La marginea padurii, o fata...

  

Maggie O'Farrel - Hamnet 

 

"La marginea padurii, o fata.

Inceputul acesta ascunde o promisiune din partea povestitorului pentru ascultator, ca un biletel indesat intr-un buzunar, o aluzie ca urmeaza sa se intample ceva. Oricine s-ar afla in preajma ar intoarce capul si ar ciuli urechile, formandu-si deja in minte o imagine a fetei, poate croindu-si drum printre copaci sau stand langa zidul verde al unei paduri."

Se cunosc foarte putine lucruri despre sotia reala a lui Shakespeare, mult mai putine decat despre actrita omonima din zilele noastre. In principal, se stie ca era mai mare cu 8 ani decat el, ca era deja gravida cand s-au casatorit, casnicia lor a durat 34 de ani, pana la moartea scriitorului traind mai mult separat si, prin testament, el i-a lasat ca mostenire "al doilea cel mai bun pat". Unii au interpretat asta ca pe o ironie, altii au vazut un simbol al fidelitatii conjugale, tinand cont ca patul cel mai bun era cel pentru oaspeti si ramanea primului nascut iar al doilea era patul matrimonial. Insa totul este invaluit in ceata timpului si a cutumelor din vremea dinastiei Tudorilor... Asa ca un roman care sa o aiba ca personaj central pe Anne, redenumita Agnes, are libertatea de a fantaza cat doreste asupra destinului ei. Pe marginea unei biografii cvasinecunoscute este suficient loc de creat broderii. 

La inceput, parca ajungem intr-o poveste, de dragoste. El nu poarta nume, este "sotul", "fiul lui John", "meditatorul de latina", apoi "tatal" si "sotul lui Agnes". Ea, atinsa de darul magiei, poate prevesti viitorul, cunoaste puterea tamaduitoare a plantelor, intelege dintr-o privire caracterul si ce este in mintea, trupul si sufletul oamenilor. Din cand in cand, prin aceasta tesatura romantica ce se construieste, tropaie nerabdatoare si speriate talpile unui copil. Cei mari, ocupati cu treburile lor, nu ii dau prea multa atentie, mai ales cand un altul este bolnav si sunt atatea de facut intr-o gospodarie. 

Chiar daca romanul se intituleaza Hamnet, personajul sau central nu este copilul, prezent sau absent, ci Agnes, sotia care si-a pierdut sotul in valtoarea vietii din Londra, mama care si-a pierdut copilul, nu o data, ci de doua ori, pentru ca fiecare are modul lui de a-si trai durerea si poate ca un gest vindecator pentru unul poate accentua suferinta altuia. 

Maggie O'Farrel creeza o atmosfera, reinvie partial o lume disparuta, are cursivitate si a scris o carte ale carei pagini se intorc singure, ceea ce pentru unii inseamna captivanta, pentru altii doar faptul ca gasesc o anumita delectare in asteptarea a ceva care sa-i surprinda, lucru care se poate intampla sau nu. Aici nu. Reteta pe care o urmeaza e una arhiuzata literar in ultima vreme: 1. se ia un personaj secundar al unui context istoric (de obicei feminin), nu stiu cum se face, dar autoarele au mai mult inclinatia asta spre romantare, poate si dintr-o dorinta de a le face dreptate celor pe care istoria le-a neglijat timp de secole; 2. se investesc in el puteri speciale (superpowers, cum s-ar zice in BD-urile si filmele cu supereroi), i se atribuie un caracter neconventional, un spirit liber si plin de compasiune care sa-l faca apropiat cititorilor, mai ales cititoarelor usor de sensibilizat de ideile feministe prin reabilitarea unei sotii pe care timpul a lasat-o cu totul in umbra sotului; 3. se construieste o poveste pe marginea evenimentelor cunoscute, in cazul de fata moartea unicului fiu al lui Shakespeare; 4. se obtine un bestseller care, fara sa impresioneze literar, devine indragit de public. 

