Viata ca o lupta cu propriile temeri

 

Scott Stossel - Anxietatea 

 

De fiecare data cand se intampla sa ajung in mijlocul unei multimi, dincolo de disconfortul mental produs de aglomeratie, de apropierea altor oameni, am o stare de rau fizic, cu senzatii de fierbinteala si transpiratie rece in acelasi timp, incep sa-mi tremure mainile si picioarele, bataile inimii se accelereaza, ma cuprinde o neliniste viscerala si parca se termina tot aerul din jur; uneori totul se amplifica printr-o senzatie de a nu fi acolo unde ma aflu, de o detasare de loc si moment, cand se mai instaleaza si panica de a-mi pierde cunostinta. Nu merg des cu transportul in comun, mai degraba as strabate zeci de kilometri pe jos decat sa urc alaturi de necunoscuti intr-un spatiu atat de ingust, chiar daca nu am propriu-zis claustrofobie. Si nu o fac niciodata fara o figura familiara langa mine. Nu particip la evenimente unde sunt prezente multe persoane necunoscute (nici macar de familie, de genul nuntilor), nu as concepe sa ma afisez pe o scena, sa vorbesc in public nici atat! Mai adaugam cateva fobii si obsesii si peisajul e clar: cartea asta e despre (cei ca) mine, despre oameni incapabili sa isi gestioneze angoasele, nelinistile si bataile de cap sau ale inimii.

Cand vorbim despre anxietate, vorbim despre multi factori: psihologici, medicali, filozofici, culturali. Se pot gasi multe explicatii, se pot face multe supozitii si speculatii. In carte, partea de istorie si evolutie a perceptiei legate de anxietate este bogata si plina de informatii insa, ca si pe autor, m-a interesat si mai mult posibilitatea de a o tine in frau, de a o controla. In principal sunt doua mari curente de gandire: terapia cognitiv-comportamentala, cu radacini in gandirea stoica, si cea medicala, izvorata din convingerile lui Hipocrate ca tulburarile psihice sunt probleme medicale ce se pot trata prin reglarea umorilor. Disputa continua sa fie actuala, psihoterapeutii acuzand medicamentele ca ar fi o cauza de amplificare a simptomelor, nu un factor de vindecare. Tind sa fiu de acord, desi iau in considerare si punctul de vedere al lui Platon care, admitand ca medicamentele pot ajuta in alinarea unor suferinte minore, a efectelor fizice (dureri de cap, probleme ale tractului digestiv),  considera ca problemele principale ale sufletului pot fi abordate doar de filozofi. Acum n-as sti sa va spun daca prea multa filozofie existentialista citita in adolescenta nu mi-a adancit angoasele in loc sa le aplaneze... 

Fiecare are dreptatea sa, anxietatea poate sa tina de toate acestea, dar poate fi si dobandita, "modelata" in familie, transmisa genetic sau un efect al dereglarilor hormonale (cortizolul meu stie).

Am multa grija cand imi aleg astfel de carti, pentru ca nu cred in motivationale si self help-uri ce pretind ca pot sa-ti dea retete minune. Dar intalnirea cu volumul lui Scott Stossel a fost exact ce-mi trebuia, poate nu pe plan terapeutic, mai mult cognitiv. Ca sa inveti sa-ti controlezi dusmanul, trebuie sa-l cunosti. Cu onestitate, cu mult curaj de a se expune, autorul porneste de la propriile sale experiente si ne poarta intr-o incursiune in istoria acestei predispozitii / boli/ stari mentale, dupa cum a fost definita de-a lungul timpului. 

"Pe masura ce trec anii, speranta de a ma vindeca de anxietate a palit si s-a transformat in dorinta de a ajunge la o intelegere cu ea, de a gasi un atribut care sa o rascumpere sau un beneficiu care sa amelioreze faptul ca, prea adesea, sunt o epava agitata, tremuranda si nevrotica." 

Scott Stossel a gasit modul potrivit de a aborda un subiect de nisa, transformandu-l intr-unul de interes general.  Dozeaza bine informatiile stiintifice, imbinandu-le cu anecdote din propria sa viata, alterneaza istoria evolutiei perceptiei anxietatii cu exemple de suferinzi celebri, transforma un material ce tine de o specialitate medicala intr-unul digerabil, indiferent de preocuparile si interesele fiecaruia. 

