Saturday, 16 January 2016

Dusi cu pluta


Thor Heyerdahl - Kon-Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Aplicand si la carti principiul "vara inghetata, iarna un ceai cald", nu era sa ma apuc in miezul iernii, unde ajunsesem la sfarsitul anului trecut, sa citesc volumele lui Nansen despre expeditia la Pol care imi fac cu ochiul de pe raft, ci am pornit intr-o balaceala imaginara in apele calde ale Pacificului. Am scris acum ceva timp despre film, a venit si randul cartii. Diferenta e ca, daca filmul impune o anumita viziune regizorala, incercand sa ambaleze totul atractiv vizual, cartea reprezinta o marturie mai precisa si mai lipsita de artificii a planificarii si desfasurarii expeditiei lui Heyerdahl, te lasa sa calatoresti in felul tau. E ca deosebirea dintre turismul organizat si cel pe cont propriu. Eu am preferat intotdeauna a doua varianta, de aceea si cartea mi s-a parut mai interesanta, mai detaliata, explicand mai pe indelete decat ecranizarea modul cum s-a desfasurat aventura cu pluta catre arhipelagul polinezian. 
Dupa ce a petrecut un an pe o insula din Polinezia, unde un batran indigen depana legende ale tribului sau, Thor Heyerdahl a fost tot mai convins ca nu omul alb a colonizat acea zona intinsa pe o suprafata de patru ori mai mare decat Europa, insa atat de unitara ca limba si credinte, ci indienii precolumbieni. Intors acasa, renunta la studiile sale despre animale si incepe sa se intereseze de populatiile Pacificului de Sud, incercand sa-l identifice pe legandarul erou Tiki despre care povestesc legendele polineziene. Indiciile il conduc spre mitologia incasa, spre regele-soare Viracocha din Peru, numit si Kon-Tiki (Tiki Soare) sau Illa-Tiki (Tiki-Foc), descendent al "oamenilor albi" - sa fi fost viking:)? -, izgonit pe mare. 
Pentru a ajunge la aceste concluzii, Heyerdahl urmeaza indicii mitologice, lingvistice, arheologice, geografice. In America, unde pleaca sa caute ajutor pentru confirmarea teoriilor sale, se izbeste de refuzul lumii stiintifice rigide, ancorata in propria specializare, in timp ce viziunea cercetatorului norvegian presupunea interdisciplinaritate sau, cum spunea unul dintre oamenii de stiinta intalniti, "trata problemele de etnografie ca si cum ar fi un roman politist cu detectivi". Asa ii vine ideea de a-si transforma romanul politist intr-unul de aventuri si, dupa discutii cu marinari si oameni de stiinta cu concluzii nu foarte incurajatoare, insista in hotararea de a porni la drum cu inca cinci curajosi visatori, patru norvegieni si un suedez. Si papagalul peruan, care o sfarseste prost, cam asta e soarta papagalilor pe mare :(. 
Pregatirea expeditiei dureaza ceva mai mult de 4 luni si aproape o treime din carte, cuprinzand discutii cu autoritati si cu sustinatori gata sa suporte costurile calatoriei sau cu cercetatori in cautare de temerari care sa le testeze echipamente, procurarea lemnului de balsa, necesar pentru a-si construi pluta asemanatoare celei cu care se presupune ca au plecat stramosii peruanilor, obtinerea de echipamente si hrana, construirea plutei, toate avand ca rezultat 12 kg de hartogarie birocratica. Sunt detalii pe care filmul nu le-a considerat prea importante, indispensabile insa pentru experienta completa, de la infiriparea ideii pana la punerea in aplicare, din care nu lipsesc momentele amuzante: de exemplu plecarea plutei in larg fara navigatori sau un functionar de la vama care se simte luat la misto cand singurul membru al expeditiei vorbitor de spaniola (suedezul) ii spune ca a venit in Peru cu o canoe si pleaca din tara cu o pluta.
Acolo unde filmul incerca sa dramatizeze, in carte se specifica de la inceput ca nu e cazul, ca primele 60 de ore au fost critice, pana la iesirea din curentul Humboldt, dupa care drumul a decurs calm, singura incertitudine fiind aceea a datei si locului de sosire, in ciuda valurilor de peste sase metri intalnite pe traseu. Partea cea mai frumoasa pentru mine a fost feeria acvatica nocturna descrisa de explorator, cu toate acele "fantome lucitoare in intunericul noptii", formate din plancton luminos, creveti stralucitori, caracatite cu ochi scanteietori, cu capete rotunde de pana la un metru diametru, mingi de lumina palpaitoare. Si restul animalelor marine, unele devenite de companie, ce au insotit calatorii in cele 101 zile pe mare, m-au facut sa visez frumos la lumea fascinanta din adancuri, intrezarita doar intr-o sedinta de scuba diving, sa ma gandesc ca tot aman cursurile pentru brevetul de scafandru si poate ar fi timpul sa nu mai las pe la anu' ce pot face anu' asta. O lectura placuta, in ciuda catorva mici scapari de redactare (de tipul: un golf devine baie, o sepie calamar, intr-o propozitie nu voi afla niciodata ce faceau stelele, fiindca se opreste in mijloc, inainte de a apuca sa faca ceva). E cartea ce m-a facut sa aud din nou chemarea misterioasa din adancuri...

No comments:

Post a Comment