The Vice Guide to North Korea
Dedic postul acesta tuturor celor care, sub o forma sau alta, considera ca era mai bine atunci decat acum: fie pentru ca asociaza comunismul cu varstele si implinirile personale care oricum s-ar fi intamplat (daca ar fi sa am o nostalgie legata de acea vreme, ar fi probabil legata de varsta fara griji a copilariei, nu de ceea ce era atunci, ci de ceea ce eram eu atunci), fie ca-l considera o perioada a sigurantei si confortului (numai mediocritatea te poate face sa vrei sa te complaci intr-o rutina in care nu exista perspective de evolutie personala sau profesionala), fie ca erau prea mici sa-si dea seama de privatiuni si restrictii ori nici nu erau nascuti, dar imagini cult afisate pe tricouri, precum Che Guevara, sau cantece ale revolutionarilor din Europa de Vest sau America de Sud promoveaza comunismul ca pe ceva cool in ochii lor. Din 1989 incoace, am hotarat ca, indiferent de figura ce ar reprezenta-o si forma in care va fi promovata, indiferent cat de umana i-ar fi fata, nu vreau sa mai vad in Romania ideologia de stanga la putere.
Detest extremismele de orice fel si culoare politica, dar daca cel de dreapta este mai fatis, cu mesaj mai taios si mai usor de detectat, deci mai putin periculos in a fi imbratisat de mase (desi Hitler a dovedit ca se poate), cel de stanga poate avea mai multa priza la public si se poate strecura mai neobservat, invelit in ambalajul unui populism si umanitarism cu mare trecere la cei care asteapta sa li se asigure un loc confortabil si caldut in societate fara prea mult efort.
De ce am amintit toate acestea?! Fiindca celor care au uitat sau nu au stiut niciodata cum era inainte de '89 le recomand cu caldura acest documentar, realizat de revista VICE (recent lansata si in Romania) in cadrul seriei "The Vice Guide to Travel", episodul despre Coreea de Nord (cele 3 parti ale sale pot fi vizionate integral aici). La noi nu s-a ajuns chiar in acel stadiu de spalare pe creier, dar eram pe "drumul cel bun", incepand cu anii '80 libertatile individuale au devenit din ce in ce mai restrictionate, probabil ca asa ar fi aratat acum si Romania daca n-ar fi existat perestroika si revolutia anti-comunista est-europeana.
Coreea de Nord a impins ideea de Big Brother mult mai departe decat prevedeau chiar si cei mai pesimisti cititori ai cartii. O calatorie inauntrul sau, acolo unde putini straini ajung, in general chinezi, devine pentru un american o experienta halucinanta, infioratoare si intriganta, asa cum nu credea ca este posibil. Trecerea din Coreea de Sud fiindu-i refuzata prin zona demilitarizata de separatie intre cele doua state (care, paradoxal, este una intens militarizata), jurnalistul este nevoit sa mearga in China si sa intre de acolo in Coreea de Nord, un loc unde realitatea depaseste cu mult speculatiile celor din afara. De la inceput, este luat in primire de un ghid, Lee, cel care-i va fi ca o umbra in timpul sederii sale la Phenian.
Totul este halucinant, de la obiectivele turistice ce-i sunt propuse: vasul spion american Pueblo, capturat, cu tot cu echipaj, acum cateva zeci de ani, unde ghidul local, o femeie imbracata in uniforma militara, ii explica in detaliu cum s-a facut capturarea, unde a fost impuscat membrul echipajului, cat de buni sunt coreenii si cat de rai sunt americanii, impasibila la nationalitatea turistului din fata sa, continuand cu salonul de ceai in care o tanara isi petrece tot timpul, uneori trecand luni intregi pana sa vada pe cineva, la restaurantele goale, in care este singurul mesean dar tot are de asteptat indelung pana sa primeasca mancarea, ori i se propun feluri exotice precum "seasoned dog", la sarbatoarea de pe stadion, cam ce se intampla la noi pe 23 August, dar la o scara mult mai mare. Nu-i problema ca n-au televizoare LCD, pot face ei unul pe stadion, de vreo 25.000 de... insi.
Statuile cu imaginea lui Kim Ir Sen, "presedintele etern" (dupa moartea sa functia de presedinte nu a mai fost acordata) au dimensiuni grandioase, a-i acoperi fie cat de putin imaginea atunci cand te fotografiezi alaturi de una dintre ele este o adevarata insulta nationala. Fara legatura, ati observat cat de asemanatoare sunt formele de exprimare artistica fascista si comunista? Ma intriga, pe undeva inteleg ca inspiratia porneste cam din aceleasi motivatii, dintr-un cult al personalitatii, dar e ciudat cum rezultatul ajunge sa fie atat de asemanator. Sa ne intoarcem insa in Coreea, unde strazile sunt mereu pustii, nu exista masini (aflasem din alte surse, nu stiu cat de adevarat este, ca nord-coreenii au interdictie de deplasare din localitatea in care traiesc, asa ca n-ar avea oricum nevoie de masini), in orice loc unde turistul nostru a cautat entertainment nu erau decat el, cu umbra sa, Lee, si cu cei care serveau la localul respectiv.
