Cat de departe ati merge pentru casa viselor?

Wai dor lei ah yut ho (Dream Home) - Hong Kong, 2010
 

Poate ca multi isi doresc o casa frumoasa, spatioasa, eventual cu vedere la mare, dar prea putini ajung sa-si indeplineasca visul. De multe ori, pentru a avea o locuinta modesta este nevoie de compromisuri, de sacrificii, de formalitati care, odata indeplinite, constati ca duc la si mai multe formalitati sau poate afli ca intre timp legea s-a schimbat si nu mai indeplinesti conditiile necesare pentru obtinerea unui credit ori ca vanzatorul s-a razgandit si a modificat pretul exact cand credeai ca ai reusit sa ai toti banii, fiindca preturile au crescut pe piata imobiliara, ori trebuie sa te multumesti nu cu ceea ce ti-ai dori, ci cu ceea ce iti poti permite...

In Hong Kong-ul anului 2007, apartamentele cu vedere la port pot ajunge si la 3200 USD pe metru patrat. Orasul arata ca un furnicar, dar fata lui s-a schimbat total in ultimii vreo douazeci de ani. Locuintele inghesuite cu aspect de ghetou au fost demolate si in locul lor dezvoltatorii imobiliari au ridicat cladiri luxoase, si nu de putine ori au apelat la metode mai putin ortodoxe pentru a obtine terenul necesar. Guvernul se pare ca are o colaborare fructuoasa cu Triadele in acest sens, Hong Kong-ul fiind un fel de Napoli al Asiei din perspectiva criminalitatii. Nimic nu este periculos sau imposibil pentru a convinge locatarii sa-si paraseasca locuintele saracacioase de la malul marii, de la intreruperea sistematica a curentului pana la infestarea zonei cu serpi. Cladirile saracacioase vor fi demolate si transformate apoi in imobile rezidentiale de lux.

Va suna similar cu ceea ce se intampla pe la noi? Case lasate in paragina sau incendiate ca sa "ajute" putin degradarea, multe dintre ele bunuri de patrimoniu,  pentru a elibera mai repede terenul? Cand ai un astfel de loc in mijlocul Bucurestiului, de ce sa nu i se valorifice potentialul maxim? Pe cine mai intereseaza ca o fi fost casa cine stie carei personalitati  sau ca are valoare arhitectonica? O casa memoriala nu aduce nimanui profit, pe cand o cladire de birouri cu pereti de sticla care sa oglindeasca intreaga mizerie umana a celui care a construit-o si a celor care au acceptat ridicarea ei fara niciun fel de consideratie fata de planurile de urbanizare este o mina de aur.

Sa ne intoarcem in Hong Kong insa pana nu ma motivez suficient cat sa ma transform intr-un Dexter al imobiliarelor, cam ca personajul din filmul nostru.

Cheng Lai-Sheung viseaza inca din copilarie la un astfel de apartament, si-a promis ca o sa-l ofere parintilor si bunicului sau, munceste din greu pentru a agonisi fiecare banut necesar, avand doua slujbe, insa treptat sperantele incep sa i se clatine si este nevoie sa improvizeze mereu, sa caute alte solutii, din ce in ce mai disperate. Extinderea macro-universului imobiliar, cu preturi in continua crestere, implica adaptarea micro-universului uman si gasirea altor surse de finantare. 

Pe de o parte avem drama unei vieti, cu imagini gri, mizere, cu o actrita foarte buna, Josie Ho, pe de alta parte scene violente, casnice macelarite cu aparatura din dotare, toxico-dependenti tinandu-si matele cu mana pentru a mai trage un ultim fum sau umbland cu bong-ul infipt in jugulara, un sot infidel cu fata strivita de fierul de calcat, o repriza de sex terminata cu o ejaculare abundenta de sange, o fata goala cu o scandura infipta in gura care se plimba prin casa ca un zombie, organe amputate, un intreg arsenal gore ce accentueaza cu sarcasm si ironie o situatie care, ni se spune la inceput, este bazata pe o poveste adevarata. Coloana sonora este un plus in  crearea atmosferei. Care este legatura dintre toti acesti oameni? De ce un macel care parea pana la un punct intamplator, rodul unei minti scapate de sub control, capata sens la final? De ce ajungi pe undeva sa empatizezi cu geniul malefic care a pus la cale toate acestea?  Sunt intrebari la care veti afla raspunsul daca urmariti filmul. 

