Sunday, 31 January 2016

Sarpele Maloja din Tara Barsei


In perioada 24-30 ianuarie am avut inspiratia de a fugi din nou pe partie. Poate nu as fi scris despre escapada asta (deja am pe blog destule postari si poze cu Poiana Brasov) daca nu as fi vazut pentru prima data un fenomen care se mai intampla in zona, dar unic pentru mine, care ajung prin Masivul Postavaru de vreo cateva ori pe an, mai rar decat as vrea. A fost o incantare! Pana sa va zic de el, va spun ca zilele linistite din timpul saptamanilor fara sarbatori nationale sunt de fiecare data o bucurie, mai ales cand e soare si zapada e excelenta. A si nins in vreo doua nopti, asa ca stratul a fost improspatat, perfect pentru placi si schiuri, vremea placuta, culminand cu cele 6 grade de joi, cand incepuse sa se cam strice partia. Dar nu-mi fac griji, anul trecut cea mai buna perioada de schi a fost in aprilie, asa ca sezonul e departe de a se fi incheiat.
De cum am coborat din telegondola, dau cu ochii de bradul cel mai frumos impodobit pe care l-am vazut iarna asta. Natura le explica oamenilor, in limba ei la care prea multi sunt surzi, ca nu este nevoie de copaci taiati si de kitch-uri stralucitoare pentru a decora un pom de iarna, ca inghetul produce ornamente mai frumoase decat globurile si bradul e mai plin de viata, fericit si mandru cu gateala naturala de turturi si zapada.
In rest, partii insorite si neaglomerate, soare, o zi numai buna pentru schiat...

ce incepea deja, spre final, sa prevesteasca minunea de a doua zi prin norii cenusii care se adunau.

Dimineata urmatoare era mohorata in Brasov, dar cine a vazut Clouds of Sils Maria probabil ca a intuit deja la ce ma refeream in titlu si asteapta imaginile :).
Imi plac norii, dar nu am chiar o pasiune de-aia meteo nebuna, sa stiu tipuri, cauze, efecte. Ii cunosc pe cei vreo cinci de baza si cateva combinatii, ce mi-a ramas de la orele de geografie. Insa nu ma satur sa le deslusesc formele, sa le urmaresc trecerea, sa-mi imaginez cum m-as tavali prin puful lor (da, glumesc, stiu ca nu-s asa de roz si densi ca-n desenele animate...). Iar ce am vazut marti mi-a taiat respiratia.
Jos, la baza telegondolei, era intunecat si urat, nu se putea deloc intui imaginea din partea de sus a partiilor. Pareai ca esti undeva, in avion, deasupra norilor, din care mai zareai iesind cate o creasta zimtata de Piatra Craiului, o domoala Magura a Codlei ori o spinare incetosata din Dealul Cetatii Rasnov ...

ori poate intr-o stampa japoneza cu fuioare care se preling delicat printre creste...
dincolo de gardul de siguranta crosetat din fulgi de zapada.

O alta partie, plutind undeva intre cer si pamant, se intinde in fata ochilor. Are chiar si tunurile ei proprii de zapada.
Monstrul noros ce inveleste Tara Barsei, nu un sarpe, ci o uriasa pisica-de-mare cu coada intinsa printre Postavaru si Bucegi, nu serpuieste lin, asemenea celui din trecatorile alpine, ci s-a asezat ca o patura, pana in zare, in intreaga depresiune.
 Deasupra nori firavi, dedesubt, ca o plasa de siguranta, pisica-de-mare pufoasa...
Sub ea si deasupra ei, cativa privilegiati alunecand pe zapada, printre care ma bucur ca m-am aflat. Multumesc, Abbath, ca ti-ai pus concert in Brasov exact in perioada asta :)! Despre el, data viitoare.

Saturday, 30 January 2016

Dati-i Oscarul ala odata!

The Revenant (2015)