Daca ar fi fost doar asta, dar bine facut, as fi recunoscut tiparul si as fi mers mai departe. Va jur, am avut toata bunavointa fata de carte - dar si ceva asteptari - dupa ce am vazut in jur doar cronici si impresii elogioase si am incercat pana la ultimul rand sa-i gasesc calitatile minunate. Insa nu am putut, lipsa de originalitate nu se opreste la urmarea retetei. Personajele par oarecum desprinse din basmele pentru copii, avem nu una, ci doua perechi de frati protectori cu surorile lor, in primul caz apare si mama vitrega, de sicanele careia sora trebuie ferita, in al doilea se recurge la miraculos si supranatural pentru a aduce salvarea surorii. Aceasta tusa de fantastic strecurata in mijlocul tragediei contrasteaza cumva cu mesajul, cu durerea, o dilueaza, transportand-o intr-un context in care orice e posibil, deci nu avem motive de ingrijorare pentru soarta personajelor... Descrierile de natura au o aroma de compunere scolara, bine facuta, ce-i drept, dar cumva simti preocuparea autoarei de a gasi epitete potrivite si a le pune cuminti la locul lor. Si tonul general are un iz melodramatic ce mi-a amintit de Philippa Gregory, ceea ce nu e chiar un lucru bun pentru mine.

Multi au citit si vor citi Hamnet, prea putini Hamlet. Recunosc, nici eu nu am facut-o, sunt alte piese shakespeariene si sonete pe care le-am citit. Cum tind sa functionez dupa principiul "cartea sau filmul, care-mi iese in cale primul", am vazut transpuneri in scena ale piesei, cel mai mult mi-a placut, acum vreo 20 de ani, cea cu Marcel Iures in rolul titular, de la Bulandra, poate si pentru ca a fost singura vazuta live, pe scena, nu pe ecran. Dar in timp ce Hamlet va continua sa traiasca pe scenele lumii, Hamnet e doar un divertisment trecator, o paranteza...

Un proces echitabil?

 

The Trial of the Chicago 7 (2020)

 

In mod normal, nu era un film pentru mine. Nu am putut suferi Allie McBill sau cum s-o fi scriind, ca nici nu ma intereseaza, pe vremurile cand era un serial in glorie. Desi mi-a placut foarte mult Breaking Bad, nu am rezistat mai mult de vreo doua sezoane la Better Call Saul, chiar daca era construit in jurul unui personaj simpatic, prea multa logoree de tribunal in jur. Vad acum ca urmeaza sa apara sezonul 6, ceea ce inseamna ca deja a depasit ca numar de sezoane serialul din care provine eroul. Oricum, intelegeti, nu percutez la filmele unde majoritatea actiunii se petrece in tribunale. Si totusi am vrut sa vad filmul asta, si pentru cele 6 nominalizari, si pentru Sacha Baron Cohen (care este un actor bun si destul de serios cand vrea), si pentru Redmayne, Rylance si inca vreo 2-3 actori pe care-i stiu mai mult dupa figura decat dupa nume. Oricum, distributia este de remarcat. 

Si mai surprinzator pentru mine a fost ca, dupa ce am vazut filmul, mi-a si placut! Subiectul sau il reprezinta unul din cele mai mediatizate procese ale Americii. In 1968, un grup de activisti s-a adunat la Chicago in timpul Congresului Partidului Democrat, pentru a protesta impotriva Razboiului din Vietnam. Totul s-a soldat cu violente intre fortele de ordine si manifestanti, raniti, arestari si nevoia de a gasi tapi ispasitori. Vazand filmul, cumva mi-am amintit de istoria noastra recenta, de violentele din 10 august 2018 din Piata Victoriei. Asa cum acolo jandarmii i-au acuzat pe demonstranti de instigare si au fost scosi de sub urmarire penala, si la Chicago procurorul ales avea sarcina de a demonstra ca politia a fost provocata si de a obtine o condamnare importanta pentru conducatorii revoltei. Indiferent de backgroundul lor (hipioti anti-sistem, pacifisti convinsi sau comunisti moderati), protagonistii ajung sa se alieze intr-o lupta in care judecatorul este clar de partea Statului si respinge toate posibilele probe, procurorii joaca murdar si martorii, atunci cand au ceva important de spus, nu pot fi ascultati de jurati. 