Camera de filmat nu lasa nimic imaginatiei, totul este explicit, cu efecte speciale old school, pe undeva imaginea mi-a adus aminte de Scream. Lipsesc tensiunea, asteptarea, dezvoltarea lenta a filmului cu care ma obisnuisera filmele asiatice de gen, dar nu se incadreaza nici in linia masacrelor americane a caror singura logica este data de temperamentul maladiv sau sadic, totul are o motivatie si regizorul Ho Cheung Pang, care este si autorul scenariului, a reusit sa gaseasca, prin alternarea planului violent cu cel dramatic, care infatiseaza povestea unei vieti de zbateri si cautari, prin grija sa pentru imagine, prin mesajul social pe care a ales sa-l transmita intr-un mod cu atata impact vizual, echilibrul necesar pentru a salva filmul de la a fi catalogat drept un gore de duzina. Pentru a reteza stomacelor mai sensibile care totusi s-ar incumeta sa vada filmul senzatia de greata produsa de galetile de vopsea rosie folosite, modurile ingenioase de ucidere a victimelor sunt condimentate din plin cu elemente de ironie, dand senzatia unei glume regizorale constiente, ce incearca sa le reaminteasca sa se detaseze, ca nimic nu este real. 

Cei care considera filmul prea dur ar putea arunca o privire in jur, caci realitatea il intrece intotdeauna iar realitatea anului 2012 cu atat mai mult intrece relitatea din spatele fictiunii anului 2007. Chiar daca fara impact vizual, cele mai mari orori, cele care se petrec in intimitatea cabinetelor guvernamentale si a bancilor, sunt cele care ne afecteaza mai puternic si mai durabil.

Melodia lucrurilor nevazute

Richard Harvell - Clopotele

Un castrato este un barbat care-si pastreaza la maturitate vocea de soprana, mezzosoprana sau contralto fie in urma unei operatii de castrare inainte de pubertate, fie ca efect al unei deficiente endocrinologice ce-l impiedica sa atinga maturitatea sexuala. In cazul celor care au suferit operatia, pe langa efectele vizibile (lipsa de pilozitate, lipsa marului lui Adam), are loc si o modificare a structurii scheletului, astfel ca ei cresc de obicei mult mai inalti decat media. Practica era frecventa in secolul XVIII si de obicei abuziva, ca si in cazul lui Moses, eroul nostru. Data fiind varsta frageda la care se facea operatia, cel in cauza nu avea drept de optiune, fiind transformat fara voia sa intr-un "inger", deopotriva adulat si dispretuit de comunitate. 

De obicei proveneau din familii sarace, carora fie nu le pasa de mutilarea fiului lor, fie ii vedeau drumul spre glorie ca pe un mijloc de sustinere financiara suficient pentru a merita sacrificiul. Mi-aduc aminte ca am vazut mai demult un film despre Farinelli, cel mai faimos castrato din istorie; cam in aceeasi perioada se petrece si actiunea cartii, care face distinctia intre castrato (care ar fi doar un simplu eunuc) si musico (cel inzestrat cu calitati muzicale iesite din comun). 

 Clopotele  este un roman al formarii, o biografie romantata ce se opreste in momentul in care Moses atinge celebritatea ce-i fusese predestinata. Desi Moses Froben, "lo svizzero", nu se inscrie printre castrati consacrati de istoria muzicii, elementele de fictiune se impletesc pe tot parcursul romanului cu realitatea istorica: Gaetano Guadagni, care l-a luat ca elev al sau la Viena a interpretat, intr-adevar, rolul lui Orfeu in Orfeu si Euridice de Gluck, opera compusa initial pentru un castrato, readaptata mai tarziu pentru a corespunde gusturilor publicului francez. 