Nu va lasati descurajati de Cetepeii care va spun ca Revenant-ul nu este un film artistic, ci un documentar de Discovery cu imagini atent studiate ori de cei care afirma ca dorinta de razbunare a unui tata ori prietenia cu indienii sunt nerealiste, mergeti, vedeti-l (daca se poate la Imax, si mai bine, il pune mai frumos in valoare vizual) si trageti propriile concluzii. Poate va place, poate nu, dar argumentele pentru care spun unii ca nu le-a placut filmul, din ce cronici am citit, mi se par stupide si mi-au dat senzatia ca persoanele in cauza n-au inteles viziunea filmului.
Nu are rost sa va mai spun despre ce e, sigur stie deja toata lumea, va spun doar ca Hugh Glass (Leonardo di Caprio) se lupta pe ecran timp de doua ore si jumatate pentru a supravietui, ca un Bear Grylls avant la lettre, in pustietatile unde totul e impotriva lui: natura, un trib de indieni, francezii, ursul cel mare si nu atat de rau daca n-ar fi fost provocat. Singurii aliati ii sunt americanii de la fortul unde incearca sa ajunga, dar tot printre ei se afla si cel mai mare dusman. Si ati aflat deja ca o face magistral, ca e candidatul favorit la Oscar, cum a mai fost si in alte ocazii.
Filmul este unul frumos vizual, asta nu poate nega nimeni. Mana si ochiul lui Iñárritu sunt acolo, chiar daca nu se manifesta asa cum si-ar dori cei care l-au apreciat pentru filmele precedente, de la secventele onirice pana la cadrele studiate de natura, prezentate in contrast cu lupta pentru viata. In fata imaginilor uneori horror ce se desfasoara in cadrul ei, natura ramane impasibila, maiestuoasa, rece la zvarcolirile omului slabit si (cel mai adesea) singur. Muta, ca un martor gigantic al maruntelor si trecatoarelor framantari umane. Ne duce cu gandul si la Birdman, printr-o imagine recurenta a personajului plutitor din visele eroului, ce-l motiveaza si-l sustine in incercarile drumului prin salbaticie. Un Oscar pe care filmul cred ca-l merita din plin ar fi cel pentru editarea sunetului: de la zgomotele animalelor pana la fiecare trosnet de crenguta, clipocit al apei, murmur inabusit sau soapta, totul se distinge clar, se suprapune perfect cu imaginea, o imagine in care durerea umana si indarjirea surda se lovesc de neclintirea muntelui inghetat.
Sunt insa si lucruri care ma fac sa cred ca Revenant nu este un film atat de impecabil cum vrea sa ne lase sa credem juriul care i-a acordat 12 nominalizari la Oscar. Una tine de inevitabilul istoriei, de scenariul adaptat dupa romanul lui Michael Punke, inspirat de povestea reala a lui Hugh Grant. Oricat ar suferi eroul, mai ales in primele doua ore, lipseste factorul imprevizibil, stii ca nu are cum sa moara, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A doua, de hiperbolizarea incercarilor prin care trece. Sa zicem ca are un organism puternic, ce rezista infectiilor, ranilor. Dar lasati-ma sa cred, ca oricat de ironman ar fi, oricat de calit si rezistent, un om nu poate, pe un ger cumplit, sa supravietuiasca tavalugului unei cascade impresionante, printre sloiuri si pietre si, mai mult, sa inoate prin apa cu blocuri de gheata minute bune pana la mal.
Si daca astea sunt maruntisuri, ca asa a vrut scenaristul sa dramatizeze povestea, mai am un motiv de indoiala: lipsa de echilibru. Din momentul in care intelegi trecutul personajului, visele lui repetate devin scene de umplutura. Ii inteleg obsesia, dar nu e cazul sa fie si spectatorul obsedat cu ele, sa se repete imagini ce rup din tensiunea filmului, atata cat mai este dupa ce te-ai convins ca asisti la un maraton al lui Leo spre statueta mult ravnita. Mi-a dat motive sa cred ca nu va deveni un al doilea Peter O'Toole, care nu l-a castigat niciodata, desi a fost nominalizat de opt ori! Sper ca discursul lui va fi unul simpatic, autoironic, cum se cuvine dupa cat misto s-a facut pe seama lui ca etern pierzator, cu cele cinci esecuri anterioare.
Iar filmul? Sunt cateva categorii unde nominalizarile erau inevitabile si confirma, in ciuda celor care nu vor sa o vada aici, atentia pentru detaliile de atmosfera a lui Iñárritu, chiar daca nu este din liga lui Biutiful sau Amores Perros. Sunt altele justificate, dar parca s-a exagerat putin cu osanalele. Nu e rau, e de vazut pentru orice cinefil. Dar nici atat de bun pe cat vor sa ne lase sa credem multele nominalizari. Am vazut religiozitatea cu care asista lumea la film in sala, cuminte, tacuta, e clar ca a rezonat cu ceva din adancul fiecarui spectator, fie ca te uitai cu respiratia taiata la grandoarea cadrului construit, fie ca instinctul de conservare uman empatiza cu incercarile personajului, cert e ca oamenii se lasau captivati de peripetiile sale. Retrospectiv, dupa vizionare, cand impresiile se mai asaza, se vad si golurile intr-o tesatura ce s-a dorit impecabila. Sau nu.

Thursday, 28 January 2016

Fandacsie si zabava

Constanta Vintila-Ghitulescu - Patima si desfatare (Despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene in societatea romaneasca 1750-1860)

Cum spune si subtitlul cartii, daca sunteti curiosi cum au trait stramosii nostri timp de ceva mai mult de un secol, intre 1750 si 1860, concret, in viata de zi cu zi, nu asa cum descriu cartile de istorie, impersonal si rece, ci facand apel la acele surse scrise care permit reconstituirea momentelor vietii, recuperate si redate cititorului secolului XXI dintre filele manuscriselor, o sa vreti sa cititi cartea asta. Dintr-o bibliografie impresionanta, autoarea a selectat, a compilat, a clasificat si a interpretat detalii prezentate astfel incat ne da senzatia ca ne scufundam in timp, cu acele amanunte ce transforma privirea unei fotografii vechi intr-o calatorie in ea, ca prin oglinda magica a lui Alice. Toate mirosurile, ademenitoare sau pestilentiale, toate zgomotele strazii, larma balciului sau pustiul unui oras terorizat de boli si invazii, bucataria cucoanelor, camarile pline cu dulceturi sau dulapurile cu haine ni se deschid in fata si ne lasa sa exploram sertare, cotloane, liste de cumparaturi, maruntisuri ce ne apropie istoria si-i dau fata umana, lasandu-ne sa intrevedem originea unor moravuri ce persista pana in zilele noastre. 
Cartea este organizata in sapte capitole si are ca subiecte hrana (la fiecare nivel social), bunele maniere ale epocii, igiena si frumusetea, universul cotidian, petrecerile si viata societatii, bolile sufletului si trupului si moartea. Totul este oranduit, clasificat, explicat astfel incat sa rezulte un document viu, prin care pasim intr-o lume altfel inaccesibila, salutandu-ne cordial inaintasii, de la vladica la opinca. 
Cel mai amplu capitol este dedicat hranei, reflectand preocuparea constanta a stramosilor pentru satisfacerea acestei nevoi primare, esentiala pentru unii, care traiesc doar cu varza, cartofi, paine si mamaliga, etalon de bunastare pentru altii, ce se dedau desfatarilor bucatariei fusion in defavoarea sosurilor grase si a oilor la protap autohtone. Din traditiile culinare de influenta turca, una a dainuit pana prin anii '80 ai secolului trecut: farfurioara cu dulceata sau serbet, insotita de un pahar cu apa, deliciu dulce al copilariei mele, cand mergeam in vizita pe la rude.
Si cum in carte ne sunt impartasite si cateva retete de vin parfumat, am ales sa va dezvalui una, cu ingrediente putine si accesibile, cantitatile ar fi de investigat si adaptat, pentru cei ce-si culeg strugurii din piata, dupa ce stabilim care-i corespondenta cu dramurile si vedrele: 
"Sa iai strugurii si-i pune sa sa zvinteze la soare 4-5 zile, curatind broboanele cele putrede. Deci musteste-i de-i fa must si ia de acest must vedre 10-12 de-l baga intr-un buriu si pune inlauntru, in buriul cu mustul, acestea: anghelica taiata bucati dramu(ri) 80, coliandru intreg dram(uri) 40, cuisoare dram(uri) 3 si lasa-le inlauntru sa fiarba mustul cu dansele." Noroc!
Si atunci, bautura parea sa fie singura consolare a celor saraci, ce-si gasesc in carciuma locul unde sa uite de lipsurile de acasa, asa ca nu e de mirare ca un sat de 200 de oameni ajungea sa aiba, in perioada culesului, 12-13 carciumi, ce dispareau pe masura ce se termina rezerva. Si avea grija Biserica sa dispara repede, pentru a-si pastra monopolul asupra licorii pe infierate declarativ, in timp ce ii aducea surse importante de venit. In ce fel, aflati din carte.
Este perioada in care creste preocuparea pentru sanatate si dieta, dar sursele de apa potabila sunt inca rare, de aceea saparea unei fantani era un act de mare marinimie. Impuritatea apei incepe sa fie legata de anumite boli, dar igiena lasa in continuare mult de dorit, se spala numai ce e "la vedere", mainile si fata, in rest apa si sapunul sunt inlocuite ce cei instariti cu schimbatul camasii. Important e ca doamnele, cuconitele si codanele au acces la tot felul de pomezi si parfumuri pentru a le acoperi mirosul "natural".
"Murdalacul"este nelipsit in epoca, de la noroaiele, gunoaiele, zoaiele ce se scurgeau pe ulite, pana la mirosul fecalelor si paduchii, plosnitele si puricii cu care se ducea prin case o lupta continua, prin metode poate nu eficiente, dar ingenioase, amuzante uneori. Medical vorbind, este perioada trecerii de la vraci si ghicitoare la doctori, dar leacurile sunt inca ancorate in traditia populara, de la lipitori la cataplasme cu balega de cal.
Pentru traitorii de atunci, imaginile apocaliptice nu sunt cele cotidiene, ci acelea transmise de zodiace, colportate pentru a starni teama, o stare rareori intrerupta, din moment ce linistea noptilor era oricum spulberata de focurile de arma in orase sau de urletul lupilor in sate.
Cine, ce si cum citea in acele timpuri? Pana spre 1830, cartile erau tiparite mai mult pentru uzul Bisericii, dar inca de la sfarsitul secolului XVIII incepe sa se dezvolte practica cititului acasa. Pe langa deschiderea spre cultura europeana data de plecarea tinerilor romani instariti la studii, ce va inlocui literatura religioasa cu romanele frantuzesti de duzina, se scriu multe carti de invatatura morala, cu pilde, sfaturi, invataturi, gustate de aceasta societate in care politetea si buna-crestere erau apanajul bogatului, boierului, iar lipsa de maniere asociata cu saracia. Probabil de atunci persista inca, pana in zilele noastre, conotatia peiorativa a cuvantului "taran". Si tot de atunci au mare succes in continuare cartile care-i invata pe oameni "cum sa...".
Am spicuit doar cateva dintre ideile si imaginile unei carti savuroase, pe care va invit cu drag sa o cititi, nu doar pentru densitatea detaliilor pe din epoca pusa sub lupa, ci si pentru culoarea lor, pentru sentimentul de continuitate pe care il degaja in unele privinte... Va va stimula fandacsia si va va oferi dulci momente de  zabava, intesate cu zgomote, mirosuri, imagini si gusturi de un exotism aflat la vreo 300 de ani distanta, apropiat si totusi venit de atat de departe.