Desi cea mai mare parte a filmului are ca scena de desfasurare sala tribunalului, este un film dinamic, cu replici taioase sau amuzante, alert si plin de verva, fara timpi morti. In plus, rolurile sunt interpretate excelent si chiar daca numai Sacha Baron Cohen a fost nominalizat individual si stiu ca nu se poate altfel, e unul din acele filme la care am simtit ca intreaga echipa (cel putin cei 8 care formeaza Chicago 7 - veti vedea ce este si cu al optulea - plus Mark Rylance) ar fi meritat o distinctie speciala pentru felul in care duc filmul in spate si ii dau stralucire. 

Cred ca este una dintre cele mai reusite productii ale anului si pana acum - nu am vazut inca toate filmele nominalizate, Nomadland am auzit ca ar fi cotat cu cele mai mari sanse - favoritul meu la castigarea marelui premiu. In afara distributiei, un alt punct de forta al filmului este scenariul. Atunci cand un film fara o actiune propriu-zisa se alcatuieste mai mult din mimica si cuvinte, replici si demonstratii verbale, fiecare din ele trebuie sa aiba impact, sa transmita un mesaj rational sau emotional puternic, sa creeze atmosfera sau ritm. The Trial... reuseste sa faca asta.

 Il consider un film important nu pentru ca ne arata ceva ce s-a intamplat la inceputul anilor '70 in America, ci pentru valoarea lui universala, pentru ca oricand si oriunde astfel de abuzuri ale justitiei s-au comis si se pot repeta. Oricand o institutie este aservita politic, poate profita de puterea ei pentru a se intoarce impotriva celor care cauta dreptate. Atunci cand mesajul este imbracat intr-o forma care combina ironia, umorul, reflectia sociala pentru a demonstra cum justitia poate avea doua fatete, el capata vigoare si ajunge la public.  

“Before a film can be anything else—relevant or persuasive or important—it has to be good,” spunea regizorul si scenaristul Aaron Sorkin, deja castigator al unui Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat cu The Social Network. Cred ca de data asta a reusit un scenariu chiar mai bun decat atunci. Sper sa va placa.

Usi fermecate

 

Mohsin Hamid - Exit West

De multe ori, cartile nascute in mijlocul unor conflicte sociale, etnice, nationale, au o adancime a lor, un mod de a privi lumea sumbru si datator de speranta in acelasi timp, care imi atrage mai mereu atentia. Pentru ca dincolo de apropierea de un fenomen social aparut intr-un context istoric, atunci cand au o idee clara despre propria abordare, se orienteaza spre oameni, sugereaza in loc sa arate, pastreaza un pic de senin ce contrasteaza cu norii adunati din toate partile si pot sa aleaga dintr-o realitate prea apropiata in timp, confuza ca un labirint si generatoare de subiectivism, acele detalii care pot avea impact si asupra celor indepartati de ea. Cum sa mai scrii despre imigratie in ziua de azi, cand deja s-a scris atat, fara sa repeti ceea ce au spus altii, si totusi sa sensibilizezi cititorii? E o misiune dificila. 

