Dati-i Oscarul ala odata!

The Revenant (2015)

Nu va lasati descurajati de Cetepeii care va spun ca Revenant-ul nu este un film artistic, ci un documentar de Discovery cu imagini atent studiate ori de cei care afirma ca dorinta de razbunare a unui tata ori prietenia cu indienii sunt nerealiste, mergeti, vedeti-l (daca se poate la Imax, si mai bine, il pune mai frumos in valoare vizual) si trageti propriile concluzii. Poate va place, poate nu, dar argumentele pentru care spun unii ca nu le-a placut filmul, din ce cronici am citit, mi se par stupide si mi-au dat senzatia ca persoanele in cauza n-au inteles viziunea filmului.
Nu are rost sa va mai spun despre ce e, sigur stie deja toata lumea, va spun doar ca Hugh Glass (Leonardo di Caprio) se lupta pe ecran timp de doua ore si jumatate pentru a supravietui, ca un Bear Grylls avant la lettre, in pustietatile unde totul e impotriva lui: natura, un trib de indieni, francezii, ursul cel mare si nu atat de rau daca n-ar fi fost provocat. Singurii aliati ii sunt americanii de la fortul unde incearca sa ajunga, dar tot printre ei se afla si cel mai mare dusman. Si ati aflat deja ca o face magistral, ca e candidatul favorit la Oscar, cum a mai fost si in alte ocazii.
Filmul este unul frumos vizual, asta nu poate nega nimeni. Mana si ochiul lui Iñárritu sunt acolo, chiar daca nu se manifesta asa cum si-ar dori cei care l-au apreciat pentru filmele precedente, de la secventele onirice pana la cadrele studiate de natura, prezentate in contrast cu lupta pentru viata. In fata imaginilor uneori horror ce se desfasoara in cadrul ei, natura ramane impasibila, maiestuoasa, rece la zvarcolirile omului slabit si (cel mai adesea) singur. Muta, ca un martor gigantic al maruntelor si trecatoarelor framantari umane. Ne duce cu gandul si la Birdman, printr-o imagine recurenta a personajului plutitor din visele eroului, ce-l motiveaza si-l sustine in incercarile drumului prin salbaticie. Un Oscar pe care filmul cred ca-l merita din plin ar fi cel pentru editarea sunetului: de la zgomotele animalelor pana la fiecare trosnet de crenguta, clipocit al apei, murmur inabusit sau soapta, totul se distinge clar, se suprapune perfect cu imaginea, o imagine in care durerea umana si indarjirea surda se lovesc de neclintirea muntelui inghetat.
Sunt insa si lucruri care ma fac sa cred ca Revenant nu este un film atat de impecabil cum vrea sa ne lase sa credem juriul care i-a acordat 12 nominalizari la Oscar. Una tine de inevitabilul istoriei, de scenariul adaptat dupa romanul lui Michael Punke, inspirat de povestea reala a lui Hugh Grant. Oricat ar suferi eroul, mai ales in primele doua ore, lipseste factorul imprevizibil, stii ca nu are cum sa moara, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A doua, de hiperbolizarea incercarilor prin care trece. Sa zicem ca are un organism puternic, ce rezista infectiilor, ranilor. Dar lasati-ma sa cred, ca oricat de ironman ar fi, oricat de calit si rezistent, un om nu poate, pe un ger cumplit, sa supravietuiasca tavalugului unei cascade impresionante, printre sloiuri si pietre si, mai mult, sa inoate prin apa cu blocuri de gheata minute bune pana la mal.
Si daca astea sunt maruntisuri, ca asa a vrut scenaristul sa dramatizeze povestea, mai am un motiv de indoiala: lipsa de echilibru. Din momentul in care intelegi trecutul personajului, visele lui repetate devin scene de umplutura. Ii inteleg obsesia, dar nu e cazul sa fie si spectatorul obsedat cu ele, sa se repete imagini ce rup din tensiunea filmului, atata cat mai este dupa ce te-ai convins ca asisti la un maraton al lui Leo spre statueta mult ravnita. Mi-a dat motive sa cred ca nu va deveni un al doilea Peter O'Toole, care nu l-a castigat niciodata, desi a fost nominalizat de opt ori! Sper ca discursul lui va fi unul simpatic, autoironic, cum se cuvine dupa cat misto s-a facut pe seama lui ca etern pierzator, cu cele cinci esecuri anterioare.
Iar filmul? Sunt cateva categorii unde nominalizarile erau inevitabile si confirma, in ciuda celor care nu vor sa o vada aici, atentia pentru detaliile de atmosfera a lui Iñárritu, chiar daca nu este din liga lui Biutiful sau Amores Perros. Sunt altele justificate, dar parca s-a exagerat putin cu osanalele. Nu e rau, e de vazut pentru orice cinefil. Dar nici atat de bun pe cat vor sa ne lase sa credem multele nominalizari. Am vazut religiozitatea cu care asista lumea la film in sala, cuminte, tacuta, e clar ca a rezonat cu ceva din adancul fiecarui spectator, fie ca te uitai cu respiratia taiata la grandoarea cadrului construit, fie ca instinctul de conservare uman empatiza cu incercarile personajului, cert e ca oamenii se lasau captivati de peripetiile sale. Retrospectiv, dupa vizionare, cand impresiile se mai asaza, se vad si golurile intr-o tesatura ce s-a dorit impecabila. Sau nu.