O poveste deloc siropoasa

Atonement (2007) 

Am cateodata un fler la carti de-mi vine sa-mi dau palme. Ajung sa-mi pierd timpul cu tot felul de prostioare gen Casa de la Riverton (amintesc de ea pentru ca exista multe similaritati), dar n-as fi pus mana pe cartea lui Ian McEwan care a stat la baza acestei ecranizari fiindca ma temeam ca va marsa prea mult pe stilul induiosator, pe corzile sensibile si risc sa fac diabet daca citesc mai mult de doua-trei de-astea pe an. Pe de alta parte, cunoscandu-l pe McEwan din Amsterdam si Solar ar fi trebuit sa am o garantie suficienta pentru a ma indemna sa citesc si Ispasire. Iar acum, dupa ce am vazut si filmul, promit sa recuperez scaparea. 

Acestea fiind spuse si neavand termeni de comparatie cu cartea, filmul mi-a placut, dupa cum era de asteptat, avand in vedere ca surorile Tallis sunt interpretate de doua dintre actritele mele preferate, Saoirse Ronan (Briony) si Keira Knightley (Cecilia), foarte expresive, foarte potrivite pentru a exprima multitudinea de stari sufletesti, intregul joc al neintelegerilor si confuziilor, al cuvintelor si gesturilor spuse si facute sau ramase in suspensie, al sentimentelor exprimate sau ascunse. 

Suntem in Anglia de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, iar Cecilia, fiica cea mare a bogatei familii Tallis, traieste o poveste de dragoste interzisa cu Robbie, fiul unei servitoare, care urmeaza sa plece la Cambridge pentru a studia medicina. Sora sa mai mica, Briony, urmareste cu interes si gelozie dezvoltarea relatiei intre cei doi. Cele doua scene care marcheaza inceputul tradarii si minciunii pe care avea sa se intemeieze nefericirea celor trei personaje, scena de la fantana si cea din biblioteca, sunt reluate din doua  perspective diferite, cea a lui Briony filtrand evenimentele prin fantezia si puterea de intelegere a unei copile de treisprezece ani, care se simte oarecum neglijata si respinsa. Avand inca de mica inclinatii artistice ce anticipau scriitoarea ce va deveni peste ani, ea isi creeaza propria realitate, isi construieste o lume pe care doreste s-o obtina prin manipularea lumii reale. 

Culorile solare ale pacii conacului se schimba in cea de-a doua parte in cele intunecate ale namolului, sangelui, ploii, intr-o Franta mohorata prin care Robbie inainteaza spre Dunkerque, pentru a se intoarce acasa de la razboi. Timpul a trecut si tragedia personala ajunge pe planul doi, fiind acaparata si inglobata in tragedia colectiva a luptelor la care cei trei vor lua parte fiecare in felul sau. Constructia filmului este bazata, mai mult decat pe dialoguri, pe priviri, gesturi, camera se focalizeaza pe mici obiecte care dirijeaza treptat povestea: o vaza sparta, o viespe la fereastra, un ac de par, o scrisoare, o masina de scris... Planurile se intrepatrund, realitatea si perceptia personala se impletesc intr-o poveste al carei final l-as fi vrut schimbat. Cumva totul este foarte explicit, foarte clar, iese din registrul general al filmului. Este singurul repros pe care-l fac, as fi preferat, chiar daca asta ar fi insemnat sa nu mai apara Vanessa Redgrave, ca planurile sa ramana separate, sugestive, cadrele contrastante ale finalurilor posibile  sa lase putina umbra asupra a ceea ce a fost realitate si ce a fost  creat din dorinta de ispasire a vinei lui Briony. Inteleg ca filmul urmeaza cu fidelitate firul cartii, afirma puterea reparatoare a scrisului, de exorcizarea demonilor interiori, dar daca s-ar fi terminat cu 5-10 minute inainte ar fi pastrat ceva mai mult din atmosfera lui generala, cred ca ar fi avut un impact mai puternic.

Desi pare o poveste de dragoste continuata cu una de razboi, Atonement nu poate fi incadrat perfect in nici unul dintre tiparele celor doua genuri, nu cade nici in patetism sau romantism desuet si nici in violenta ostentativa, lunga secventa a plajei contrabalansand intr-un mod descriptiv si plastic prima parte. Confesiunea literara devine singurul mod posibil de a mai usura intrucatva povara unei constiinte incarcate de un gest stupid al unei copile impulsive. Asa cum in razboi firul vietii este atat de firav si ranile au nevoie de ani sa se inchida, lasand cicatrici, si in povestea personajelor noastre a fost nevoie doar de cateva cuvinte pentru a lasa urme adanci, ce le vor marca destinele.