi-a amintit de Culele de la Maldaresti, in apropiere de Horezu, Cula Greceanu in principal, restaurata cu grija si cu atentie pentru pastrarea istoriei,a atmosferei de casa boiereasca de secol XIX. 

Incepe sa-mi miroasa a vacanta si pornesc si eu prin tara hai-hui. Din nou dau mirajul departarilor nordice pe certitudinea din patratica noastra, caci vremurile astea, cand trebuie sa dai socoteala unde esti "cazat" nu se potrivesc deloc cu stilul meu turistic, in care cazarea se intampla unde vad cu ochii, oriunde simt ca as vrea sa raman un pic.