Tuesday, 26 January 2016

Aparentele sunt cele mai importante


Javier Marías - Romanul Oxfordului 

Timp de doi ani, intre 1983 si 1985, Marías si-a desfasurat cariera universitara la Oxford, sustinand cursuri de literatura spaniola si traduceri. Acest episod din biografia personala a reprezentat sursa de inspiratie pentru Romanul Oxfordului, ce-si gaseste pretextul aparent in moartea a doi dintre apropiatii personajului narator, dupa cum marturiseste in primele randuri: 
"Doi din cei trei au murit de cand am plecat de la Oxford, si asta ma face sa ma gandesc, in chip superstitios, ca poate m-au asteptat sa sosesc acolo si sa-mi petrec timpul pe care-l aveam de stat ca sa-mi dea prilejul sa-i cunosc si pentru ca acum sa pot vorbi despre ei. Se poate, deci, ca - tot in chip superstitios - sa fiu obligat sa vorbesc despre ei. N-au murit pana cand eu n-am incetat sa-i vad. Daca m-as mai fi aflat in viata lor si la Oxford (daca m-as mai fi aflat in viata lor, de zi cu zi) poate ca ar mai trai inca. Gandul acesta nu e numai superstitios, ci si vanitos. Insa pentru a vorbi despre ei trebuie sa vorbesc si despre mine, si despre sederea mea la Oxford."
Este ceea ce si face, incepand sa deruleze amintiri despre personaje excentrice, precum portarul Will, in varsta de aproape 90 de ani, ce traieste in fiecare zi un alt moment al vietii, ca un calator printre amintiri, retraind evenimente ce l-au marcat; despre protocolul oarecum comic al dineurilor fastuoase denumite high tables; despre anticarii englezi; despre pasionatul de autori mai putin cunoscuti (Gawsworth, Machen), care nu a auzit de Borges; despre discotecile din campus; despre un oras incremenit in propria importanta; nu in ultimul rand, despre relatia ce se infiripa cu Clare Bayes, sotia unui coleg. Dupa cum marturiseste, este "povestea unei tulburari de spirit". Nu sunt memorii propriu-zise ale naratorului sau imagini fidele ale lumii universitare engleze, ci mai degraba impresii, observatii ale excentricitatilor, viciilor si slabiciunilor din mediul frecventat. De aceea, titlul Romanul Oxfordului mi se pare mai putin sugestiv decat originalul Todas las almas (Toate sufletele). E mai mult o carte a sufletului uman decat una despre Oxford, a sufletului mediteranean ce incearca sa se apropie de cel britanic, dar ramane pana la capat un observator exterior, lost in translation printre uzantele rigide ale unei lumi straine, in care gandurile sunt blocate de priviri opace si conventionale. Partial, profesorul spaniol reuseste sa se adapteze mediului, oferind raspunsuri pe masura intrebarilor absurde ale studentilor, cu constiinta imposturii manifestate in inventarea de etimologii, pentru a pastra aparenta eruditiei.
Numai la prima vedere avem in fata un portret deloc magulitor al lumii academice engleze selecte, privita din afara, cu ochii strainului ce-si cauta puncte de ancorare, gasit in relatia cu colega sa, care-i acopera nevoia de a se gandi la cineva. Perspectiva absolut subiectiva a naratorului lasa in umbra motivatiile celorlalti. Nu vom sti niciodata, de exemplu, de ce Clare alege sa se lanseze intr-o aventura cu acest strain, periclitandu-si casnicia, ci doar de ce o face el, dintr-un sentiment al continuitatii cu sinele pe care-l simte si cand priveste resturile din cosul de gunoi.
Dand glas gandurilor generate spontan de diferentele culturale, personajul lui Marías da senzatia ca ia in ras traditia universitatii engleze, lucru de neiertat unui strain. Satira sa fie, dar sa ramana intre noi, par sa zica englezii. Lodge, de exemplu, are voie. Dar cand vine un strain si face acelasi lucru, privirea exterioara e perceputa ca una superioara, starneste polemici, ii supara pe englezi. Marías nu a incercat aici o pastisa a romanului academic, dar m-a dus cu gandul si spre asta, desi o face in stilul propriu. Naratorul sau ne povesteste totul dintr-o singura suflare, cu entuziasmul pe care-l ai cand te intorci dintr-o calatorie ale carei detalii vrei sa le pastrezi, chiar daca stii deja ca au inceput sa-ti scape, pentru ca tu, cel de acum, nu mai esti acelasi de atunci. Capacitate sa inventiva de admirat demoleaza cu verva si umor carapacea scortoasa atat de british a Oxfordului, pentru a-i scoate la iveala poleiala cu care este spoit fiecare individ, ce-l ascunde si il protejeaza de vid, cu senzatia ca lucrurile poate nici nu s-au petrecut pana cand nu au fost evocate. In acest mediu impenetrabil, preocupat de propria-i aparenta si de statut, abisul din Maine in batalie... nu este posibil. Chiar daca mi-a lipsit putin, nu ar fi fost probabil in spiritul cartii, nu ar fi fost tonul cel mai potrivit.