Avem exemple de anxiosi celebri, printre care Proust, Darwin, Gandhi, dar si Elfriede Jelinek, care nu a putut sa-si primeasca personal premiul Nobel din cauza fobiei sociale (cat de bine o inteleg!) sau Hugh Grant, care si-ar fi anuntat semi-retragerea din actorie (nu stiu ce inseamna asta, ori e retragere, ori nu e, seamana cu atitudinea trupelor care anunta ca se desfiinteaza - vezi Scorpions - pentru a avea apoi ocazia unui Reunion Tour si a mai scoate niste albume) din cauza atacurilor de panica declansate de inceperea filmarilor - pentru a numi doar cativa dintre ei. Dar si informatii surprinzatoare, ca de exemplu originea cuvantului "panica", nu ma gandisem ca ar avea legatura cu zeul-tap. Avem exemplificari de cazuri si situatii, dar si lupta permanenta, la persoana I, in momentele cand simte ca viata ii scapa de sub control, expuneri obiective dar si experiente subiective, informatie stiintifica, dar si ganduri si concluzii personale. 

Cartea e ca o fisa clinica a anxietatii si manifestarilor aferente, cu etiologie, simptome, tratament. La cel din urma as avea de obiectat ca ofera un inventar prea bogat al anxioliticelor, antidepresivelor, barbituricelor, dar tin de experienta autorului, de lupta sa personala si toata aceasta enumerare de medicamente m-a ajutat sa  inteleg doua lucruri: 1. fiecare dintre ele a reprezentat (e drept, dupa administrarea asupra cobailor umani), un progres in intelegerea neurotransmitatilor, un pas in schimbarea perceptiei stiintifice si culturale a... fenomenului (tot ezit sa numesc anxietatea boala...); 2. raman la planul meu daca este cazul, dar deocamdata nimic nu ma constrange sa ies sa-mi infrunt cele mai mari motive de angoasa, in afara celor mentale, care ma insotesc oriunde as fi: anxiolitice naturale, privesc in continuare anestezierea chimica a senzatiilor cu suspiciune. 

Despre anxietatea dobandita (autorul are o istorie bogata si in sensul asta), va las sa cititi singuri, oricum nu am atins nici pe departe bogatia de teme si informatii continute in volum. In plus, subiectul se leaga cu o alta carte citita recent, de fictiune de data asta, cu care voi reveni data viitoare. Pana atunci, recomand cu caldura Anxietatea celor anxiosi, celor care traiesc in preajma lor, dar si celor care vor sa sa-si imbogateasca cultura generala si sa aprofundeze un aspect al vietii ce va deveni probabil tot mai frecvent pe masura ce trec luni sau ani de restrangeri si constrangeri.

Ce este putred in America?

 

Who is America (2018)

Veti spune ca ma uit cam mult si des in curtea vecinului de peste mari si tari. Fie ca vrem, fie ca nu, ma tem ca el are o capacitate mai mare de influenta a tendintelor mondiale decat batrana si oarecum mai rezonabila doamna Europa, ramanand in continuare prima putere militara si economica a lumii. Asa ca nu ma pot abtine sa nu privesc spre ei "cu ingrijorare", cam cum contempla al nostru presedinte situatiile grave, si cu aceeasi capacitate de (in)actiune. 

Pe Sacha Baron Cohen nu aveti cum sa nu-l stiti. Daca nu pentru altele, macar pentru Borat, a carui continuare tocmai a aparut:  Borat Subsequent Moviefilm: Delivery of Prodigious Bribe to American Regime for Make Benefit Once Glorious Nation of Kazakhstan. Asa ca poate sunteti familiari cu umorul lui ireverentios, frizand grotescul si vulgarul, dar care mie mi se pare teribil de adecvat pentru subiectele pe care le abordeaza si pentru personajele/personalitatile pe care le ia in vizor.

Creand seria "Who is America", cu siguranta ca Sacha Baron Cohen si-a atras multe antipatii,  ma bucur pentru el ca nu traieste in Franta, unde cand incerci sa vorbesti despre toleranta sau sa "fluieri in moschee" risti sa ramai fara cap... 

