Wednesday, 22 February 2012

Avem Papa?

Habemus Papam (2011) 


Sa ne imaginam urmatorul scenariu cinematografic: dupa moartea patriarhului BOR, se aduna soborul pentru a-l numi pe succesorul acestuia. Odata numit, se descopera ca respectivul are multe indoieli, slabiciuni umane, incertitudini, ca se simte nepotrivit pentru marea misiune ce i-a fost incredintata. Vedeti asa ceva?! Eu nu, din doua motive: mai intai, cate acuzatii de blasfemie si-ar lua respectivul regizor mai ales daca, asemenea lui Nanni Moretti, ar trata tema intr-un registru ironic, cu nuante de comedie, in al doilea rand o astfel de tema nu ar fi posibila, ciolanul BOR e mult prea imbietor pentru a nu hrani orice dilema suficient de bine cat sa dispara problemele de constiinta. 
Iata insa ca, in inima crestinismului catolic, la Roma, un astfel de film este posibil. Nu s-a mers chiar pana la a filma la Vatican, decorurile trebuind reconstruite de la zero, dar s-au respectat in destul de mare masura detaliile ce tin de procedura de numire a Papei. Cel ales, cardinalul Melville (Michel Piccoli) isi descopera angoasele si incapacitatea de a-si asuma responsabilitatea. Criza lui este in fond o criza a bisericii, in care se pare ca insisi reprezentantii ei si-au pierdut credinta, puterea de a-si urma destinul si de a pastori masele. 
Filmul nu este nici pe departe atat de serios cum pare subiectul, dar nici atat de comic pe cat ma asteptam din trailer. Avem cateva secvente care ne fac sa zambim, prea putine starnesc rasul, in general pastreaza un ton gri, putin dramatic, putin ironic, putin amuzant, fara a se hotari exact in ce parte sa se indrepte, daca este cazul sa aprofundeze nelinistile metafizice ale proaspat alesului Papa sau confuzia si deruta cardinalilor, pe care se pare ca numai un psiholog (interpretat de regizor insusi) ii mai poate remonta. Recluziunea la care sunt obligati conform procedurii de numire a Papei ajunge sa transforme Vaticanul intr-un club al varstnicilor animat de psiholog, in care jocurile de carti si voleiul sunt distractiile principale. In asteptarea deciziei nou numitului Papa de a-si asuma rolul, cardinalilor li se ascunde fuga acestuia. 
Melville porneste intr-o calatorie prin Roma si prin viata sa, regasindu-si bucurii indelung reprimate, precum pasiunea pentru teatru, transformandu-se intr-un batranel bonom si plin de viata ce incearca sa inteleaga mecanismele depresiei care l-a complesit la aflarea deciziei cardinalilor. Fiindca "cel mai bun psihanalist" a ramas la Vatican, pentru a trata plictiseala cardinalilor, el va merge la "al doilea cel mai bun psihanalist", fosta sotie a celui dintai, dupa ce este avertizat ca are un defect, si anume tinde sa le puna tuturor pacientilor diagnosticul de deficit de grija parinteasca. Confruntat cu acest verdict, va porni intr-o calatorie de redescoperire a propriei identitati si a surselor anxiozitatii ce-l impiedica sa accepte rolul incredintat.
Din pacate, multe dintre planurile pe care ar fi putut sa evolueze filmul raman doar schitate, atinse, fara ca scenariul sa intre prea mult in detalii. Daca la inceput el pare o comedie, odata cu fuga Papei se transforma intr-o drama ce incearca sa puna accentul pe ontologic, pe dependenta si independenta unei persoane, in raport cu o alegere, personala sau a celorlalti. Totul se schimba, asa cum spune si cantecul lui Mercedes Sosa pe care am avut bucuria sa-l reascult integrat in peregrinarile lui Melville prin oras, teatrul absurd al ritualului de numire a Papei este schimbat cu "Pescarusul" lui Cehov, piesa pe care dintotdeauna si-a dorit s-o regizeze.
N-am sa divulg cum se incheie aceasta calatorie, ce va descoperi la capatul sau, am sa spun doar ca o idee extrem de ofertanta, care putea fi tratata in continuare in registrul parodic, pierde din densitate printr-un scenariu derutat, care nu prea stie incotro sa se indrepte, ce fir sa se apuce. Filmul nu este chiar prost, Piccoli face un rol foarte bun, insa pierde din consistenta incercand sa abordeze prea multe teme, pe care ajunge sa le trateze superficial. Dupa ce incepe caricatural, ironizand presa si conclavul ce se pregateste de alegere, ajunge sa se ia prea in serios si parca se produce o ruptura.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.