Sunday, 24 January 2016

Intre doua pamanturi, intre doua iubiri




Brooklyn (2015) 

 Cand spui "film cu emigranti", te gandesti la toate nenorocirile, lipsurile si exploatarea prin care trebuie sa treaca cei care si-au parasit familia in cautarea unui viitor mai bun. Bine, in zilele noastre te gandesti la altceva: atentate, hartuiri, jafuri sau batai intre ei... dar este un proces in desfasurare, care nu se afiseaza inca pe ecrane in forma artistica. Istoria exodului din ultimul an o vor scrie invingatorii... cand si daca vor fi. Deocamdata, vorbim de anii '50 si de emigrarea irlandezilor in America. Si, prin prisma celor spuse la inceput, despre un film atipic. Eilis (Saoirse Ronan) este una din emigrantii norocosi ajunsi in America. Un pastor pe care il cunostea sora ei, ramasa acasa, impreuna cu mama, i-a asigurat in Brooklyn toate cele necesare: cazarea intr-o pensiune decenta pentru femei, un loc de munca, actele legale, biletul pe vaporul cu care face traversarea. Pe vas, are norocul de a cunoaste o femeie stabilita deja in America, ce-i va vinde cateva ponturi utile pentru a-i usura intrarea in tara. Dorul de mama si de sora e inevitabil, dar in momentul cand incepe o relatie cu un alt dezradacinat, un italian, parca se atenueaza si el si adaptarea este tot mai usoara. Asta pana cand Eilis primeste o veste de acasa... 
Nu am citit romanul lui Colm Tóibín a carui ecranizare este. N-ar strica sa faca parte din planul editorial al Poliromului, tot insist in ideea mea ca editurile ar trebuie sa fie mai sincronizate cu aparitiile de pe ecrane si ma gandesc ce misto ar fi un cinema-librarie, un loc unde se proiecteaza filme (noi si vechi), numai ecranizari literare, iar din librarie sa-ti poti cumpara cartile respective. Brooklyn, de exemplu, ar putea atrage spre literatura, pe langa cititorii lui Tóibín sau alti curiosi, si cativa cinefili mai greu de convins sa citeasca ;). 
Revenind la film, scenaristul este Nick Hornby, un alt nume cunoscut iubitorilor de carti. Rezultatul este un film surprinzator de... cuminte, dar in concordanta cu impul si locurile conservatoare, Irlanda si Statele Unite. E un film foarte usor de urmarit, liniar, aproape ca nu-si paraseste eroina, curat si simplu, unde conflictul este dat de prea multe posibilitati deschise in cale, si anume mai mult cu una decat ar avea nevoie Eilis, atat pe plan sentimental cat si profesional, ca tare bine se potrivesc lucrurile cand nu ar mai fi nevoie. Doua vieti diferite ce i se deschid in fata, o alternativa ce o descumpaneste pe mereu amabila Eilis, fata buna ce-si doreste sa nu supere pe nimeni, sa-i multumeasca pe toti cei din jur, ezitand intre atasamentul fata de radacinile proprii si renuntarea la ele, indepartarea de cunoscut pentru a se arunca intr-o noua viata.
M-am bucurat pentru Saoirse Ronan ca mai joaca si ea intr-un film mai serios, se cam irosea in ultima vreme in tot felul de prostii. Brooklyn ii aduce a diua sa nominalizare la premiile Oscar, dupa Atonement, al film dupa un roman, ca venise vorba. Insa nu o vad castigand. Isi joaca foarte bine vulnerabilitatea si indoielile, dar personajul nu o scoate in evidenta. Nu este un caracter puternic, nici macar suficient de duplicitar cat sa acapareze cadrul; emotiile ascunse, subtile, carora ezita sa le dea frau, nu-s chiar favorizate de juriu. Iar filmul nici atat! E placut, "agreabil" cred ca ar fi cuvantul care-l descrie cel mai bine. Sau, cum imi sufla un prieten, daca Jane Austen ar fi scris povestea lui Eilis, exact in atmosfera filmului ar fi iesit: o imagine realista a lumii inconjuratoare, peste care se suprapun emotiile bine strunite ale eroinei, ca doar o domnisoara victoriana educata nu se poate da in stamba! Nici vorba de pasiuni violente, de intunecarea ratiunii ori macar de o lacrima in coltul ochiului spectatorului. Cu personaj moderat in centru, ramane un film la fel de moderat si caldut.