Dar fiti linistiti, in aceste 7 episoade Cohen nu ofenseaza credintele religioase ale nimanui, poate doar scandalizeaza prin stilul lui provocator cativa dintre protagonistii lor mai rezonabili, caci pe ceilalti dimpotriva, ii instiga sa-si arate pana la capat potentialul, confirmand astfel prejudecatile create in raport cu un anume tip de electorat, in rest totul e bine. Personajele pe care le interpreteaza (stereotipuri ale diverselor tipologii de extremisti americani) isi provoaca interlocutorii sa scoata ce e mai "bun" din ei. Ei sunt un fost agent israelian Mosad, expert in tehnici anti-teroriste, care-i invata pe americani - intamplator sau nu votanti ai lui Trump si sustinatori ai libertatii de a detine/folosi arme - sa se protejeze si sa invete tehnici adecvate de lupta impotriva "dusmanilor" natiunii, un liberal cu preferinte  si obiceiuri sexuale/de familie bizare, un excentric fotograf de moda italian, un jurnalist extrem de republican si cu un look extrem de redneck, un fost puscarias care doreste sa se reabiliteze (de obicei prin arta) si un... nici n-as sti cum sa-l definesc pe tipul care pretinde ca are o emisiune pe YouTube cu jucarii tip surprize pentru copii si incearca, in acelasi timp, cu ajutorul unui invitat, sa explice diverse lucruri inadecvate pentru varsta micilor privitori... Sper ca nu am uitat pe nimeni. 

Cu fiecare dintre aceste personaje, abordeaza diversi indivizi, nu de putine ori importanti la nivel local sau chiar national. E un fel de mockumentar, dar e mai mult decat atat. In urma aparitiei in episoadele sale, au fost distruse niste cariere, si pe buna dreptate. Cazurilor despre care stiu ca au dus la demisii le-am urmarit consecintele tocmai pentru ca mi s-au parut atat de incredibile incat miroseau a fake, am crezut ca e un fel de demonstratie si ca oamenii aia nu exista cu adevarat, nu au cum... Ei bine, unul dintre ei membru al Congresului, celalalt un critic culinar, ambii au devenit "fosti" in urma aberatiilor la care au putut ajunge in timpul filmarilor. 

Poate sa para o satira superficiala, ingrosata, dar surpriza a fost sa constat ca totul era pe bune. Si cum tonul face muzica, episoadele SUNT de prost gust, de acord, dar tocmai pentru ca protagonistii lor sunt de un prost gust incredibil. Si cand spun gust, ma gandesc si in sensul propriu, la episodul cu marele critic culinar... Mi-am inchipuit mereu ca creierul uman este conditionat si ne sugestioneaza sa nu ne placa un lucru care nu este ok sa ne placa. Se pare ca acelui individ, un anume tip de carne (care, evident, nu era ceea ce se presupunea a fi) nu doar ca nu i-a starnit mecanismele de alerta pentru a-l convinge sa nu o guste, dar a impins mult mai departe episodul decat isi imagina chiar si autorul lui. Cam la fel au fost si alte situatii, de exemplu cele care implica par pubian si tehnici de aparare de teroristii islamici. 

Poate sa para grotesc, vulgar, incredibil, imoral, dar este in primul rand socant.  Nu prin faptul ca e politic incorect tot ce se intampla pe acolo, cand vezi ca exista in America astfel de oameni reali. Probabil ca ei exista pretutindeni  si, daca li se da ocazia sa se afiseze, o vor face. Dar una este sa fii un marunt trumpist din Texas si alta sa fii un membru al Congresului, o persoana cu vizibilitate si influenta. Este infricosator sa vezi ca fictiunea de la care porneste personajul interpretat de Cohen este de multe ori depasita de realitate. Pana unde se poate intinde coarda? Chiar si pana acolo unde cineva care nu a ucis pe nimeni niciodata sa fie convins ca a facut-o si sa nu aiba remuscari... 

Te face sa razi, dar e mai mult un rictus, o combinatie intre hazul de necaz si neputinta de a apela la argumente rationale, pentru ca unii oameni nu pot fi convinsi cu argumente, nu pot face fata unei discutii, ci doar imbratisa conspiratii si fake news cat mai spectaculos impachetate. De data aceasta, Cohen ii transforma pe ei in continutul pachetului si ni-i livreaza in toata splendoarea lor dureros de reala.