Printre obiectivele vizitate, se mai numara un muzeu al cadourilor primite de conducatorii coreeni de-a lungul timpului de la alti sefi de stat, un baraj, o biblioteca grandioasa unde ii este prezentata masa de citit perfecta :), dotata si cu o sala de muzica, complet goala, in care casete cu Beatles, Dylan si alti reprezentanti ai decazutei muzici occidentale isi asteapta fara speranta ascultatorii, un bar karaoke unde Shane Smith, realizatorul seriilor The Vice Guide, se dezlantuie pe Anarchy in U.K. :)
Imaginile filmate in timpul calatoriei se intercaleaza cu cele ale propagandei oficiale si, vazandu-le, nu am putut sa nu ma intreb oare ce-i mobilizeaza pe toti acesti oameni: sa fie frica? sa fie mandria? sa creada cu adevarat in propaganda care i-a spalat pe creier zeci de ani? Daca cineva ar veni si le-ar inlatura conducatorii de la putere, probabil s-ar trezi ca niste copii dezorientati carora le-au fost luati parintii... Este absurd si dureros privit din afara, dar privit dinauntru ma intreb, oare ei realizeaza in ce situatie se afla?! Sau isi primesc zilnic pastilele de soma pentru a continua sa viseze la o lume din care toate celelalte natiuni au disparut misterios in spatele unui zid dincolo de care nu au idee ce se afla?
Coreea de Nord a impins ideea de Big Brother mult mai departe decat prevedeau chiar si cei mai pesimisti cititori ai cartii. O calatorie inauntrul sau, acolo unde putini straini ajung, in general chinezi, devine pentru un american o experienta halucinanta, infioratoare si intriganta, asa cum nu credea ca este posibil. Trecerea din Coreea de Sud fiindu-i refuzata prin zona demilitarizata de separatie intre cele doua state (care, paradoxal, este una intens militarizata), jurnalistul este nevoit sa mearga in China si sa intre de acolo in Coreea de Nord, un loc unde realitatea depaseste cu mult speculatiile celor din afara. De la inceput, este luat in primire de un ghid, Lee, cel care-i va fi ca o umbra in timpul sederii sale la Phenian.
Totul este halucinant, de la obiectivele turistice ce-i sunt propuse: vasul spion american Pueblo, capturat, cu tot cu echipaj, acum cateva zeci de ani, unde ghidul local, o femeie imbracata in uniforma militara, ii explica in detaliu cum s-a facut capturarea, unde a fost impuscat membrul echipajului, cat de buni sunt coreenii si cat de rai sunt americanii, impasibila la nationalitatea turistului din fata sa, continuand cu salonul de ceai in care o tanara isi petrece tot timpul, uneori trecand luni intregi pana sa vada pe cineva, la restaurantele goale, in care este singurul mesean dar tot are de asteptat indelung pana sa primeasca mancarea, ori i se propun feluri exotice precum "seasoned dog", la sarbatoarea de pe stadion, cam ce se intampla la noi pe 23 August, dar la o scara mult mai mare. Nu-i problema ca n-au televizoare LCD, pot face ei unul pe stadion, de vreo 25.000 de... insi.
Statuile cu imaginea lui Kim Ir Sen, "presedintele etern" (dupa moartea sa functia de presedinte nu a mai fost acordata) au dimensiuni grandioase, a-i acoperi fie cat de putin imaginea atunci cand te fotografiezi alaturi de una dintre ele este o adevarata insulta nationala. Fara legatura, ati observat cat de asemanatoare sunt formele de exprimare artistica fascista si comunista? Ma intriga, pe undeva inteleg ca inspiratia porneste cam din aceleasi motivatii, dintr-un cult al personalitatii, dar e ciudat cum rezultatul ajunge sa fie atat de asemanator. Sa ne intoarcem insa in Coreea, unde strazile sunt mereu pustii, nu exista masini (aflasem din alte surse, nu stiu cat de adevarat este, ca nord-coreenii au interdictie de deplasare din localitatea in care traiesc, asa ca n-ar avea oricum nevoie de masini), in orice loc unde turistul nostru a cautat entertainment nu erau decat el, cu umbra sa, Lee, si cu cei care serveau la localul respectiv.
Printre obiectivele vizitate, se mai numara un muzeu al cadourilor primite de conducatorii coreeni de-a lungul timpului de la alti sefi de stat, un baraj, o biblioteca grandioasa unde ii este prezentata masa de citit perfecta :), dotata si cu o sala de muzica, complet goala, in care casete cu Beatles, Dylan si alti reprezentanti ai decazutei muzici occidentale isi asteapta fara speranta ascultatorii, un bar karaoke unde Shane Smith, realizatorul seriilor The Vice Guide, se dezlantuie pe Anarchy in U.K. :)
Imaginile filmate in timpul calatoriei se intercaleaza cu cele ale propagandei oficiale si, vazandu-le, nu am putut sa nu ma intreb oare ce-i mobilizeaza pe toti acesti oameni: sa fie frica? sa fie mandria? sa creada cu adevarat in propaganda care i-a spalat pe creier zeci de ani? Daca cineva ar veni si le-ar inlatura conducatorii de la putere, probabil s-ar trezi ca niste copii dezorientati carora le-au fost luati parintii... Este absurd si dureros privit din afara, dar privit dinauntru ma intreb, oare ei realizeaza in ce situatie se afla?! Sau isi primesc zilnic pastilele de soma pentru a continua sa viseze la o lume din care toate celelalte natiuni au disparut misterios in spatele unui zid dincolo de care nu au idee ce se afla?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.