Eterna si fascinanta Marilyn

My Week with Marilyn (2011) 

Fiindca mai e o saptamana pana la Oscaruri si nu mi-am terminat inca de vizionat/prezentat bibliografia obligatorie pentru a marai cu argumente asupra deciziilor juriului, o sa dau prioritate in aceste zile filmelor. Asta nu inseamna ca nu mai citesc, probabil ca la un moment dat voi mai strecura si cate o carte-doua plus ceva concerte cand e cazul.
Acum ceva vreme, redactia Dilema Veche a oferit impreuna cu revista un set de 8 dvd-uri din filmografia lui Marilyn Monroe. Pe unele mi le aminteam bine (Unora le place jazzul, Sapte ani de casnicie) si le-am revazut cu placere (comedii usurele si simpatice), altele imi erau necunoscute, din altele imi pluteau prin minte secvente vagi, fara sa stiu ca le vazusem candva. Luandu-le la rand, am descoperit printre ele o Actrita, Lauren Bacall (inca mai joaca in filme, la aproape 90 de ani), si un Personaj, Marilyn Monroe. Ambele sunt frumoase, dar marturisesc ca Lauren m-a atras mai mult, prin farmecul ei mai discret, mai inteligent, neexhibat sexual pe ecran. 

Pentru Marilyn am avut intotdeauna sentimente impartite si niciodata n-am putut sa-mi clarific cat ma atrage si cat ma enerveaza: pe de o parte ma fascineaza candoarea si vulnerabilitatea ei, pe de alta m-a stresat intotdeauna modul ei pisicesc de a ajunge un monstru sacru al ecranului, jucandu-se de fiecare data pe ea insasi, torcand in fata camerei, felul in care si-a transformat energia sexuala pe care o emana in talent.

Filmul de fata, un film de personaj, nu-si propune o biografie a sa, ci un moment precis al carierei, cel in care Marilyn ajunge la Londra pentru a filma impreuna cu Laurence Olivier, de asemenea regizor si producator al filmului, The Prince and the Showgirl. Pe Michelle Williams am vazut-o mai intai in Blue Valentine, apoi in Synecdoche, New York, Shutter Island si The Station Agent. De fiecare data reuseste sa se reinventeze, sa creeze personaje credibile, o face excelent si acum, cu atat mai mult cu cat, din celelalte filme ale ei, mi-a dat impresia ca n-ar avea nimic in comun temperamental cu cea in pielea careia intra. 

Cine cunoaste cat de cat viata lui Marilyn, nu va afla nimic nou in acest film: abuzul de medicamente si droguri, singuratatea, fragilitatea ei, nevoia permanenta de asigurari si reconfirmari ale valorii ei artistice sunt lucruri stiute. Din punctul asta de vedere nu ni se ofera revelatii. Pana la urma, asa cum spuneam, este un film de personaj, in care actiunea cade pe planul doi. 

Interesanta este insa si povestea care se incheaga in timpul acestei saptamani intre ea si Colin, al treilea asistent de regie (interpretat de Eddie Redmayne, vazut recent in The Pillars of the Earth), o poveste ce confrunta fantezia, capriciozitatea, senzualitatea si impulsivitatea ei cu dorinta lui de precizie si rigoare, de afirmare intr-o lume in care pasise de putin timp si dorea sa-si dovedeasca priceperea. Redmayne pare sa joace aici acelasi rol ca si in Pillars..., cu aerul lui putin confuz, putin pierdut si incurcat, cu entuziasmul sau tineresc. Colin reprezinta o supapa de incarcare cu energie pozitiva si pofta de viata pentru diva americana, de descarcare a presiunilor ce o apasa, asaltata tot timpul de fani sau de apropiatii constienti ca "administreaza" o vaca buna de muls (bine, expresia din film era o closca cu puii de aur, dar vreau sa evit cacofonia si nici nu avea pui! Sau era o gaina cu oua de aur?! Whatever).

Confruntari gasim si intre Laurence Olivier, intruchiparea clasica a actorului britanic, care recita pasaje din Shakespeare in viata de zi cu zi, si Marilyn, adepta inovatorului (pe atunci) sistem Stanislavski, ce se concentreaza pe imersiunea in personaj, pe identificarea cu el, fiind nevoie mai intai sa-l inteleaga pentru a-l putea interpreta, precum si intre vulnerabilitatea ei si pragmatismul lui Arthur Miller, cu care nu are deloc o relatie normala pentru un cuplu proaspat casatorit. 

Dupa cum observam, in centrul tuturor acestor opozitii se afla fragila Marilyn, care are de infruntat, pe langa lumea exterioara, propriii sai demoni, nostalgia unei vieti simple, in afara luminilor rampei, in contrast cu nevoia de vizibilitate, de adulatie, ca semn al recunoasterii valorii sale, permanent nesigura si intr-o relatie de dragoste-ura cu apropiatii, cu fanii, cu sine insasi, contradictii ce aveau sa o apese in timp din ce in ce mai greu, pana la sfarsitul vietii. 

Filmul in sine nu este o capodopera, dar e placut, frumos filmat, alterneaza secventele dramatice cu situatii uneori comice, beneficiaza si de sustinerea unor actori precum Judi Dench, Kenneth Branagh, Emma Watson (fie vorba intre noi, daca generatia pustiului din Pillars... ar fi pus sa aleaga intre Marilyn Monroe si Hermione din Harry Potter am o senzatie clara pe cine ar prefera majoritatea :P) si de o Michelle Williams care eclipseaza totul in jur (nu stiu Meryl "Iron Lady" Streep cum o fi dar, avand in vedere ca are antecedente, cred ca banuiesc cine va lua Oscarul pentru interpretare feminina... sau cel putin sper).