Friday, 22 January 2016

... si cartea-muzeu


Orhan Pamuk - Muzeul inocentei

Obiectele vechi din fiecare muzeu au pentru mine un aer misterios. Cand stau in fata lucrurilor adunate, nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc la destinul lor, la drumul strabatut in timp si spatiu pentru a ajunge un exponat pe un raft, sa nu ma duc cu gandul la mainile care l-au atins, folosindu-l in rutina cotidiana, cel mai adesea pentru uz casnic, vanatoare, lupta sau impodobit, maini transformate demult in pulbere, la ochii pentru care obiectul nu avea multa valoare, era un simplu accesoriu al vietii zilnice sau, dimpotriva, era petios, o mostenire de familie ori un cadou de la o persoana draga. Fascinatia mea pentru obiecte vechi s-a hranit cu placere din cartea lui Pamuk.
Kemal si Sibel urmeaza sa se casatoreasca. Ambii fac parte din familii instarite, occidentalizate, ea e fiica unui fost ambasador pensionat, el fiul unui afacerist prosper in industria textila. Sub modernismul si aparentul libertinaj al tinerilor bogati din Istanbul, o casta inchisa in care toti se cunosc si sunt la curent cu barfele ce circula pe seama celorlalti, uneori si pe a lor insisi,  se ascunde  spiritul conservator al familiilor turcesti din epoca, uneori dobandit dintr-o rigiditate a familiei, alteori revenit la suprafata prin radacinile adanci fixate in traditie si identitate.
Cu putin timp inainte de nunta, Kemal o recunoaste la un magazin pe Fusun, o ruda indepartata pe care nu o mai vazuse din copilarie, si incepe ceea ce ar putea constitui scenariul unei telenovele turcesti: baiatul bogat, fata saraca, rivala bogata, presiuni sociale, triunghi amoros... Si aici intervine maiestria de scriitor si pune amprenta personala pe reteta "ca la carte", colorand intens lumea ce-i este familiara. Ce avea sa se intample cu protagonistii, printre ezitari, despartiri si regasiri, nu prea m-a interesat, indiciile oricum erau destul de devreme prezente. Personajele nu m-au atras: Fusun e o gasculita orgolioasa, cu aspiratii ingradite de conditia sa, Kemal e obsedat si limitat de statuia pe care i-a ridicat-o iubitei in minte. V-am zis ca rareori mi se intampla sa empatizez cu personajele literare, eu eram copilul care, la Scufita Rosie, tineam cu lupu' pentru ca mi se parea ca-i da o meritata pedeapsa. E nevoie de altceva ca sa ma lipeasca de o carte. Si aici am gasit acel ceva in mecanismele narative care-si construiesc forta prin ancorarea lor in obiectele inconjuratoare.
Pamuk creeaza un roman de dragoste etnografic, inventand un muzeu al lucrurilor marunte. Pe masura ce inainteaza povestea, isi imbogateste inventarul, isi nuanteaza universul. Si toate aceste obiecte reconstituie o epoca, devin sursa de inspiratie, leaga intre ele episoadele romanului, creeaza atmosfera nostalgica, scot la lumina o intreaga perioada a istoriei Turciei, cand lupta dintre traditional si modern se reflecta si in convulsiile sociale, in schimbarea de regimuri si guverne.
Sunt multe pagini frumoase si interesante in carte. Unele recurg la memoria obiectelor, altele ne lasa sa intrezarim un deceniu, cu viata cotidiana, mentalitatile, traditiile si prejudecatile sale. Avem ritualuri din plin, de la petrecerea de logodna (Logodna este, de altfel, si cel mai lung capitol al cartii, un punct central care determina cursul ulterior al relatiilor dintre personaje) la inmormantare si traditiile de Anul Nou. Sunt apoi ritualurile "de familie", acele gesturi si momente care, prin repetitivitatea lor tihnita, consolideaza sentimentul de apartenenta si dau senzatia de siguranta, sau cele individuale, ce indulcesc sentimentele amare cu mult rachiu. Si mai este cadrul general, peisajul social al epocii, din anii '75, cand sexul inainte de casatorie era incriminat si femeia stigmatizata iar ritualurile erau respectate si de cei pretins desprinsi de traditie, pana in deceniul noua din secolul trecut, cu o ampla analiza a mediului cinematografic turcesc intr-un moment cand, visand la filme de arta, lua amploare prin melodramele sale interactive, proiectate in gradini de vara, unde vocea strazii comenta scenele dupa bunul plac.
Cu o subtilitate autoironica, Pamuk, autorul-personaj prezent in carte la logodna (masa familiei sale fiind descrisa drept "plictisitoare"), pentru a reveni in ultimele pagini, pare sa ne spuna exact ceea ce am observat eu: "nu va uitati la subiect, este mediocru, cu nimic mai presus decat cele ale filmelor de duzina ale anilor '80. Altceva vreau sa va arat aici!"  Si ne arata cu iubirea unui colectionar ce aduna momente, cu pasiunea pentru orasul natal pe care o pune in cartile sale, cu o obsesie pentru frumusetea lucrurilor marunte demna de patosul eroului sau.
Multi s-au intrebat ce a fost mai intai, cartea sau muzeul, daca obiectele l-au inspirat pe Pamuk sa scrie sau invers, scriind cartea, a cautat ceva de care s-o lege, concretul care sa-si deruteze cititorii, sa-si inchipuie ca povestea lui Kemal este povestea sa proprie. Raspunsul il stiam dinainte de a citi Muzeul..., din Romancierul naiv si sentimental, unde autorul spunea:
"In acest mod mi-am scris romanul Muzeul inocentei: gasind, cercetand si descriind obiecte care ma inspirau. Uneori faceam exact invers: cutreieram magazinele, cautand obiecte necesare romanului, sau le comandam la anumiti mestesugari. In 2008, cand mi-am terminat romanul, atat atelierul, cat si locuinta imi erau ticsite cu tot felul de lucruri. " Din ele a rezultat o carte la fel de ticsita cu tot felul de detalii ale vietii cotidiene, o plasmuire desfasurata in spatii reale, cu obiecte reale, o sarbatoare a memoriei, generata de un incantator si exuberant joc literar.

Thursday, 21 January 2016

Muzeul-carte...