Nascut in Pakistan, de unde a plecat cu familia la varsta de 3 ani,  revenit la 9 ani si apoi plecat din nou la 18 la studii, osciland apoi intre tara de origine si New York, Londra, Italia sau Grecia, Mohsin Hamid pare sa fi gasit secretul acelor usi fermecate despre care ne vorbeste in cartea sa. In schimb Saeed si Nadia, personajele ei principale, s-au nascut si traiesc intr-unul din acele "orase care se clatina pe marginea abisului (...) caci in momentul acesta ne vedem de maruntele noastre treburi ca de obicei, iar in urmatorul suntem pe moarte, iar eternul nostru iminent sfarsit nu pune punct inceputurilor si mijlocurilor trecatoare din viata noastra pana in clipa in care totusi o face". Sunt tineri, se descopera unul pe altul si lumea din jur. Ea este o rebela independenta ascunsa sub faldurile vesmintelor negre si lungi pentru a evita problemele, el mai timid, mai introvertit si mai conservator. Insa relatia lor nu apuca sa infloreasca in pace, fiindca orasul devine tinta fanatismului, a fundamentalismului. 

In atmosfera linistita de la inceputul cartii se strecoara anticiparea violentei ce va lovi curand, o tensiune surda, prin aluzii cu rol de sentinte privind imposibila perspectiva a unei vieti normale, o iminenta prabusire in haos. Singura salvare este magia, apar usi fermecate ce se deschid spre taramuri ale sperantei: 

"Intre timp, Saeed si Nadia isi dedicasera timpul si energia unui singur scop, acela de a gasi o cale de a fugi din oras, iar de vreme ce rutele terestre erau cvasiunanim considerate prea riscante pentru a te aventura pe ele, asta insemna sa investigheze posibilitatea de a obtine libera trecere prin usi, in care majoritatea oamenilor pareau acum sa creada, mai ales de cand orice tentativa de a folosi sau de a tine secreta o usa fusese proclamata de catre militanti un delict care va fi pedepsit, ca de obicei si oarecum lipsit de imaginatie, cu moartea si, de asemenea, fiindca persoanele care aveau radiouri cu frecvente scurte pretindeau ca pana si cele mai reputate agentii de stiri internationale confirmasera existenta usilor si, intr-adevar, acestea se aflau pe masa discutiilor liderilor lumii ca o criza globala majora."

Alegand un drum facut din sacrificii si renuntari, cei doi inteleg ca nu mai exista posibilitate de revenire. Ceea ce nu au stiut insa in momentul plecarii a fost ca poti fugi de oroare, dar ea poate venit dupa tine, sub forma unor conationali ce lovesc in inima Europei, starnind neincredere fata de toti cei proveniti din acelasi loc, multi plecati tocmai pentru a fugi de acesti "militanti" (niciodata numiti talibani in carte). Romanul contine secvente ce dau de gandit, incepand cu acele placeri marunte care pentru noi sunt rutina, ca de exemplu a face un dus ca senzatie de regasire a demnitatii umane. Intr-un fel, mi-a amintit de Ruta subterana a lui Colson Whitehead, o alta reconstruire simbolica a unui drum spre libertate. Cate o secventa fugara din alt colt de lume ne aduce aminte ca pretutindeni exista nevoia de a fugi spre sau de ceva, dar si amenintarea xenofobiei.  

Mi-au placut aceasta metafora a usilor, o comprimare a spatiului in contrast cu distanta ce creste intre oameni si a trecerii dintr-o lume devenita ostila in alta ce poate deveni, la randul ei, ostila (sau nu) atunci cand ajungi in ea, tonul amar, format din regrete si posibilitati neimplinite, din drumuri paralele si singuratate, frazarea ampla, curgatoare, magia care se insinueaza in realitatea cruda. E un echilibru intre toate lucrurile carora le acord de obicei atentie care, fara sa o transforme intr-o carte wow (pentru ca recurge la mijloace pe care le-am intalnit in alte parti si e tot mai greu sa gasesc carti wow, cam vreo 2-3 pe an, ceea ce inca e bine), mi-a atins o coarda sensibila.