Viata lui Moses a inceput ca un abuz al unui preot asupra femeii surdo-mute care tragea cele mai puternice clopote din lume, turnate din lopeti, greble, sape, ceaune sparte, pluguri tocite, o soba ruginita si cate o moneda de aur topit in fiecare, in Elvetia, intr-un sat din Valea Uri. Crescand, copilul va observa ca, parca pentru a compensa handicapul mamei  sale, a fost inzestrat din plin cu ceea ce ei ii lipsea, cu o acuitate a auzului ce il facea sa aiba acces la lucruri pe care de obicei oamenii nu le vad si nu le aud, de la cantecul aerului prin frunze la cea mai imperceptibila rasuflare, de la zgomotele indepartate ale rutinei de zi cu zi a satului la cele ale ritmului naturii sau al vietii. Si nici mut nu este, dupa cum crezusera o vreme satenii, asa ca, devenit un martor periculos al secretului parintelui din sat, acesta se hotaraste sa-l inece. Din fericire, pe langa raul in care a fost aruncat treceau doi calugari care, salvandu-l, il vor lua sub protectia lor, iar Moses - numele dat de ei copilului care pana atunci nu avusese unul - ajunge sa cante in corul unei manastiri. Vocea sa cristalina e remarcata de dirijor, drept urmare acesta ia decizia ce avea sa-i schimbe lui Moses cursul vietii si sa-l duca apoi pe cele mai mari scene ale lumii. 

Exista in carte doua motive principale, primul ar fi cel al clopotelor, vestitoare pline de rezonanta ale schimbarilor si evenimentelor esentiale din viata eroului (de la cele mai puternice clopote din Elvetia, de unde porneste in lume, pana la clopotul din Pummerin, turnul catedralei Sfantul Stefan din Viena menit sa-i aduca inapoi iubita); cel de-al doilea ar fi mitul lui Orfeu si Euridice, care ii defineste povestea de dragoste. Un castrato este capabil de sentimente profunde, sfasiat de indoieli, dar tenace, in masura sa treaca prin iad cantand pentru a o recupera pe cea care i-a fost aproape inca din copilaria singuratica din vremea cand canta la abatie, ambii crezand din tot sufletul in puterea curativa a muzicii.

Cartea, reprezentand debutul autorului, este cursiva si coerenta, genul care starneste curiozitatea de a vedea ce se intampla mai departe. Dincolo de ritmul si tensiunea actiunii sau de valoarea documentara, are o remarcabila bogatie a detaliilor senzoriale, traim intr-o lume a sunetelor si a muzicii, o lume in continua miscare, in care se rade, se plange, se canta, se murmura, se sopteste, se striga, deasupra careia se ridica un glas puternic si cristalin, ce a adunat in el toata durerea de a trai si bucuria de a canta, destinat sa ramana pur si melodios atata timp cat va exista cel ce il va purta prin lume, pe scenele celor mai mari teatre.

O poveste deloc siropoasa

Atonement (2007) 

Am cateodata un fler la carti de-mi vine sa-mi dau palme. Ajung sa-mi pierd timpul cu tot felul de prostioare gen Casa de la Riverton (amintesc de ea pentru ca exista multe similaritati), dar n-as fi pus mana pe cartea lui Ian McEwan care a stat la baza acestei ecranizari fiindca ma temeam ca va marsa prea mult pe stilul induiosator, pe corzile sensibile si risc sa fac diabet daca citesc mai mult de doua-trei de-astea pe an. Pe de alta parte, cunoscandu-l pe McEwan din Amsterdam si Solar ar fi trebuit sa am o garantie suficienta pentru a ma indemna sa citesc si Ispasire. Iar acum, dupa ce am vazut si filmul, promit sa recuperez scaparea. 