Orhan Pamuk - Muzeul inocentei 


"Expun aici anunturile din ziare, filmele publicitare si variantele cu capsuni, piersici, portocale si visine ale primei bauturi carbogazoase cu fructe din Turcia, Meltem, care ne aminteste de atmosfera fericita, vesela si distinsa, precum si de optimismul care ne anima in acele zile." (pag. 33) 

 
  "Imi aminteam, cand imi nimereau in mana, rand pe rand, lucrurile respective, cum luase Fusun in mana, in chip de microfon, o veche oglinda cu coada pe care o gasise intr-unul din dulapurile mamei si cum il imitase, redandu-i atitudinea afectata, pe vestitul cantaret (si prezentator) Hakan Sarinkan, cum se juca, mica fiind, cu trenuletul meu de jucarie Ankara Express, pe care i-l dadea mama cand venea pe la noi, in copilarie, cu mama ei, croitoreasa, cum in timp ce ne jucam cu pistolul spatial - o alta jucarie de pe vremea copilariei mele - cauta, razand, dupa fiecare apasare pe tragaci, fluturele pistolului, ratacit prin cine stie ce cotlon al camerei in dezordine, iar imaginile acestea imi ofereau o anumita consolare." (pag. 186) 

"Intr-o camera se afla un tapet, asa incat am rupt o bucata mare de la marginea lui si am luat-o cu mine. Am strecurat in buzunar si clanta usii odaitei despre care presupuneam ca fusese a lui Fusun, gandind ca se folosise de ea vreme de optsprezece ani. Cand l-am atins, manerul de portelan care atarna de lantul rezervorului de toaleta din baie mi-a ramas in mana." (pag. 220)

 "Dincolo de cele doua-trei secunde ale momentului intalnirii, care-mi ofereau un veritabil sentiment de consolare, remarcam intotdeauna, cu o parte a mintii, ca vedeniile acelea nu erau Fusun, ci felurite plasmuiri ale sufletului meu fericit. Faptul de a o vedea deodata in fata mea imi trezea insa un sentiment atat de placut, incat imi luasem obiceiul de a ma duce prin zone aglomerate, in care m-as fi putut petrece cu naluca ei; insemnasem parca acele spatii pe o harta imaginara a Istanbulului, inchipuita de mintea mea. Imi venea mereu sa ma abat prin locurile in care vedeam mai des umbrele pe care le confundam cu Fusun. Orasul se transformase pentru mine intr-un univers de semne care-mi aduceau aminte de ea." (pag. 199)

 "Am intrat in mica toaleta de la etaj, am inchis usa si am ajuns la concluzia ca pierdusem controlul asupra vietii mele, ca atasamentul fata de Fusun o transformase in ceva care nu mai avea legatura cu propria-mi vointa. Nu aveam sa fiu fericit, nu aveam sa pot indura viata decat daca aveam sa fiu convins de acest lucru. Am vazut, pe mica etajera din fata oglinzii, periutele de dinti ale lui Fusun, Tarik Bey si tanti Nesibe si, printre sapunuri si masini de ras, rujul lui Fusun. L-am luat in mana si l-am adulmecat, apoi l-am pus in buzunar."

"Cititorii care-mi vor vizita muzeul nu trebuie sa creada cumva, vazand mentiunile aflate sub fiecare dintre cele 4213 mucuri de tigari stranse pe parcursul celor opt ani, cu referire la data de la care provin, ca vitrinele cuprind informatii inutile: forma fiecarui chistoc surprinde manifestarea unui sentiment intens incercat de Fusun in timp ce stingea tigara respectiva. Aceste trei mucuri luate din scrumiera ei in ziua de 17 mai 1981, cand la cinematograful Zana a inceput turnarea Vietilor frante, nu-mi aduc aminte, de pilda, doar de imaginea lui Fusun din acele luni mizerabile, cu inchistarea brutala si inchiderile ei in sine, ci si de tacerea ei din ziua aceea, de felul in care evita sa discute despre subiectul care ne preocupa, de faptul ca se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic." (pag. 471)

Si sunt multe, mult mai multe asemenea exponate intr-un muzeu pe care nu-l voi vedea niciodata, pentru ca, spre deosebire de altii, refuz sa ma gandesc sa plec, fie chiar si in excursie, in tari cu ale caror legi si organizare socio-politica nu sunt de acord, ca apoi sa ma revolt ca ei ma persecuta ca nu le respect (cum fac unii din cei ce decid sa traiasca acolo, si nu vorbesc de Turcia), iar alti cretini ramasi acasa sa-mi cante in struna si sa faca mitinguri pe la ambasada tarii respective, fara sa se gandeasca daca logica lor nu este cumva similara cu a celor care vor sa-si impuna propria oranduire prin terorism.
Dupa cum v-ati dat seama din fragmentele legate de imaginile de mai sus, in carte e vorba de cu totul altceva, doar simteam nevoia impetuoasa de a o spune, ca daca nu as simti-o atat de des, nu ar mai fi existat blogul :P.
Revenind la cele de fata, m-am plimbat virtual, prin romanul lui Pamuk si prin pozele gasite pe net, prin Istanbulul anilor '75-'85 ai secolului trecut. O calatorie cu parfum nostalgic si exotic pe alocuri, se alcatuieste muzeul unei iubiri cu aspect fetisist. Despre ea,  data viitoare.