Scrisoare catre o fiica abia nascuta

  

Karl Ove Knausgard - Primavara 

 

Din toamna trecuta incoace, la inceputul fiecarui anotimp citesc cate unul din cele patru volume ale tetralogiei anotimpurilor, inceput de autor pe vremea cand fiica sa cea mica inca nu se nascuse. Acum, la inceputul primaverii, ea are deja trei luni si face parte din viata de zi cu zi a familiei fizic, nu doar ca o idee abstracta asteptata cu nerabdare si neliniste. Nu stiu de ce continui sa leg lectura celor 4 volume de curgerea anotimpurilor, mai ales ca ele se insira destul de anapoda in ultima vreme (iar a venit iarna!) si nu as putea spune ca in carte alcatuiesc un fundal ce transmite o anumita atmosfera, sunt doar repere temporale ale existentei, ale momentului cand au fost scrise reflectiile. Dupa cum ne-a obisnuit Knausgard, volumele cuprind cam orice tine de viata de zi cu zi, de gandurile ce-i trec prin minte sau amintiri insuflate de o anumita scena ori asociere de idei.

Daca volumele precedente erau alcatuite dintr-o serie de consideratii legate de lucrurile si fenomenele din jur si pe alocuri de concepte abstracte, la fel de fara legatura cu timpul strict, al perioadei respective a anului,  urmand doar sirul gandurilor, de data aceasta scriitorul si-a structurat cartea in trei capitole, cate unul pentru fiecare luna, si un epilog, revenind mai degraba la stilul cursiv ce-l poarta de la o intamplare la un moment din prezent, de la o amintire la un subiect de meditatie care l-a consacrat in Lupta mea. Ceea ce incepea ca o scrisoare la persoana a doua pe care nou-nascuta sa o poata citi peste ani s-a metamorfozat in reflectii cu tenta intima, amintiri, ganduri, consemnari ale timpului ce trece, cu minutiozitatea "celui mai indiscret barbat din lume", cum il numea fosta sa sotie si mama celor patru copii ai lui, pe care nu o iarta nici de data asta, introducandu-ne in culisele tulburarilor sale psihice.

"Nu stiu cum va fi viata ta, nu stiu ce se va intampla cu noi, dar stiu cum e viata ta acum, ce facem noi acum, si, fiindca tu n-ai sa tii minte absolut nimic, nici cel mai mic detaliu, am sa-ti povestesc o zi din viata noastra, din cea dintai primavara pe care ai petrecut-o cu noi." Cam asta ar fi continutul primului din cele trei capitole, pe care l-as compara cu un album foto. Fotografiile sunt insa alcatuite din cuvinte, inlocuind clipa captata de obiectiv cu o secventa in miscare. Banalitatea cotidiana este documentata in fiecare moment al ei, chiar si in cele mai intime, petrecute acolo unde oamenii de obicei se duc singuri si nu prea le place sa stie ca intreaga omenire ii priveste...  Consemneaza minutios fiecare aspect din viata unui tata cu patru copii, cu gandurile ce-i trec prin minte in curgerea zilei, intr-o copie fidela a vietii. Nu toate fotografiile din albumul de care spuneam sunt de acasa. Amintirile ne poarta in Australia sau intr-o vacanta pe o insula suedeza. Intre ele, filme, carti, viata, ganduri mai mult sau mai putin interesante, una din partile mele preferata a fost cea despre atasament si sinucidere. 

Insa tonul intim mi-a dat pe alocuri o senzatie de stinghereala mai pronuntata chiar decat in Lupta mea, o carte pe care, desi urmeaza acelasi procedeu, tind sa o asimilez cu un roman, punand o doza de detasare intre mine si autor. Aici parca invadam viata unui cuplu cu copii, dadeam buzna in intimitatea relatiei tata-fiica, fara sa ma fi invitat cineva. Desigur, faptul ca totul se publica intr-o carte este el in sine o invitatie fara echivoc. Insa mai sunt si detalii care ma fac pe mine sa ma simt prost pentru felul in care autorul nu se simte prost in fata sotiei sale sa o dezgoleasca afectiv in public sau sa ne dea detalii de(spre) cacat... la modul propriu.