In vremuri de pandemie

 

Emily St. John Mandel - Simfonia itineranta 

Am inceput sa citesc carti pe care in alte timpuri le-as fi savurat mai degraba ca ecranizari. Nu stiu daca vreau sa ma pregatesc mental pentru ce este mai rau sau doar incerc sa ma detasez de realitate intr-o fictiune care imi arata ca ceea ce traim noi nu este chiar raul cel mai mare posibil. Pandemia noastra e boooring. E atat de plictisitoare ca oamenii au timp sa fie sacaiti de schimbarea rutinei, de prea mult timp petrecut cu cei dragi pe care inainte ar fi vrut sa-l petreaca si se simteau cumva vinovati ca nu apucau, dar acum au parte de prea multa apropiere familiala si prea mare distantare de ceilalti, de prieteni si de familia de departe, au timp sa puna la indoiala insasi existenta ei. E o pandemie soft, stiu ca asta suna cinic pentru cei care au trecut prin suferinte grele sau, mai rau, au pierdut pe cineva iubit. 

Obiectiv vorbind insa, nu avem inca blocaje ireversibile ale serviciilor - desi, daca ar fi sa duca intr-acolo, cat as apuca sa povestesc, as incepe cu "pentru mine, primul semn al sfarsitului a fost oprirea apei calde" - nu exista nici transformari spectaculoase in zombi, un pic de show, daca tot ar fi sa ne termine... Dar probabil ca nu, sfarsitul nu-i aici, nu inca, daca nu se intampla vreo mutatie spectaculoasa. Asteptam cu interes urmatorul asteroid ce ne va da tarcoale pe-aproape sau, daca nu, ne autodistrugem lent, pe-ndelete, prin poluare si incalzire globala. 

Cu totul altfel stau lucrurile in aceasta carte, unde pandemia incepe cam ca la noi. Doar ca nu vine din China, ci din Georgia, ajunge pe continentul american in Canada, ca si SARS-ul de prin 2004. La fel ca si in cazul Covidului, oficialii minimizeaza la inceput criza, se fac provizii de alimente si de hartie igienica (chiar nu am inteles spaima asta profunda a lumii ca nu mai are cu ce se sterge la fund, ar fi probabil cea mai mica dintre probleme daca am fi in real shit pana la gat; cartea a fost scrisa acum 6-7 ani, cum naiba a anticipat spaima primordiala a omenirii?!). 

Se dovedeste insa ca rata mortalitatii e mult mai mare (99%) si deranjul produs speciei umane pe masura. Partea buna e ca se vede mult mai intens stralucirea stelelor. Si strazile oraselor ajung sa fie strabatute de caprioare. Partile proaste-s multe: nu mai exista electricitate (si, implicit,  nici aparate alimentat electric, deci nici internet, televizor, telefon - aviz ministresei educate, care tocmai a emis perla ca in locurile fara internet se poate invata la televizor!), nici antibiotice, nici combustibil. Se revine la vechea metoda a tractiunii cu doi cai putere, care-si pot dovedi utilitatea si in schimbarea corzilor instrumentelor muzicale. Pentru ca tehnologia moare, dar arta nu!

Poate ca risc sa indepartez unii cititori daca spun ca e o carte de atmosfera. Dar mie asta mi-a placut cel mai mult. Constructia schematica a personajelor nu deranjeaza deloc, pentru ca punctul de interes este voit mutat in alta parte, in locul acela unde oamenii ratacesc printr-un peisaj desprins din Walking Dead, cu rare centre locuite, sub amenintarea permanenta a banditilor sau a celor "superiori si fara de pacat" ce intemeiaza culte. Cunoastem, au existat si pe la noi voci din randurile Bisericii care sa afirme ca oamenii pot fi aparati de virus prin credinta puternica, s-a dovedit ca nu, niciodata autosugestia nu a fost mai eficienta decat stiinta/medicina, dar in continuare unii se inghesuie sa ia virusul in timp ce se roaga sa fie feriti de el... 

 Insa stati linistiti, exista si firul epic pe care multi il cauta, alcatuit din istorii individuale impletite intre ele, un sir al evenimentelor care se reconstituie in salturi temporale. "Simfonia itineranta" este un grup format din muzicieni si actori, care la 20 de ani de la declansarea pandemiei cutreiera zona Marilor Lacuri, viziteaza diferite asezari unde tin spectacole cu muzica clasica, jazz si pop reorchestrate si cu piese ale lui Shakespeare, pentru ca cele mai moderne nu mai au succes. Mai avem un aeroport unde exista un muzeu al civilizatiei si doua pretioase volume cu benzi desenate SF, reminiscente ale timpului cand oamenii zburau in spatiu si visau sa ajunga mult mai departe. Si secvente de dinainte de pandemie, care rotunjesc tabloul.