Acestea fiind spuse si neavand termeni de comparatie cu cartea, filmul mi-a placut, dupa cum era de asteptat, avand in vedere ca surorile Tallis sunt interpretate de doua dintre actritele mele preferate, Saoirse Ronan (Briony) si Keira Knightley (Cecilia), foarte expresive, foarte potrivite pentru a exprima multitudinea de stari sufletesti, intregul joc al neintelegerilor si confuziilor, al cuvintelor si gesturilor spuse si facute sau ramase in suspensie, al sentimentelor exprimate sau ascunse. 

Suntem in Anglia de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, iar Cecilia, fiica cea mare a bogatei familii Tallis, traieste o poveste de dragoste interzisa cu Robbie, fiul unei servitoare, care urmeaza sa plece la Cambridge pentru a studia medicina. Sora sa mai mica, Briony, urmareste cu interes si gelozie dezvoltarea relatiei intre cei doi. Cele doua scene care marcheaza inceputul tradarii si minciunii pe care avea sa se intemeieze nefericirea celor trei personaje, scena de la fantana si cea din biblioteca, sunt reluate din doua  perspective diferite, cea a lui Briony filtrand evenimentele prin fantezia si puterea de intelegere a unei copile de treisprezece ani, care se simte oarecum neglijata si respinsa. Avand inca de mica inclinatii artistice ce anticipau scriitoarea ce va deveni peste ani, ea isi creeaza propria realitate, isi construieste o lume pe care doreste s-o obtina prin manipularea lumii reale. 

Culorile solare ale pacii conacului se schimba in cea de-a doua parte in cele intunecate ale namolului, sangelui, ploii, intr-o Franta mohorata prin care Robbie inainteaza spre Dunkerque, pentru a se intoarce acasa de la razboi. Timpul a trecut si tragedia personala ajunge pe planul doi, fiind acaparata si inglobata in tragedia colectiva a luptelor la care cei trei vor lua parte fiecare in felul sau. Constructia filmului este bazata, mai mult decat pe dialoguri, pe priviri, gesturi, camera se focalizeaza pe mici obiecte care dirijeaza treptat povestea: o vaza sparta, o viespe la fereastra, un ac de par, o scrisoare, o masina de scris... Planurile se intrepatrund, realitatea si perceptia personala se impletesc intr-o poveste al carei final l-as fi vrut schimbat. Cumva totul este foarte explicit, foarte clar, iese din registrul general al filmului. Este singurul repros pe care-l fac, as fi preferat, chiar daca asta ar fi insemnat sa nu mai apara Vanessa Redgrave, ca planurile sa ramana separate, sugestive, cadrele contrastante ale finalurilor posibile  sa lase putina umbra asupra a ceea ce a fost realitate si ce a fost  creat din dorinta de ispasire a vinei lui Briony. Inteleg ca filmul urmeaza cu fidelitate firul cartii, afirma puterea reparatoare a scrisului, de exorcizarea demonilor interiori, dar daca s-ar fi terminat cu 5-10 minute inainte ar fi pastrat ceva mai mult din atmosfera lui generala, cred ca ar fi avut un impact mai puternic.

Desi pare o poveste de dragoste continuata cu una de razboi, Atonement nu poate fi incadrat perfect in nici unul dintre tiparele celor doua genuri, nu cade nici in patetism sau romantism desuet si nici in violenta ostentativa, lunga secventa a plajei contrabalansand intr-un mod descriptiv si plastic prima parte. Confesiunea literara devine singurul mod posibil de a mai usura intrucatva povara unei constiinte incarcate de un gest stupid al unei copile impulsive. Asa cum in razboi firul vietii este atat de firav si ranile au nevoie de ani sa se inchida, lasand cicatrici, si in povestea personajelor noastre a fost nevoie doar de cateva cuvinte pentru a lasa urme adanci, ce le vor marca destinele.

