marți, 7 februarie 2012

Un posibil "oscarizat"

The Descendants (2011)

Cum!? Asta e multipremiatul si multinominalizatul? Asta e filmul dat ca principal pretendent, alaturi de The Artist la Oscar 2012? Nu mai inteleg nimic. Adica inteleg cate ceva si spun, acum cat mai pot, pana nu vine ACTA sa-mi bage pumnul in gura ca iau afisele si copertile oamenilor si le copiez pe blog. Deci avem un film frumos tare, Melancholia, care nici macar nu a fost nominalizat, doar pentru ca domnul von Trier s-a gasit sa faca glume stupide la Cannes. Ok, de acord ca evreilor din juriu (si nu am resentimente fata de natia lor, jur, singurul lucru de care-i acuz e ca se iau prea mult in serios si nu au niciun simt al umorului, macar atat cat sa ierte umorul de prost gust si sa nu sanctioneze un film, produsul de calitate, pentru a pedepsi autorul) nu le-a picat prea bine, dimpotriva, le-a ramas atat de tare in gat incat s-au hotarat sa-l ignore cu desavarsire, dar ce-o fi fost in mintea lor cand au nominalizat o tragicomedie usurica la categoria "cel mai bun film"? Nu ca ar fi comedia un gen minor, departe de mine gandul, exista comedii spumoase si destepte, care merita din plin, dar... nu asta.
Cu Clooney, in schimb, este alta poveste, daca ar lua statueta (de data asta pentru rol principal, dupa cea pentru rolul secundar din Syriana) nu m-as supara (admit ca nu am toate datele problemei, poate dupa The Artist imi voi schimba optiunea), fiindca il vad pentru prima data iesind din zona lui de confort, in care parea sa se interpreteze pe sine iar si iar. In Descendants, el este Matt King, un tata care, ocupat cu munca lui, s-a indepartat de familie. Odata cu accidentul sotiei sale, tinuta in viata doar de aparate, se vede silit sa fie altceva decat avocatul abil si latifundiarul ce invarteste afaceri de milioane de dolari, si anume un tata si un prieten pentru cele doua fiice ale sale, Alexandra si Scottie, sa le ajute sa treaca de impasul psihologic, sa fie parintele care a lipsit pana in acel moment din viata lor. Se va dovedi insa ca nevoia este reciproca iar fiica cea mare, Alexandra, ii va dezvalui ceea ce nu vazuse pana atunci, ca sotia avea o relatie cu altcineva, relatie cunoscuta si de prietenii familiei. Indoiala, furia, neputinta, descumpanirea, curiozitatea, sarcasmul ii invadeaza si ii destabilizeaza viata, il indeamna sa mearga pe firul intamplarilor pentru a-l cunoaste pe misteriosul barbat de care s-a indragostit sotia lui.
La dorinta Alexandrei, care are nevoie de compania bunului sau prieten Sid, acesta ii va insoti in calatoria pe care o vor face, cu compasiunea si intelegerea pe care numai cineva trecut printr-o situatie similara o poate avea. El este personajul care, printr-o privire mai detasata, din afara familiei, reuseste sa detensioneze atmosfera, sa provoace de multe ori situatiile comice cu prezenta sa, uneori zgomotoasa si lipsita de tact, alteori responsabila si discreta, fiindu-le alaturi in dubla calatorie pe care o fac, una concreta, in cautarea unei persoane, cealalta metaforica, a regasirii complicitatii si solidaritatii familiei.
Poate ca, asa cum se spunea la inceput, in Hawaii viata nu este un paradis, ci e la fel de complicata si plina de intorsaturi ca in orice parte a lumii, dar cumva peisajele spectaculoase din jur, limpezimea apelor oceanului sau subrezenia scenariului ii fac repede pe protagonisti sa treaca peste momentele dificile, sa se resemneze cu situatia, sa ia deciziile cele mai potrivite. Si cand vorbesc de scenariu, ma gandesc la secvente de tipul: psiholog venit sa-i explice micutei Scottie ca mama sa urmeaza sa moara, ii spune "your mom is gonna die" si pleaca... Halal psihologie! Sau dupa ce ni se expune principalul motiv pentru care Matt se razgandeste in privinta vinderii pamantului pe care il detinea in calitate de nobil descendent al regilor ce au condus insula, de la care l-au mostenit din generatie in generatie el si multii sai veri, poate nu mai era cazul unui discurs ecologic despre dragostea fata de insula, de mascare a adevaratelor resorturi ce l-au impins sa se razgandeasca.
Filmul mi se pare ca esueaza tocmai in ceea ce-si doreste a fi punctul lui forte, in a prezenta profunzimea si complexitatea unor sentimente date de pierderea unei certitudini, in a infatisa fisura ce apare in paradis intr-un registru dulce-amar. Si aici tind sa blamez scenariul, nu actorii. Naratiunea este seaca si nu dezvolta prea bine modul in care, intr-o situatie de criza, oamenii isi pot regasi surasul consolidandu-si relatiile dintre ei. Una peste alta, e simpatic, vizionabil, amuzant pe alocuri, dar nu l-as fi vazut sub nicio forma mare favorit la premiu, poate ca si asteptarile in privinta lui sa fi diminuat ceva din entuziasmul receptarii. Clooney si Shailene Woodley, interpreta Alexandrei, fac niste roluri bune, dar pe ansamblu avem un balon de sapun frumos colorat care n-are cum sa reziste probei timpului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.