Un drum cu masina cu fiica cea mica la spitalul unde se afla internata mama ei, nu lipsit de ceva peripetii, genereaza alte si alte amintiri. Senzatia generala a fost aceea a unui volum de memorii, uneori relevante, de interes general, cu momente de instrospectie sau impresii despre carti si filmele lui Ingmar Bergman, alteori cu picanterii si prea multa disectie a ceea ce trece prin intestinul gros si se opreste in vasul toaletei. 

Ma uit ca traducerea a fost facuta, din pacate, dupa versiunea engleza, nu din original. Mi s-a parut cam ciudat ca familia are "banci" in casa, dar la intrarea in clasa, la scoala, sunt "canapele". Asta si pentru ca norvegianul benk poate defini cam orice, de la banci la canapele (uneori se mai precizeaza sofabenk, dar nu neaparat) si chiar masute decorative mai alungite, deci confuzia se poate sa fi aparut in traducerea initiala. De-asta nu imi place deloc practica traducerii in limba romana dintr-o alta limba decat cea in care a fost scrisa cartea, ca oricum traduttore, traditore, se dubleaza astfel potentiala tradare.

Fiecare dintre cele patru volume are si o parte vizuala, cu lucrari ale unor artisti plastici, Anna Bjerger se numeste pictorita ale carei lucrari ilustreaza Primavara. Nu stiu daca Knausgard s-a dorit un Vivaldi literar, dar incepe sa devina prea previzibila reteta literara pe care o urmeaza si sunt momente cand sare calul... Dar fluxul asta al constiintei cu care ma poarta de la una la alta prin viata lui are ceva care ma atrage. Sa fie felul in care priveste viata? Modul in care isi alege cuvintele pentru a crea imagini vii, colorate? Un anume mod de trai care ma introduce mai adanc in realitatile cotidiene ale vietii in Scandinavia? Cate un pic din fiecare.

Pentru ca ei ii pasa mult, mie nu prea

I Care a Lot (2020)

 

Am vazut filmul chiar in seara de dinaintea decernarii Globurilor de Aur, mai mult din curiozitatea legata de noul rol al lui Dinklage. A doua zi, cand am aflat ca Rosamund Pike a obtinut premiul pentru cea mai buna interpretare feminina la categoria musical/comedie, am avut cam aceeasi senzatie de "hodoronc-tronc" pe care mi-a lasat-o la sfarsit filmul. De unde si pana unde comedie, ca musical nici atat nu e?! Doar pentru faptul ca niste mafioti rusi sunt cam (incredibil de) prostovani pentru "breasla" lor? Hmm... prea de multe ori vazuta treaba asta ca sa imi mai starneasca vreun zambet. In al doilea rand, iar a obtinut Pike o nominalizare pentru un rol similar cu cel din Gone Girl, pentru care primise deja nominalizari la Glob si la Oscar?  Si culmea, de data asta a si castigat... Oookei, daca asa vor ei... macar nu a mai prins-o pe cea de la Oscar. Este genul de rol care o prinde ca o manusa, soulless bitch, obiectia mea este ca se repeta, in alte circumstante, si de data asta a primit recompensa. 

Sa va zic despre film. Marla Grayson (Rosamund Pike) este ceea ce s-ar numi probabil in limba noastra un tutore legal. Atunci cand batrani fara urmasi, dar cu resurse, ajung sa nu-si mai poata gestiona singuri existenta, se pare ca statul american ii da in grija unor astfel de indivizi, cu sau fara voia lor si fara sa aiba capacitatea de a-si exprima dorinta contrara daca un judecator decide ca e in interesul lor sa fie institutionalizati. Este o practica destul de usor de abuzat, dupa cum vedem in film, mai ales cand tutorele legal are conexiuni, lucrand impreuna cu medicul batranilor vizati pentru a li se pune un diagnostic care sa convinga judecatorul ca nu mai pot locui singuri. Prin urmare, Marla, asistata de partenera ei de afaceri si de viata, Fran, ii primeste cu bratele deschise in clinica sa, in timp ce le vinde bunurile si isi umfla conturile. Cand o noua victima intra in vizor, o batrana cu o buna situatie materiala, este suficient ca mecanismul infailibil tutore - medic - judecator (cel din urma, fara a fi complice, este destul de usor de convins in fata probelor pe care Marla i le pune in fata) sa se puna in miscare pentru ca aceasta sa fie ridicata pe sus din propria-i locuinta si dusa la casa de batrani. 

