2 candidati la Oscar in dizgratie

Moneyball (2011) 

In dizgratia mea, evident... ceea ce conteaza prea putin pentru oricine, mai ales ca unul dintre ei, cel despre care vorbesc ceva mai jos, are sanse reale sa ia un mare premiu.

In primul rand, avem acest film cu si despre baseball. Mai este nevoie sa zic de ce nu-mi place? In primul rand, nu gust deloc acest sport, nu ma intereseaza regulile lui, n-am niciun fel de empatie cu suporterii sau practicantii sai. Speram de la film (si implicit de la cartea a carei ecranizare este, cum s-a mai vazut cazul cu alte creatii cu caracter biografic) sa puna mai mult accentul pe latura umana, psihologica, si mai putin pe cea sportiva. Dar n-a fost sa fie. 

Billy Beane (Brad Pitt) a fost managerul lui Oakland Athletics, calitate in care a reusit sa creeze o echipa de top pornind de la analiza performantei, statistici, parametrii fizici ai jucatorilor. Inchipuiti-va un fel de Gigi Oieru' cu stiinta sportului in care vrea sa faca legea (daca ar fi jucat vreodata), fiindca in rest atitudinea este cam aceeasi: antrenorul vrea pe X in teren, managerul pe Y. Nu asculta antrenorul? Nu-i nimic, pana diseara X este transferat / dat afara din echipa si se face loc pentru Y. Sau nu vreau ca A sa joace in meciul de maine impotriva mea, asa ca-l cumpar si-l voi avea eu in echipa... Nu stiu cum e legea transferurilor pe la americani, dar genul asta de faze taie mult din credibilitatea unui film care oricum nu-mi inspira deloc entuziasm. Come on, transferuri perfectate in cateva minute si jucatori cu drept de joc in aceeasi zi???

Trecand dincolo de subiect, m-am asteptat sa ma surprinda cu ceva, sa vad vreo interpretare care sa impresioneze, ceva care sa justifice cele 6 nominalizari: cei doi actori sunt ok si nimic mai mult, isi fac treaba dar nu dau reprezentatie de virtuozitate, nici nu prea au cu ce. Montajul?! Ok, scene de baseball, more scene de baseball, Brad Pitt certandu-se cu lumea, imagini intercalate cu aspect de documentar sportiv (posibil sa fie si ceva filmari din partide reale?)  alternand cu cele ale unui manager bantuit de demonii tineretii sale sportive, de posibilitatea esecului, de asumarea unei misiuni coplesitoare, nu prea mult insa, ca drama existentiala nu trebuie sa ia fata jocului. 

Componenta emotionala lipseste aproape cu desavarsire, tind sa cred ca nu numai pentru mine, care nu empatizez cu sportul asta, ci si pentru cei care ar fi vrut poate sa vada mai multa traire si mai putina ratiune, matematici, calcule. 

M-am uitat sa vad ce parere are lumea despre film si am avut surpriza sa constat ca printre fanii sportului se numara entuziasti care l-au luat pe best movie of the year in brate, dar asta e valabil si cu catindatu' de mai jos, oameni care spuneau ca e prea mult Pitt si prea putin baseball, sau prea multa tactica si prea putin baseball sau prea mult film si prea putin baseball. Pentru ei cel mai bine ar fi sa stea acasa cu televizorul comutat pe canalul de baseball si ar rezolva problema. Mai mult decat un film, reality itself! 

Beane nu este deloc un personaj convingator. S-a spus ca ar fi fost un bun strateg, un om care stia sa intuiasca "materialul" din fiecare jucator. Din film nu reiese deloc asta, in afara de cate un "he's good" nu afli mai nimic, nu stii de ce, care sunt acele calitati care fac un om indispensabil echipei, cred ca o singura data a incercat sa explice de ce e mai bine ca una din proaspetele achizitii sa primeasca credit si sa intre in echipa drept first baseman, post pe care nu mai jucase.

Ca sa n-o mai lungesc, fiindca n-am de ce, filmul asta e ca ala cu calu': nu va asteptati sa gasiti un film bun deghizat intr-o poveste cu si despre baseball, este exact ceea ce pare, o poveste cu si despre baseball. 

A Separation (2011) 

Cel de-al doilea film care m-a lasat complet rece  este unul muuult laudat din cate am vazut, cu mari sanse sa castige Oscarul pentru film strain. Atat mirosea a neorealism de-al nostru (de la care am facut o supradoza si acum vreau sa-l evit o vreme), incat daca n-ar fi avut actiunea plasata in Iran, adaptat la realitatile purtatoare de val de la ei puteam sa jur ca e opera vreunui Puiu sau Mungiu. E genul ala de film cu priza la critica, in care faci o baie zdravana in cotidianul unui spatiu, jucat bine, natural, dar in care daca nu empatizezi cu personajele sau cu povestea nu ramai cu nimic. Si Marjane Satrapi imi povesteste despre Iran, dar modul in care o face, registrul in care isi deapana istoria, are ceva atragator, pe cand aici n-am putut deloc sa-i inteleg pe oamenii aia: in primul rand, n-am priceput nici in ruptul capului cum intr-o societate patriarhala cum este cea persana o femeie care are tot ce-i trebuie acasa, un sot rabdator ce-si ingrijeste tatal bolnav si fiica, barbatul ideal din lumea araba, ii lasa in plata Domnului sau a Alahului  (inclusiv pe copila) si pleaca. Ce a generat aceasta criza a cuplului?! Apoi n-am inteles cum o ingrijitoare habotnica, care isi pune problema pacatului cand e sa ajute un batran bolnav nu are deloc remuscari cand e vorba sa minta cu nerusinare... Atmosfera de circ din tribunalele lor, ideea de justitie, or fi  oglinda realitatii, dar e o realitate care n-a reusit decat sa ma enerveze atunci cand nu m-a plictisit, cu toate isteriile, cu certurile interminabile in fata unui judecator / mediator care lasa partile sa-si arunce intre ele cuvintele... se pare ca are castig de cauza cine tipa mai tare, si drama capata un iz ieftin de melodrama.
Inteleg problematica "complexa" (cum le place admiratorilor entuziasti ai filmului sa o defineasca), ce se rezuma in principal la conditia femeii in lumea araba si exercitarea autoritatii teocratice, din care decurg toate starile portretizate de eroi, dar am empatizat atat de mult cu ei incat la un moment dat am adormit, ceea ce la mine este intotdeauna un bun criteriu de apreciere a unui film.
Mai toata lumea zice ca e bun, serviti-va singuri cu o felie de neorealism iranian, pentru mine n-a avut nici suficiente "cojones" pentru a-mi insufla angoasa existentiala de-a care se joaca si nici macar nu mi-a trimis acea adiere care sa-l tina departe pe Mos Ene pana la sfarsit. Zzzzzz!