Unele episoade sunt vazute din doua pespective ale celor ce le-au trait, eventual reamintite la multi ani distanta. Insa nimic nu pare repetitiv, fiecare cadru (nu ma pot abtine sa nu privesc cartea ca pe un film) este imbogatit de unghiurile diferit din care este privit iar secventele si personajele sunt legate intre ele prin fire invizibile ce se deslusesc pe masura ce inaintezi, semn ca autoarea a stiut de la inceput incotro dorea sa se indrepte si a reusit sa-si construiasca trama cu o viziune unitara si o claritate ce-si antreneaza cititorii intr-un slalom palpitant printre ruinele acestei lumi. E chiar o post-apocalipsa reusita, ce reda ca intr-un joc de oglinzi umanitatea in tot ce are ea mai definitoriu. Intr-una din acele oglinzi, deformat sau nu, isi poate surprinde reflexia fiecare dintre noi.

Data fiind conjunctura actuala, nu are cum sa nu iti strecoare un fior: oare vom ajunge si noi sa ne amintim, precum personajele ei, "ultima oara cand..." am facut un lucru pe care nu-l mai putem face? Asta incluzand chiar si placeri marunte, ca de exemplu a manca o inghetata. Vom face si noi liste imposibile cu obiceiurile unei civilizatii apuse?

Deocamdata nu suntem inca acolo, dar cred ca lumea se va schimba. Nu atat de drastic, insa "dupa" nu va mai fi la fel ca "inainte", cel putin daca lucrurile mai continua ceva timp ca acum, intr-o stare de functionare a serviciilor, dar de incertitudine mentala. Poate modificarile cele mai mari vor fi cele pe plan uman, care tin de interactiune, de consecinte psihologice, dar si educationale. Vazut din unghiul meu exterior, poate mai obiectiv decat cel al taberelor ce-si arunca pisica moarta dintr-o curte in cealalta si cauta vinovati, sistemul de invatamant este total vraiste, decis de maturi incapabili sa se adapteze noilor cerinte (parinti si profesori deopotriva), in dauna materialului uman maleabil, a micilor bucati de plastilina deformate de adulti depasiti de situatie. Eu sper doar ca va rezulta de aici si un lucru pozitiv: debirocratizarea relatiei cu institutiile publice, praise Sol, vorba unei alte post-apocalipse de vazut pe HBO!

Batranete fericita

 

Our Souls at Night (2017)

Asa cum exista comfort food, exista si comfort movies. Sunt filme care incearca sa-ti spuna ca viata poate fi frumoasa la orice varsta, ca singuratatea batranetii nu este un dat, ca poti alege sa o imparti si astfel sa o usurezi. Si pentru ca ma numar printre cei care cred, dupa cum spunea Philip Roth, ca "batranetea nu e o lupta, ci un masacru" si mi-e greu sa-mi inchipui ca se poate imbatrani frumos si ca titlul postarii mele nu e un oximoron, am nevoie de genul asta de filme din cand in cand, chiar daca nu uit niciodata ca-s doar o proiectie ideala a unei varste de care ne temem toti. 

Filmul ma contrazice si ma bucur: cum am putea trai fara o cat de mica bruma de speranta, chiar daca in doze mici si cu efect de scurta durata? Iar cand protagonistii, Louis si Addie sunt interpretati de doi actori care au mai creat de-a lungul timpului cupluri romantice, mai ca-ti vine sa crezi ca perechea din Descult in parc a imbatranit impreuna si a facut-o intr-un fel frumos si datator de incredere in apusul vietii. 

Robert Redford si Jane Fonda, ambii ajunsi la 80 + de ani, desi par mai tineri, au tot ce le trebuie pentru a functiona bine impreuna pe ecran, pentru a crea o drama romantica light destul de previzibila ca desfasurare, dar totusi placuta de privit, pentru ca cei doi raman in continuare nume de referinta ale cinematografiei si asta se vede. Isi asuma cu naturalete rolurile, le interpreteaza cu doza potrivita de umor si dramatism, nimic nu suna fals, chiar daca am avut tot timpul impresia ca am ajuns in mijlocul unei batraneti idealizate, neatinsa de degradarea fizica, in care oamenii inca mai pot sa mearga la munte si sa doarma in cort. Ei, asta chiar ca mi-as dori sa pot face macar peste vreo 20 de ani, nu la 80 :)! 

