In vremuri de pandemie

 

Emily St. John Mandel - Simfonia itineranta 

Am inceput sa citesc carti pe care in alte timpuri le-as fi savurat mai degraba ca ecranizari. Nu stiu daca vreau sa ma pregatesc mental pentru ce este mai rau sau doar incerc sa ma detasez de realitate intr-o fictiune care imi arata ca ceea ce traim noi nu este chiar raul cel mai mare posibil. Pandemia noastra e boooring. E atat de plictisitoare ca oamenii au timp sa fie sacaiti de schimbarea rutinei, de prea mult timp petrecut cu cei dragi pe care inainte ar fi vrut sa-l petreaca si se simteau cumva vinovati ca nu apucau, dar acum au parte de prea multa apropiere familiala si prea mare distantare de ceilalti, de prieteni si de familia de departe, au timp sa puna la indoiala insasi existenta ei. E o pandemie soft, stiu ca asta suna cinic pentru cei care au trecut prin suferinte grele sau, mai rau, au pierdut pe cineva iubit. 

Obiectiv vorbind insa, nu avem inca blocaje ireversibile ale serviciilor - desi, daca ar fi sa duca intr-acolo, cat as apuca sa povestesc, as incepe cu "pentru mine, primul semn al sfarsitului a fost oprirea apei calde" - nu exista nici transformari spectaculoase in zombi, un pic de show, daca tot ar fi sa ne termine... Dar probabil ca nu, sfarsitul nu-i aici, nu inca, daca nu se intampla vreo mutatie spectaculoasa. Asteptam cu interes urmatorul asteroid ce ne va da tarcoale pe-aproape sau, daca nu, ne autodistrugem lent, pe-ndelete, prin poluare si incalzire globala. 

Cu totul altfel stau lucrurile in aceasta carte, unde pandemia incepe cam ca la noi. Doar ca nu vine din China, ci din Georgia, ajunge pe continentul american in Canada, ca si SARS-ul de prin 2004. La fel ca si in cazul Covidului, oficialii minimizeaza la inceput criza, se fac provizii de alimente si de hartie igienica (chiar nu am inteles spaima asta profunda a lumii ca nu mai are cu ce se sterge la fund, ar fi probabil cea mai mica dintre probleme daca am fi in real shit pana la gat; cartea a fost scrisa acum 6-7 ani, cum naiba a anticipat spaima primordiala a omenirii?!). 

Se dovedeste insa ca rata mortalitatii e mult mai mare (99%) si deranjul produs speciei umane pe masura. Partea buna e ca se vede mult mai intens stralucirea stelelor. Si strazile oraselor ajung sa fie strabatute de caprioare. Partile proaste-s multe: nu mai exista electricitate (si, implicit,  nici aparate alimentat electric, deci nici internet, televizor, telefon - aviz ministresei educate, care tocmai a emis perla ca in locurile fara internet se poate invata la televizor!), nici antibiotice, nici combustibil. Se revine la vechea metoda a tractiunii cu doi cai putere, care-si pot dovedi utilitatea si in schimbarea corzilor instrumentelor muzicale. Pentru ca tehnologia moare, dar arta nu!

Poate ca risc sa indepartez unii cititori daca spun ca e o carte de atmosfera. Dar mie asta mi-a placut cel mai mult. Constructia schematica a personajelor nu deranjeaza deloc, pentru ca punctul de interes este voit mutat in alta parte, in locul acela unde oamenii ratacesc printr-un peisaj desprins din Walking Dead, cu rare centre locuite, sub amenintarea permanenta a banditilor sau a celor "superiori si fara de pacat" ce intemeiaza culte. Cunoastem, au existat si pe la noi voci din randurile Bisericii care sa afirme ca oamenii pot fi aparati de virus prin credinta puternica, s-a dovedit ca nu, niciodata autosugestia nu a fost mai eficienta decat stiinta/medicina, dar in continuare unii se inghesuie sa ia virusul in timp ce se roaga sa fie feriti de el... 

 Insa stati linistiti, exista si firul epic pe care multi il cauta, alcatuit din istorii individuale impletite intre ele, un sir al evenimentelor care se reconstituie in salturi temporale. "Simfonia itineranta" este un grup format din muzicieni si actori, care la 20 de ani de la declansarea pandemiei cutreiera zona Marilor Lacuri, viziteaza diferite asezari unde tin spectacole cu muzica clasica, jazz si pop reorchestrate si cu piese ale lui Shakespeare, pentru ca cele mai moderne nu mai au succes. Mai avem un aeroport unde exista un muzeu al civilizatiei si doua pretioase volume cu benzi desenate SF, reminiscente ale timpului cand oamenii zburau in spatiu si visau sa ajunga mult mai departe. Si secvente de dinainte de pandemie, care rotunjesc tabloul.

Unele episoade sunt vazute din doua pespective ale celor ce le-au trait, eventual reamintite la multi ani distanta. Insa nimic nu pare repetitiv, fiecare cadru (nu ma pot abtine sa nu privesc cartea ca pe un film) este imbogatit de unghiurile diferit din care este privit iar secventele si personajele sunt legate intre ele prin fire invizibile ce se deslusesc pe masura ce inaintezi, semn ca autoarea a stiut de la inceput incotro dorea sa se indrepte si a reusit sa-si construiasca trama cu o viziune unitara si o claritate ce-si antreneaza cititorii intr-un slalom palpitant printre ruinele acestei lumi. E chiar o post-apocalipsa reusita, ce reda ca intr-un joc de oglinzi umanitatea in tot ce are ea mai definitoriu. Intr-una din acele oglinzi, deformat sau nu, isi poate surprinde reflexia fiecare dintre noi.

Data fiind conjunctura actuala, nu are cum sa nu iti strecoare un fior: oare vom ajunge si noi sa ne amintim, precum personajele ei, "ultima oara cand..." am facut un lucru pe care nu-l mai putem face? Asta incluzand chiar si placeri marunte, ca de exemplu a manca o inghetata. Vom face si noi liste imposibile cu obiceiurile unei civilizatii apuse?

Deocamdata nu suntem inca acolo, dar cred ca lumea se va schimba. Nu atat de drastic, insa "dupa" nu va mai fi la fel ca "inainte", cel putin daca lucrurile mai continua ceva timp ca acum, intr-o stare de functionare a serviciilor, dar de incertitudine mentala. Poate modificarile cele mai mari vor fi cele pe plan uman, care tin de interactiune, de consecinte psihologice, dar si educationale. Vazut din unghiul meu exterior, poate mai obiectiv decat cel al taberelor ce-si arunca pisica moarta dintr-o curte in cealalta si cauta vinovati, sistemul de invatamant este total vraiste, decis de maturi incapabili sa se adapteze noilor cerinte (parinti si profesori deopotriva), in dauna materialului uman maleabil, a micilor bucati de plastilina deformate de adulti depasiti de situatie. Eu sper doar ca va rezulta de aici si un lucru pozitiv: debirocratizarea relatiei cu institutiile publice, praise Sol, vorba unei alte post-apocalipse de vazut pe HBO!