Galeria de portrete

William Faulkner - Povestiri inedite

Cu  Povestirile inedite ale lui Faulkner situatia sta cam asa: esti intr-o expozitie a unui pictor consacrat, nu neaparat favoritul tau, dar unele tablouri ale lui iti plac, ca de exemplu cel numit Absalom, Absalom! Numai ca aici, in expozitia de fata, nu ai acele lucrari finisate, ci schite, recunosti portrete si imagini din alte tablouri, idei nefinisate, semintele viitorului geniu dar tusele sunt lasate in suspensie, grabite, lipsesc culorile vii si detaliile care fac o mare opera. Si totusi exista cate ceva care iti produce incantare, care-ti delecteaza privirea, care te fascineaza, dar parca nu poti trece peste o anumita lipsa. 

Poate ca Faulkner este unul dintre cei mai ghinionisti autori celebri cand vine vorba de distanta in timp dintre momentul creatiei si cel al publicarii. Multe dintre povestirile lui au asteptat zeci de ani pana sa ajunga sa fie tiparite. Nuvelele din cartea de fata sunt traduse in limba romana pentru prima data, dupa ce in Statele Unite au aparut in volum abia in 1997, unele fiind publicate anterior in diferite reviste. Avem de-a face, deci, cu povestiri care intra in circuitul literar la multi ani de la disparitia autorului lor. Unele dintre ele sunt variatiuni pe aceeasi tema, ce lasa sa se vada o munca migaloasa in atingerea perfectiunii formale, atat de cautata de autor, altele sunt conturari ale unor personaje ce vor fi reluate si dezvoltate mai tarziu in romanele sale. 

Unele au o tenta poetica, descriptiva, senzoriala, in altele personajele isi povestesc viata cumva cu detasare, fara implicare afectiva, fara patos, privind-o oarecum din exterior, dand un raspuns literar intrebarii din Preotul, in care personajul isi analizeaza sentimentele si nelinistile in ziua dinaintea confirmarii, teama ca i-ar putea scapa sensul vietii: "Cum puteai sa apartii acestei lumi si totodata sa fii in afara ei?" 

Femeile din povestirile lui Faulkner alcatuiesc o lume variata, de la cele razbunatoare, care vegheaza permanent asupra fiicei pentru a nu le repeta greselile (Miss Zilphia Gant) pana la cele dispuse sa lase totul pentru a-si urmari pasiunea (Idila in desert), care-si afirma mandre independenta alegand sa ignore conventiile sociale (Frankie si Johnny) sau ezita sa faca o alegere si se resemneaza in fata predestinarii sortii (Adolescenta). Sunt eroine abandonate ori care aleg singuratatea de bunavoie, curajoase sau lase, tragice sau hotarate si energice. 

Portretele masculine alcatuiesc si ele o panoplie pe cat de diversa pe atat de fascinanta de caractere desprinse din realitatile Sudului american, incepand cu anii 1860 pana la al doilea razboi mondial, de la contrabandisti de alcool, piloti militari, negustori de cai texani, fiul unei prostituate ce priveste clientii venind si plecand, barbati violenti si agresivi, dar si ratati, fie in masculinitatea lor, precum prototipul lui Don Juan esuat din Don Giovanni  care este incapabil sa aiba o relatie sau sa seduca o femeie, ori in profesie (Un portret al lui Elmer) in care ratarea si regretele sunt date de dorinta de a ajunge un pictor recunoscut este inabusita de complacerea intr-o senzatie de siguranta si confort material dat de o sotie bogata. 

Multe dintre nuvele ajung sa fie "doar una dintre miile de variatiuni pe o unica tema de prin Sud (...), nu inca despre suferinta reala, ci doar despre acea alinare a poverii sufletului, acea neintrerupta incercare a puterii de indurare, fara speranta sau macar disperare." Ele contin elementele care aveau sa-l consacre drept unul dintre reprezentantii principali ai modernismului, precum reluarea aceleiasi povestiri cu schimbarea punctului de vedere narativ (in Grangurul si Povestire plicticoasa), salturi temporale in cronologia relatarii, fluxul constiintei.