Louis si Addie sunt doi vecini vaduvi, care se cunosc de-o viata dar niciodata nu au trecut de barierele unei relatii politicoase. Intr-o zi, ea apare la usa lui cu o propunere ciudata pentru singuratatea cu care s-a infasurat fiecare ca un scut protector:  sunt vecini, sunt singuri, in fiecare noapte se culca fiecare intr-un pat gol, de ce nu ar dormi impreuna? Nimic indecent in intentie, il asigura, doar dormit, doar pentru a simti alaturi caldura unui trup uman si pentru a-si impartasi inainte de culcare gandurile, pentru a avea cui sa-i spuna o vorba. Stim deja la ce va conduce asta si totusi cei doi ofera acea blanda magie care sustine filmul pe masura ce relatia lor inainteaza, fara a plictisi.

In conversatiile lor, aflam dezvaluiri despre familii, copii, tragedii din trecut, asociate cu regrete sau nostalgie. Ele sunt un mod de a cunoaste mai bine background-ul personajelor, dar nu va speriati, registrul nu se schimba, nu avem discutii filosofice deprimante despre conditia umana si nici nu e un film static, centrat pe dialog si orientat spre amintiri. V-am zis, este un film light, supa de pui pentru suflet, cum ar zice unii. Hai, ca nu e chiar atat de dulceag! O sa vedeti ca realitatea da buzna repede in vietile lor, sub forma de vecini, copii si nepoti, relatia nu e una contemplativ-melancolica ci dinamica, plina de viata, cum le sta bine unor bunici energici, parca desprinsi din reclamele la medicamentul-minune impotriva durerilor de spate. 

Daca interpretarea are caldura si tensiunea necesare, intregul film fiind sustinut practic de cei doi protagonisti, scenariul nu a vrut sa faca mai mult decat sa mearga pe un drum traditional, batatorit,  nu a incercat sa sondeze prea mult vinovatii sau dileme existentiale exprimate doar in treacat, nu stiu daca a fost o alegere, aceea de a pastra un ton reconfortant, pozitiv, optimist, sau  doar o incapacitate de a sonda ceva mai mult psihologia eroilor, de a umbla la reglajul fin al sentimentelor. Avand la dispozitie materialul uman pe care-l are, parca-mi pare rau ca nici nu a incercat. Si ca filmare mi s-a parut foarte conventional si previzibil, intentia de film usurel parca e prea vizibila, ca si cum filmul ar sari din ecran spre tine si ti-ar spune: "Sunt un Netflix, urmez calea cea mai usoara spre public, ce pretentii sa ai de la mine?" 

Pana la urma, nu e un film cu care sa ramai, e prea cuminte pentru asta, dar ofera aproape doua ore de batranete linistita pe care incerci sa o proiectezi intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat si vrei sa speri ca va fi nu foarte intunecata si dureroasa...

Doua priviri asupra Americii profunde

Nu stiu precis de ce am simtit nevoia sa alatur aceste doua volume de povestiri intr-un singur post. Poate pentru ca au un anumit mod sumbru de a privi America si cateva teme comune. Ori poate pentru ca, ajungandu-mi in fata intr-un interval destul de scurt, am simtit ca se completeaza, chiar daca stilistic sunt cat se poate de diferite.

 

George Saunders - Pastoralia 

 

Povestirile lui Saunders alcatuiesc un fel de comedie absurda, ai carei eroi incearca sa se adapteze imprevizibilului ce le conduce vietile. Sunt dark, cu accente horror uneori, dar au si umor, am simtit in ele parfum de Vonnegut si asta mi-a placut teribil. In spatele spectaculosului si flamboaiantului din lumina scenei se ascund amarul, drama reala a omului marunt. Dar satira este diferita de cea a lui Vonnegut, care isi privea mai cu empatie si compasiune eroii. Aici ei sunt pusi in situatii fara speranta, totul capata o tenta orwelliana, oamenii, prizonieri ai unui sistem, ajung sa fie lipsiti de umanitate, sa devina simple jucarii stricate intr-o vitrina ce amplifica senzatia de prizonierat. Sub aparenta multumirii, sub poleiala pe care o afiseaza in fata publicului, ei pot claca in orice moment sub povara esecurilor, ingrijorarii, temerilor.