Wednesday, 20 January 2016

Tanarul imbatranit


Roberto Bolaño - Nocturna in Chile 

 Citita la scurt timp dupa O stea indepartata, Nocturna in Chile mi-a dat senzatia ca Bolaño o continua firesc, scriind in cartea unei epoci si a unei tari, din perspectiva unui alt personaj, care nu l-a cunoscut pe Wieder. Prin reconstruirea subiectiva a unei istorii personale, exploreaza din nou relatiile dintre putere si literatura intr-o lume inconjuratoare permanent agitata. Sebastián Urrutía Lacroix agonizeaza si isi povesteste viata. Rezultatul delirului sau, la granita dintre vis si veghe, dintre realitate si halucinatie este o insiruire fluida de scene si momente, de imagini amintite si plasmuiri nascocite.
A spune ca un autor scrie aceeasi carte poate avea o conotatie negativa, implicand repetitivitate si lipsa de idei noi. Nu e deloc cazul aici. Ce face Bolaño este o prelungire a universului angoasant anterior, ce-si bantuie cititorii mult dupa sfarsitul cartii. La el nu se pune problema reluarii unor secvente sau a lipsei de originalitate, e prea bun pentru a cadea in propriile capcane. Continuand, imbogateste. Imbogatind, captiveaza. Si captivand, ma face sa uit in ce cosmar ma arunca, pentru ca vreau sa ma scufund in el. Cartile lui nu se pot povesti, au aerul unui vis fara inceput si sfarsit, dar cu momente puternice, din care se pot memora clipe, trairi, emotii. Par o continua suferinta ce-si transforma cititorii in masochisti gata sa mearga pana la capat, in inima durerii, unde ii taraste cu o forta magica, irezistibila. 
Sebastián isi deruleaza ca in vis filmul vietii, incepand cu o secventa din anii '50 cand, pe atunci tanar preot, a fost invitat sa petreaca un sfarsit de saptamana la mosia unui critic literar celebru, Farewell, ce-i aflase dorinta de a deveni el insusi critic. Acolo il cunoaste pe Neruda, dar are parte si de intalniri desfasurate ca un murmur, in surdina, pe ogor si in bordeiul unor slujitori ce-l ospateaza cu paine. Amintirile sale dau senzatia ca sunt ale altcuiva, asa cum amintirile celorlati, de exemplu ale unui scriitor care l-a cunoscut pe Ernst Junger "ambalat" in uniforma Wermacht-ului par sa fie proprii, imaginile se contopesc si se dizolva unele in altele. 
La Bolaño spatiul si timpul alcatuiesc o singura unitate, din care tasnesc evocari, portrete, momente. Intalnirile dintre oameni au mereu ceva straniu, nu doar cele traite la persoana I, ci si cele evocate, precum aceea dintre Junger si scriitorul chilian Salvador Reyes, in casa pariziana a unui pictor guatemalez, unde cei doi vorbesc despre orice sub privirile absente si pierdute in contemplarea orasului ale gazdei, careia doar un pahar de coniac ii declanseaza participarea la discutie. 
Rezultatul este un labirint de povesti si anecdote, din care amintesc secventa pantofarului din Viena ce-i propune imparatului ridicarea Colinei Eroilor, bantuit apoi de demersul sau, imaginea scriitorului ce-si doarme somnul vesnic intr-o nava spatiala purtandu-l prin univers ori periplul prin Europa, la indemnul a doi membri Opus Dei, pregatind o lucrare despre conservarea bisericilor, presarat de fascinantele intalniri cu preotii dresori de soimi ce-si apara monumentele istorice. E imposibil sa deslusesti realul de fantezie in povestea eroului ce a predat lectii de marxism pentru Junta, este bantuit de umbre in ultimele clipe ale vietii si mai ales de imaginea unui tanar imbatranit, metafora propriei decrepitudini si treceri prin lume cu o masca ce nu i-a cazut de pe chip niciodata, conferindu-i o aura monstruoasa de seninatate, de inocenta si impacare cu sine in orice situatie: 
"... si au fost greve si un colonel de la un regiment de blindate a incercat o lovitura de stat si un cameraman a murit filmandu-si propria moarte si apoi l-au ucis pe aghiotantul naval al lui Allende si au fost neintelegeri, cuvinte urate, chilienii au proferat blasfemii, au scris pe ziduri, si apoi mai mult de jumatate de milion de persoane au marsaluit in semn de sustinere a lui Allende, si apoi a venit lovitura de stat, arestarile, dictatura militara, au bombardat La Moneda si cand s-a incheiat bombardamentul presedintele s-a sinucis si s-a terminat totul. Eu am ramas linistit, cu un deget pe pagina pe care o citeam si am gandit: ce pace!"
Cam asa citesti o carte de Bolaño: te cutremura, te infioara, te sperie uneori, te intriga, te incanta si dupa ultima pagina vine acea pace, acea bucurie ca ai mai facut un pas in universul lui, intr-o spirala fara inceput si fara sfarsit in care poti sa intri iar si iar, sa citesti de zece ori o carte si sa o intelegi de fiecare data diferit.

Monday, 18 January 2016

Cei opt odiosi si sinistra

The Hateful Eight (2015)