Ma bucur ca am gasit dispozitia si ragazul necesare pentru a savura aceste povestiri, poate ca daca n-ar fi fost vacanta as fi amanat citirea lor; cumva timpul curge altfel in lumea lui, altfel decat in lumea noastra sau decat in cea a cartilor autorilor contemporani, intr-un mod pe care n-as putea sa-l numesc, dar care te prinde sau nu. Si este nevoie de o anumita serenitate si disponibilitate pentru a primi anxietatea, lipsa de speranta, tacerile si cuvintele care se deruleaza intr-un alt ritm, care vin dintr-o lume tensionata, incarcata de impresii vizuale, tactile, auditive. 

Chiar si asa, unele povestiri m-au captivat, altele m-au plictisit (poate fiindca mediul lor de desfasurare sau personajele nu-mi spun nimic), unele parca s-au terminat prea brusc, exact cand credeam ca incep, la altele parca as fi vrut cumva sa deplasez centrul de interes spre alte personaje, incercam sa-mi imaginez o alta perspectiva de abordare, unele m-au amuzat, precum Dupa-amiaza unei vaci in care Faulkner face schimb de roluri cu unul dintre personajele sale, alaturi de care participa la salvarea unei vaci dintr-o rapa, celalalt devenind naratorul, sursa de comic si auto-ironie. 

Spuneam la inceput ca Faulkner este un ghinionist din perspectiva receptarii operei sale, pe langa motivul deja enuntat, ar mai fi si un altul: este plin internetul de citate si aforisme de-ale lui, cred ca e unul dintre acei scriitori care mai mult se citeaza decat se citesc. Asa ca dragilor, iata ce va propun: daca nu sunteti tocmai genul cititor dar vreti sa impresionati comunitatea facebook, puneti mana pe cartea asta, ca nu se stie ce mici comori de inteligenta puteti descoperi  (desi cred ca e un apel inutil, de ce ar citi un necititor de carti acest blog?!)

Spre rauri de lapte...

Nuovomondo (2006)

America intruchipa visul italian al inceputului de secol XX, un vis ce capata dimensiuni de basm, cu copaci incarcati cu bani, rauri de lapte, fructe si legume uriase, un simbol al unei prosperitati in cautarea careia familia lui Salvatore Mancuso va porni dupa indeplinirea unor ritualuri incarcate de magie, menite sa aduca binecuvantarea stramosilor si a divinitatii pentru aventura periculoasa ce-i asteapta. 

Veniti dintr-o lume a credintelor primitive, a simplitatii si traditiei rurale, membrii familiei Mancuso se vor regasi intr-o America ostila, banuitoare, vor fi supusi impactului cu o civilizatie total diferita, din care nu lipsesc umilintele si aroganta si unde, pentru a se integra, trebuie sa faca dovada aptitudinilor psiho-fizice necesare.
Filmul este structurat in trei parti, una reprezentand lumea traditionala a Siciliei inceputului de secol, in sanul careia incep sa se nasca sperantele alimentate de zvonuri despre o lume indepartata, de dincolo de ocean, unde visele se implinesc, una care infatiseaza calatoria in timpul careia se consuma lunga asteptare a pasagerilor de la clasa a III-a plecati sa-si caute norocul si o ultima parte, ce incepe odata cu debarcarea pe Ellis Island, cea a incercarilor si testelor pe care trebuie sa le treaca italienii care doresc sa se stabileasca in America. Intre ele, doua imagini magistral compuse, cea a plecarii transatlanticului ce desparte o mare de oameni in doua, unii ramasi pe tarm si altii care pornesc cu cate o bocceluta in care si-au strans agoniseala de-o viata, plini de sperante si nelinisti, de nerabdare si anxietate, si cea a sosirii, intr-o ceata alba, laptoasa, dincolo de care asteapta neprevazutul, necunoscutul, lumea atat de dorita. 

