... si cartea-muzeu

Orhan Pamuk - Muzeul inocentei

Obiectele vechi din fiecare muzeu au pentru mine un aer misterios. Cand stau in fata lucrurilor adunate, nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc la destinul lor, la drumul strabatut in timp si spatiu pentru a ajunge un exponat pe un raft, sa nu ma duc cu gandul la mainile care l-au atins, folosindu-l in rutina cotidiana, cel mai adesea pentru uz casnic, vanatoare, lupta sau impodobit, maini transformate demult in pulbere, la ochii pentru care obiectul nu avea multa valoare, era un simplu accesoriu al vietii zilnice sau, dimpotriva, era petios, o mostenire de familie ori un cadou de la o persoana draga. Fascinatia mea pentru obiecte vechi s-a hranit cu placere din cartea lui Pamuk.
Kemal si Sibel urmeaza sa se casatoreasca. Ambii fac parte din familii instarite, occidentalizate, ea e fiica unui fost ambasador pensionat, el fiul unui afacerist prosper in industria textila. Sub modernismul si aparentul libertinaj al tinerilor bogati din Istanbul, o casta inchisa in care toti se cunosc si sunt la curent cu barfele ce circula pe seama celorlalti, uneori si pe a lor insisi,  se ascunde  spiritul conservator al familiilor turcesti din epoca, uneori dobandit dintr-o rigiditate a familiei, alteori revenit la suprafata prin radacinile adanci fixate in traditie si identitate.
Cu putin timp inainte de nunta, Kemal o recunoaste la un magazin pe Fusun, o ruda indepartata pe care nu o mai vazuse din copilarie, si incepe ceea ce ar putea constitui scenariul unei telenovele turcesti: baiatul bogat, fata saraca, rivala bogata, presiuni sociale, triunghi amoros... Si aici intervine maiestria de scriitor si pune amprenta personala pe reteta "ca la carte", colorand intens lumea ce-i este familiara. Ce avea sa se intample cu protagonistii, printre ezitari, despartiri si regasiri, nu prea m-a interesat, indiciile oricum erau destul de devreme prezente. Personajele nu m-au atras: Fusun e o gasculita orgolioasa, cu aspiratii ingradite de conditia sa, Kemal e obsedat si limitat de statuia pe care i-a ridicat-o iubitei in minte. V-am zis ca rareori mi se intampla sa empatizez cu personajele literare, eu eram copilul care, la Scufita Rosie, tineam cu lupu' pentru ca mi se parea ca-i da o meritata pedeapsa. E nevoie de altceva ca sa ma lipeasca de o carte. Si aici am gasit acel ceva in mecanismele narative care-si construiesc forta prin ancorarea lor in obiectele inconjuratoare.
Pamuk creeaza un roman de dragoste etnografic, inventand un muzeu al lucrurilor marunte. Pe masura ce inainteaza povestea, isi imbogateste inventarul, isi nuanteaza universul. Si toate aceste obiecte reconstituie o epoca, devin sursa de inspiratie, leaga intre ele episoadele romanului, creeaza atmosfera nostalgica, scot la lumina o intreaga perioada a istoriei Turciei, cand lupta dintre traditional si modern se reflecta si in convulsiile sociale, in schimbarea de regimuri si guverne.
Sunt multe pagini frumoase si interesante in carte. Unele recurg la memoria obiectelor, altele ne lasa sa intrezarim un deceniu, cu viata cotidiana, mentalitatile, traditiile si prejudecatile sale. Avem ritualuri din plin, de la petrecerea de logodna (Logodna este, de altfel, si cel mai lung capitol al cartii, un punct central care determina cursul ulterior al relatiilor dintre personaje) la inmormantare si traditiile de Anul Nou. Sunt apoi ritualurile "de familie", acele gesturi si momente care, prin repetitivitatea lor tihnita, consolideaza sentimentul de apartenenta si dau senzatia de siguranta, sau cele individuale, ce indulcesc sentimentele amare cu mult rachiu. Si mai este cadrul general, peisajul social al epocii, din anii '75, cand sexul inainte de casatorie era incriminat si femeia stigmatizata iar ritualurile erau respectate si de cei pretins desprinsi de traditie, pana in deceniul noua din secolul trecut, cu o ampla analiza a mediului cinematografic turcesc intr-un moment cand, visand la filme de arta, lua amploare prin melodramele sale interactive, proiectate in gradini de vara, unde vocea strazii comenta scenele dupa bunul plac.
Cu o subtilitate autoironica, Pamuk, autorul-personaj prezent in carte la logodna (masa familiei sale fiind descrisa drept "plictisitoare"), pentru a reveni in ultimele pagini, pare sa ne spuna exact ceea ce am observat eu: "nu va uitati la subiect, este mediocru, cu nimic mai presus decat cele ale filmelor de duzina ale anilor '80. Altceva vreau sa va arat aici!"  Si ne arata cu iubirea unui colectionar ce aduna momente, cu pasiunea pentru orasul natal pe care o pune in cartile sale, cu o obsesie pentru frumusetea lucrurilor marunte demna de patosul eroului sau.
Multi s-au intrebat ce a fost mai intai, cartea sau muzeul, daca obiectele l-au inspirat pe Pamuk sa scrie sau invers, scriind cartea, a cautat ceva de care s-o lege, concretul care sa-si deruteze cititorii, sa-si inchipuie ca povestea lui Kemal este povestea sa proprie. Raspunsul il stiam dinainte de a citi Muzeul..., din Romancierul naiv si sentimental, unde autorul spunea:
"In acest mod mi-am scris romanul Muzeul inocentei: gasind, cercetand si descriind obiecte care ma inspirau. Uneori faceam exact invers: cutreieram magazinele, cautand obiecte necesare romanului, sau le comandam la anumiti mestesugari. In 2008, cand mi-am terminat romanul, atat atelierul, cat si locuinta imi erau ticsite cu tot felul de lucruri. " Din ele a rezultat o carte la fel de ticsita cu tot felul de detalii ale vietii cotidiene, o plasmuire desfasurata in spatii reale, cu obiecte reale, o sarbatoare a memoriei, generata de un incantator si exuberant joc literar.