Numai ca lucrurile nu mai decurg la fel de simplu cum era obisnuita Marla cea lipsita de scrupule si atat de convingatoare in fata judecatorului, unde se ascunde dupa o masca a compasiunii si dorintei de a-si ajuta victimele. Pentru ca, in ciuda faptului ca batranilor li se confisca telefonul imediat ce sunt internati si nu au nici o posibilitate de a lua contact cu lumea din afara, acum afara a ramas o retea de "prieteni" puternici, condusa chiar de fiul batranei inselate, dispus sa faca orice pentru a-si elibera mama. 

Si de-aici incepe derularea unui conflict intre doua forte opuse dar la fel de perseverente si lipsite de orice teama sau scrupule in urmarirea scopului. Cumva spectatorul este atras in inclestarea de forte a celor doi, chiar daca e un film fara personaje pozitive,  si tinde sa ia partea unuia dintre ei, sa-si doreasca o victorie impotriva raului mai mare din partea raului mai putin primejdios in contextul filmului, chiar daca ne aflam in mijlocul unei batalii a leilor si - se stie - dupa ce termina lupta, urmatoarea victima ai putea fi chiar tu, mielul blajin de pe margine. 

Ceva-ceva a facut bine acest Blakeson, tanarul scenarist si regizor al filmului, pentru ca mentine interesul treaz intr-un film in care cam fiecare personaj, in felul lui, reuseste sa fie antipatic. A dozat tensiunea in mod potrivit, a adaugat mult cinism, ceva ironie, Dinklage contrabalanseaza si modereaza raceala lui Pike, asa ca filmul functioneaza. Cred ca unii l-au luat prea personal, prea subiectiv, nu e un film care sa marseze pe empatie, dar pentru mine lipsa de empatie cu subiectele filmelor nu e un criteriu de apreciere. Sau au ramas prea marcati de senzatia de final, de acel hodoronc-tronc de care vorbeam la inceput. Adevarul e ca nu stiu ce final ar fi putut sa fie suficient de multumitor din punct de vedere moral, etic sau cinefil, probabil ca, la punctul cand conflictul s-a stins, orice final era superfluu... unul deschis ar fi mers, care sa nu dea senzatia ca intregul sistem de ingrijire a batranilor din America ar fi intrat sub obladuirea unei grupari mafiote. E ceva care scartaie cam tare pe la incheieturile filmului, probabil registrul ales, unul nici suficient de serios pentru a il transforma intr-o drama, cum poate ar cere tema, nici suficient de ludic pentru a il incadra la comedie, cateodata rasul are impact daca e provocat prin mijloace adecvate subiectului. Ramane un film de actiune superficial cu o tema sociala importanta de care nu prea a stiut cum sa se apropie.

Asta nu-mi schimba senzatia ca si-a meritat vizionarea, mai ales prin faptul ca aduce in atentie o slabiciune a unui sistem despre care vorbea acum vreo 3 ani si John Oliver intr-unul din episoadele din Last Week Tonight, ceea ce se numeste la americani guardianship. Deschide ochii asupra unui fenomen cu multe riscuri ascunse sub fatada unei pretinse griji pentru omul in nevoie. Ma intreb chiar daca istoriile din episodul in cauza nu au fost o sursa de inspiratie pentru scenariu. Oricum, Oliver este mai convingator, pune degetul pe rana acestei practici mai bine decat o face filmul si cu mai mult umor. Il recomand calduros.