Unii se adapteaza si sunt dispusi sa faca orice pentru a ramane, altii, dezamagiti sau respinsi de noua societate prefera sa se intoarca acasa sau sunt expatriati, pentru tinerele fete cea mai buna perspectiva este aceea a aranjarii unei casatorii cu cineva deja stabilit in America, de multe ori un batran pe care nu l-au cunoscut, intr-o uniune lipsita de orice sentiment, un simplu calcul rece, rational al familiilor lor. 

Tot un astfel de rationalism o va impinge si pe misterioasa englezoaica Lucy Reed (Charlotte Gainsbourg intr-unul dintre cele mai bune roluri ale sale - si am vazut-o in cateva, mai ales de cand Lars von Trier mi-a adus-o in atentie, odata cu Antichrist) sa se apropie de familia Mancuso, de care totul o separa in aparenta: limba, educatia, modernismul conceptiilor, eleganta. Lucy nu explica de ce a pornit din Sicilia, de ce calatoreste singura, ce vis isi urmeaza in America ea, care pare de o alta conditie sociala decat restul pasagerilor, inconjurandu-se de aceeasi ceata si raceala ca si cea din care rasar primele imagini ale Americii, o America vazuta doar prin prisma ochilor uimiti si derutati ai emigrantilor, dincolo de un geam opac, despre care se povesteste ca oamenii se deplaseaza in cutii miscatoare prin case inaltate pe verticala. Pentru Salvatore Mancuso, Lucy va ramane de-a lungul calatoriei la fel de dorita si de imposibil de inteles ca si tara de adoptie spre care se indreapta. 

Imaginile sunt o incantare, de la cele ale unei Sicilii aspre si pietroase de inceput de secol, trecand prin cele metaforice si poetice cu tenta suprarealista, de la detaliile si sugestiile unei lumi bazate pe credinta in magia transmisa de-a lungul generatiilor pana la cele lipsite de suflet ale lumii bazata pe credinta in magia tehnologiei si in resursele unui pamant neexplorat, care ofera inca multe de descoperit. Exodul catre America are un puternic impact vizual, atat prin ceea ce regizorul Emanuele Crialese ne arata, in cala vaporului unde calatoresc sutele de italieni aflati in cautarea unei vieti mai bune, cat si prin ceea ce alege sa nu ne arate, de exemplu cadre cu vasul intreg sau cu America, inexistente in film. Muzicalitatea dialectului sicilian in contrast cu corectitudinea si eleganta limbii engleze vorbite de Lucy, careia Salvatore Mancuso ii va spune Luce (lumina) ca un contrapunct luminos in negura unui viitor imprevizibil, da un plus de autenticitate si atmosfera filmului. Mi-a placut mult si coloana sonora.

Nuovomondo a aparut intr-o vreme in care Italia era (si continua sa fie) asaltata de emigranti, in special din Africa si Albania, sositi in calele unor vase, plutind in deriva spre Lampedusa sau Bari in cautarea unei alte tari devenite un taram al fagaduintei. Din aceasta perspectiva, are si o latura umanitara, dorindu-se poate un reminder, un apel catre autoritatile italiene de a nu repeta greselile celor care i-au intampinat pe stramosii lor la debarcarea in Lumea Noua, de a privi cu mai multa compasiune si blandete spre temerile si incertitudinile unor oameni pentru care Italia a devenit acel pamant de vis al raurilor de lapte si al monezilor zornaind in copaci, care pasesc cu emotie si ezitare intr-o lume necunoscuta. Cine stie daca intr-un viitor nu foarte indepartat nu va fi nevoie sa pornim cu totii spre Brazilia?! Sper sa nu se ajunga pana acolo.