Dintre cele 6 povestiri, punctele forte au fost pentru mine Pastoralia (avand ca protagonisti doi actori, oameni ai cavernelor dintr-un parc de distractii cu reconstituiri istorice), foarte in spiritul Monty Python, si Sea Oak (cu un stripper preocupat sa nu-i scada rating-ul acordat de clienti, o matusa revenita din morti si multe detalii amuzante). Ambele se construiesc pe coarda vibranta a contrastului dintre aparenta care trebuie expusa in fata neiertatorului public si realitate, grijile si necazurile de dincolo de lumea falsa la a carei constructie participa, cea care conteaza.  

Cascadele si Nefericirea frizerului sunt si ele interesante, dar barbatii singuri care traiesc mai mult in propria lor imaginatie parca nu fac acel haz de necaz ce le da forta celorlalte doua. O alta aranjare in carte a celor 6 texte le-ar fi pus mai bine in valoare, daca volumul ar fi inceput cu ultimele doua si s-ar fi terminat cu cele care starnesc acel ras amar eliberator, ma gandesc ca ar fi fost o dozare mai buna a sentimentelor cititorului, intr-un crescendo. Venind dupa, parca nu au mai avut impactul scontat. Nu intelegeti ca sunt povestiri slabe, din contra, doar ca primele mentionate sunt atat de bune incat au setat standarde prea inalte pentru restul. 

 

 

Flannery O' Connor - Greu de gasit un om bun

 

Cu totul altfel stau lucrurile in acest volum de povestiri ce prezinta aceeasi lume putreda, dar ilustrata cu 50 de ani mai devreme. America de aici este una segregata, macinata de ireconcilieri intre rase si clase sociale (adica la fel ca si cea din prezent), ca un enorm musuroi asupra careia autoarea se apleaca ca un mirmecolog atent (damn you Werber, ca mi-ai bagat acum vreo 15 ani cuvantul asta in cap si il plasez oriunde am ocazia :D), surprinzand sub lupa scene marunte din existenta acestui furnicar american: aici, o familie se pregateste sa plece in vacanta, senina si nestiutoare; dincolo, o femeie se indreapta tinand de mana un copil spre un rau unde vor gasi un faimos predicator; in alta parte, un fost luptator in Razboiul Civil, un general trecut de 100 de ani, zace uitat intr-un scaun cu rotile; un bunic si un nepot se ratacesc intr-un oras si cauta drumul spre gara; trei baieti ajung la o mosie prospera; un barbat priceput repara casa cam paraginita unde locuiesc o mama si fiica ei surdo-muta; un tanar cumsecade vinde Biblii; un emigrant soseste din Polonia la o plantatie din sudul Americii. 

Totul incepe calm, idilic, intr-un colt din sudul Americii albe, puritane, xenofobe si rasiste a jumatatii secolului XX, pentru a capata nuante din ce in ce mai intunecate, uneori macabre. 

O'Connor e total diferita de Saunders. Scrie sec, precis, realist si c(l)inic, e ancorata in realitatea marunta pentru a ne pune in fata personaje incapabile sa priveasca dincolo de propriile bariere, prizoniere, dar nu ale sistemului, ca in cazul lui Saunders, ci ale prejudecatilor proprii si alor celorlalti.

La Saunders nu exista violenta explicita, palpabila, dar se simte o tensiune emotionala ce strabate tot parcursul cartii. O'Connor nu ezita sa isi presare drumul cu victime colaterale ce sfarsesc intr-o baie de sange. Sondand raul, decojeste strat dupa strat mentalitati si justificari. America religioasa, individualista si consumerista se desfasoara in toata splendoarea ei in ambele volume, insa.

 

S-ar spune ca e o comparatie intre mere si pere, dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit mai aproape de stilul jucaus si de constructia ingenioasa a lui Saunders decat de tonul precis, expozitiv si sec al lui O'Connor. Dar, luate impreuna, cele doua carti ofera un peisaj mai aproape de intreg decat separate si dau o anumita continuitate a perceptiei asupra unei tari in care multe mentalitati din prezent par sa fi ramas incremenite in cei vreo 50 de ani scursi intre momentele aparitiei lor. 

Va doresc lectura placuta si nu uitati acest indemn: "Conduceti atent! Viata pe care o salvati poate fi chiar a voastra!" Si, as adauga: protejati-va pentru a-i proteja si pe cei dragi!