Batranete fericita

 

Our Souls at Night (2017)

Asa cum exista comfort food, exista si comfort movies. Sunt filme care incearca sa-ti spuna ca viata poate fi frumoasa la orice varsta, ca singuratatea batranetii nu este un dat, ca poti alege sa o imparti si astfel sa o usurezi. Si pentru ca ma numar printre cei care cred, dupa cum spunea Philip Roth, ca "batranetea nu e o lupta, ci un masacru" si mi-e greu sa-mi inchipui ca se poate imbatrani frumos si ca titlul postarii mele nu e un oximoron, am nevoie de genul asta de filme din cand in cand, chiar daca nu uit niciodata ca-s doar o proiectie ideala a unei varste de care ne temem toti. 

Filmul ma contrazice si ma bucur: cum am putea trai fara o cat de mica bruma de speranta, chiar daca in doze mici si cu efect de scurta durata? Iar cand protagonistii, Louis si Addie sunt interpretati de doi actori care au mai creat de-a lungul timpului cupluri romantice, mai ca-ti vine sa crezi ca perechea din Descult in parc a imbatranit impreuna si a facut-o intr-un fel frumos si datator de incredere in apusul vietii. 

Robert Redford si Jane Fonda, ambii ajunsi la 80 + de ani, desi par mai tineri, au tot ce le trebuie pentru a functiona bine impreuna pe ecran, pentru a crea o drama romantica light destul de previzibila ca desfasurare, dar totusi placuta de privit, pentru ca cei doi raman in continuare nume de referinta ale cinematografiei si asta se vede. Isi asuma cu naturalete rolurile, le interpreteaza cu doza potrivita de umor si dramatism, nimic nu suna fals, chiar daca am avut tot timpul impresia ca am ajuns in mijlocul unei batraneti idealizate, neatinsa de degradarea fizica, in care oamenii inca mai pot sa mearga la munte si sa doarma in cort. Ei, asta chiar ca mi-as dori sa pot face macar peste vreo 20 de ani, nu la 80 :)! 

Louis si Addie sunt doi vecini vaduvi, care se cunosc de-o viata dar niciodata nu au trecut de barierele unei relatii politicoase. Intr-o zi, ea apare la usa lui cu o propunere ciudata pentru singuratatea cu care s-a infasurat fiecare ca un scut protector:  sunt vecini, sunt singuri, in fiecare noapte se culca fiecare intr-un pat gol, de ce nu ar dormi impreuna? Nimic indecent in intentie, il asigura, doar dormit, doar pentru a simti alaturi caldura unui trup uman si pentru a-si impartasi inainte de culcare gandurile, pentru a avea cui sa-i spuna o vorba. Stim deja la ce va conduce asta si totusi cei doi ofera acea blanda magie care sustine filmul pe masura ce relatia lor inainteaza, fara a plictisi.

In conversatiile lor, aflam dezvaluiri despre familii, copii, tragedii din trecut, asociate cu regrete sau nostalgie. Ele sunt un mod de a cunoaste mai bine background-ul personajelor, dar nu va speriati, registrul nu se schimba, nu avem discutii filosofice deprimante despre conditia umana si nici nu e un film static, centrat pe dialog si orientat spre amintiri. V-am zis, este un film light, supa de pui pentru suflet, cum ar zice unii. Hai, ca nu e chiar atat de dulceag! O sa vedeti ca realitatea da buzna repede in vietile lor, sub forma de vecini, copii si nepoti, relatia nu e una contemplativ-melancolica ci dinamica, plina de viata, cum le sta bine unor bunici energici, parca desprinsi din reclamele la medicamentul-minune impotriva durerilor de spate. 

Daca interpretarea are caldura si tensiunea necesare, intregul film fiind sustinut practic de cei doi protagonisti, scenariul nu a vrut sa faca mai mult decat sa mearga pe un drum traditional, batatorit,  nu a incercat sa sondeze prea mult vinovatii sau dileme existentiale exprimate doar in treacat, nu stiu daca a fost o alegere, aceea de a pastra un ton reconfortant, pozitiv, optimist, sau  doar o incapacitate de a sonda ceva mai mult psihologia eroilor, de a umbla la reglajul fin al sentimentelor. Avand la dispozitie materialul uman pe care-l are, parca-mi pare rau ca nici nu a incercat. Si ca filmare mi s-a parut foarte conventional si previzibil, intentia de film usurel parca e prea vizibila, ca si cum filmul ar sari din ecran spre tine si ti-ar spune: "Sunt un Netflix, urmez calea cea mai usoara spre public, ce pretentii sa ai de la mine?" 

Pana la urma, nu e un film cu care sa ramai, e prea cuminte pentru asta, dar ofera aproape doua ore de batranete linistita pe care incerci sa o proiectezi intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat si vrei sa speri ca va fi nu foarte intunecata si dureroasa...