Aparentele sunt cele mai importante

Javier Marías - Romanul Oxfordului 

Timp de doi ani, intre 1983 si 1985, Marías si-a desfasurat cariera universitara la Oxford, sustinand cursuri de literatura spaniola si traduceri. Acest episod din biografia personala a reprezentat sursa de inspiratie pentru Romanul Oxfordului, ce-si gaseste pretextul aparent in moartea a doi dintre apropiatii personajului narator, dupa cum marturiseste in primele randuri: 

"Doi din cei trei au murit de cand am plecat de la Oxford, si asta ma face sa ma gandesc, in chip superstitios, ca poate m-au asteptat sa sosesc acolo si sa-mi petrec timpul pe care-l aveam de stat ca sa-mi dea prilejul sa-i cunosc si pentru ca acum sa pot vorbi despre ei. Se poate, deci, ca - tot in chip superstitios - sa fiu obligat sa vorbesc despre ei. N-au murit pana cand eu n-am incetat sa-i vad. Daca m-as mai fi aflat in viata lor si la Oxford (daca m-as mai fi aflat in viata lor, de zi cu zi) poate ca ar mai trai inca. Gandul acesta nu e numai superstitios, ci si vanitos. Insa pentru a vorbi despre ei trebuie sa vorbesc si despre mine, si despre sederea mea la Oxford."

Este ceea ce si face, incepand sa deruleze amintiri despre personaje excentrice, precum portarul Will, in varsta de aproape 90 de ani, ce traieste in fiecare zi un alt moment al vietii, ca un calator printre amintiri, retraind evenimente ce l-au marcat; despre protocolul oarecum comic al dineurilor fastuoase denumite high tables; despre anticarii englezi; despre pasionatul de autori mai putin cunoscuti (Gawsworth, Machen), care nu a auzit de Borges; despre discotecile din campus; despre un oras incremenit in propria importanta; nu in ultimul rand, despre relatia ce se infiripa cu Clare Bayes, sotia unui coleg. Dupa cum marturiseste, este "povestea unei tulburari de spirit". Nu sunt memorii propriu-zise ale naratorului sau imagini fidele ale lumii universitare engleze, ci mai degraba impresii, observatii ale excentricitatilor, viciilor si slabiciunilor din mediul frecventat. De aceea, titlul Romanul Oxfordului mi se pare mai putin sugestiv decat originalul Todas las almas (Toate sufletele). E mai mult o carte a sufletului uman decat una despre Oxford, a sufletului mediteranean ce incearca sa se apropie de cel britanic, dar ramane pana la capat un observator exterior, lost in translation printre uzantele rigide ale unei lumi straine, in care gandurile sunt blocate de priviri opace si conventionale. Partial, profesorul spaniol reuseste sa se adapteze mediului, oferind raspunsuri pe masura intrebarilor absurde ale studentilor, cu constiinta imposturii manifestate in inventarea de etimologii, pentru a pastra aparenta eruditiei.
Numai la prima vedere avem in fata un portret deloc magulitor al lumii academice engleze selecte, privita din afara, cu ochii strainului ce-si cauta puncte de ancorare, gasit in relatia cu colega sa, care-i acopera nevoia de a se gandi la cineva. Perspectiva absolut subiectiva a naratorului lasa in umbra motivatiile celorlalti. Nu vom sti niciodata, de exemplu, de ce Clare alege sa se lanseze intr-o aventura cu acest strain, periclitandu-si casnicia, ci doar de ce o face el, dintr-un sentiment al continuitatii cu sinele pe care-l simte si cand priveste resturile din cosul de gunoi.
Dand glas gandurilor generate spontan de diferentele culturale, personajul lui Marías da senzatia ca ia in ras traditia universitatii engleze, lucru de neiertat unui strain. Satira sa fie, dar sa ramana intre noi, par sa zica englezii. Lodge, de exemplu, are voie. Dar cand vine un strain si face acelasi lucru, privirea exterioara e perceputa ca una superioara, starneste polemici, ii supara pe englezi. Marías nu a incercat aici o pastisa a romanului academic, dar m-a dus cu gandul si spre asta, desi o face in stilul propriu. Naratorul sau ne povesteste totul dintr-o singura suflare, cu entuziasmul pe care-l ai cand te intorci dintr-o calatorie ale carei detalii vrei sa le pastrezi, chiar daca stii deja ca au inceput sa-ti scape, pentru ca tu, cel de acum, nu mai esti acelasi de atunci. Capacitate sa inventiva de admirat demoleaza cu verva si umor carapacea scortoasa atat de british a Oxfordului, pentru a-i scoate la iveala poleiala cu care este spoit fiecare individ, ce-l ascunde si il protejeaza de vid, cu senzatia ca lucrurile poate nici nu s-au petrecut pana cand nu au fost evocate. In acest mediu impenetrabil, preocupat de propria-i aparenta si de statut, abisul din Maine in batalie... nu este posibil. Chiar daca mi-a lipsit putin, nu ar fi fost probabil in spiritul cartii, nu ar fi fost tonul cel mai potrivit.