Pentru fanii lui Tarantino, o veste buna: cel de-al optulea sau film este cel mai reusit de la Kill Bill incoace, mai bun decat productiile din ultimii ani. Dar cei care nu-i apreciaza glumele cu multi litri de sange ar face bine sa-l ocoleasca, pentru ca odata cu umorul si intorsaturile de situatii spectaculoase se dezlantuie si latura vizuala sadica, posibil ca imaginea creierului unui personaj imprastiat pe fata si prin parul altuia sa ii afecteze emotional. 
Intr-o iarna ca asta care s-a instalat in Bucuresti, undeva prin Wyoming, o diligenta se indreapta spre un mic orasel, purtandu-l pe John Ruth "the Hangman" (Kurt Russell), un vanator de recompense care a prin o infractoare, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh, m-as bucura sa castige Oscarul la categoria rol feminin secundar), ce urmeaza sa fie spanzurata. In drumul prin nameti, li se alatura un alt vanator de recompense, maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson, revenit intr-un rol la fel de badass ca si cel din Pulp Fiction) si noul serif al orasului spre care se indreapta, Chris Mannix (Walton Goggins). Deci pana aici se fac trei odiosi si sinistra in cauza, plus vizitiul O.B. (James Parks) pe care nu stiu daca sa-l clasez in randul odiosilor dar, fie, de dragul matematicii. Ajunsi la locul de popas unde aveau sa astepte sa treaca viscolul pentru a-si continua drumul catre oras, au surpriza sa nu-i gaseasca pe proprietari, in schimb ii cunosc pe Bob (Demian Bichir), in grija caruia a ramas hanul, "galanteria lui Minnie", cum este numit, Oswaldo Mobray, calaul (Tim Roth jucand personajul lui Christoph Waltz din filmele lui Tarantino, daca intelegeti ce vreau sa spun, ca oricum v-am bagat in ceata cu toti eroii, dar merita sa-i numesc), un cowboy sentimental ce-si scrie memoriile si isi viziteaza mama, Joe Gage (Michael Madsen) si generalul (Bruce Dern) ce a luptat la Baton Rouge impotriva armatei maiorului Warren. S-au facut opt!
Daca vi se pare ca v-am spus tot despre personaje, va inselati, dupa cum aflam si dintr-o secventa a trailerului filmului, unii dintre ei nu sunt ceea ce spun si  titlul pe care l-am pus postarii este deja cu un spoiler mai mult  - ascuns bine, ce-i drept - decat mi-as dori sa dau despre film.
Acum, ca ne-am adunat cu totii la caldura, in galanteria lui Minnie, putem savura o cafea si construi relatii si aliante. Pentru cei care cred ca de aici nu poate iesi actiune, ci doar o discutie lunga marcata de tensiuni verbale, vreau sa spulber indoielile si sa va spun ca Tarantino e din nou in forma mare, construieste suspans si tese intrigi cu imprevizibilul, verva si umorul negru cunoscute din Reservoir Dogs, dupa modelul "toti ceilalti sunt dubiosi, dar fiecare are nevoie de aliati". 
Stiti problemele acelea de logica din timpul scolii de genul avem mai multe persoane, una are bluza rosie, alta mananca un mar, alta stie sa inoate, ghiciti cine canta la pian? Cam asa e filmul, in care cineva canta la pian, altcineva la chitara, unul vede o bomboana cazuta pe jos, altul este mincinos (numai unul?!) si ghiciti cine moare primul. Cel putin in primele doua treimi, dupa care inversam perspectiva. Datele se schimba permanent si, urmarind cursul evenimentelor incerci si tu, spectatorul, sa anticipezi ceva, dar nu prea-ti iese. Fiecare din cele sase parti in care este impartit vine cu o surpriza, cu replici si situatii amuzante, cu un ritm aiuritor, ce combina investigatia politista cu thrillerul psihologic si cea mai neagra comedie de situatii si limbaj, transportand lumea Vestului salbatic intr-un roman de Agatha Christie, cu un touch de atmosfera à la Hitchcock.  
Daca violenta vizuala a filmelor lui Tarantino este o marca previzibila, imprevizibilul filmului tine de felul in care gestioneaza situatiile, de replicile ascutite, cu aceeasi putere de a declansa tensiunea ca si schimburile de focuri, de personajele despre care, atunci cand crezi ca stii totul, intelegi ca nu stii nimic. Nu am inteles de ce lumea il numeste western, simpla lui incadrare in contextul unei epoci nu justifica aceasta reducere, la fel de bine i-as putea spune film de razboi, dat fiind frontul, o camera segregata de interese si antipatii comune, impartita intre Nord si Sud, unde se pune in scena un razboi civil la scara mica, cu strategii si aliante specifice. Si, ca in orice razboi, cherchez la femme! Sau poate film politist, vazand demersul de limpezire a situatiilor. Ori horror, pentru cei care-si inchipuie ca multi litri de vopsea rosie transforma un film intr-un horror. Eu i-as zice doar film tarantinesc, care intotdeauna este un amestec de genuri, modul in care regizorul intelege sa-si aduca tributul celor ce l-au inspirat si influentat in cariera.
Nu in ultimul rand, muzica lui Morricone este de exceptie, cel putin asa o percepem noi acum, in 2016. In 1982, muzica respectiva a figurat pe coloana sonora a lui The Thing, care a fost nominalizat la Razzie Awards pentru cea mai proasta muzica. Ceva nu reusesc sa inteleg: cum este Morricone nominalizat la Oscarul pentru coloana sonora originala cand ceea ce auzim in The Hateful Eight sunt preluari din The Thing si Exorcistul 2? In spiritul filmului, misterul se prelungeste si la nominalizari :).

Saturday, 16 January 2016

Dusi cu pluta


Thor Heyerdahl - Kon-Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Aplicand si la carti principiul "vara inghetata, iarna un ceai cald", nu era sa ma apuc in miezul iernii, unde ajunsesem la sfarsitul anului trecut, sa citesc volumele lui Nansen despre expeditia la Pol care imi fac cu ochiul de pe raft, ci am pornit intr-o balaceala imaginara in apele calde ale Pacificului. Am scris acum ceva timp despre film, a venit si randul cartii. Diferenta e ca, daca filmul impune o anumita viziune regizorala, incercand sa ambaleze totul atractiv vizual, cartea reprezinta o marturie mai precisa si mai lipsita de artificii a planificarii si desfasurarii expeditiei lui Heyerdahl, te lasa sa calatoresti in felul tau. E ca deosebirea dintre turismul organizat si cel pe cont propriu. Eu am preferat intotdeauna a doua varianta, de aceea si cartea mi s-a parut mai interesanta, mai detaliata, explicand mai pe indelete decat ecranizarea modul cum s-a desfasurat aventura cu pluta catre arhipelagul polinezian. 
Dupa ce a petrecut un an pe o insula din Polinezia, unde un batran indigen depana legende ale tribului sau, Thor Heyerdahl a fost tot mai convins ca nu omul alb a colonizat acea zona intinsa pe o suprafata de patru ori mai mare decat Europa, insa atat de unitara ca limba si credinte, ci indienii precolumbieni. Intors acasa, renunta la studiile sale despre animale si incepe sa se intereseze de populatiile Pacificului de Sud, incercand sa-l identifice pe legandarul erou Tiki despre care povestesc legendele polineziene. Indiciile il conduc spre mitologia incasa, spre regele-soare Viracocha din Peru, numit si Kon-Tiki (Tiki Soare) sau Illa-Tiki (Tiki-Foc), descendent al "oamenilor albi" - sa fi fost viking:)? -, izgonit pe mare. 
Pentru a ajunge la aceste concluzii, Heyerdahl urmeaza indicii mitologice, lingvistice, arheologice, geografice. In America, unde pleaca sa caute ajutor pentru confirmarea teoriilor sale, se izbeste de refuzul lumii stiintifice rigide, ancorata in propria specializare, in timp ce viziunea cercetatorului norvegian presupunea interdisciplinaritate sau, cum spunea unul dintre oamenii de stiinta intalniti, "trata problemele de etnografie ca si cum ar fi un roman politist cu detectivi". Asa ii vine ideea de a-si transforma romanul politist intr-unul de aventuri si, dupa discutii cu marinari si oameni de stiinta cu concluzii nu foarte incurajatoare, insista in hotararea de a porni la drum cu inca cinci curajosi visatori, patru norvegieni si un suedez. Si papagalul peruan, care o sfarseste prost, cam asta e soarta papagalilor pe mare :(. 
Pregatirea expeditiei dureaza ceva mai mult de 4 luni si aproape o treime din carte, cuprinzand discutii cu autoritati si cu sustinatori gata sa suporte costurile calatoriei sau cu cercetatori in cautare de temerari care sa le testeze echipamente, procurarea lemnului de balsa, necesar pentru a-si construi pluta asemanatoare celei cu care se presupune ca au plecat stramosii peruanilor, obtinerea de echipamente si hrana, construirea plutei, toate avand ca rezultat 12 kg de hartogarie birocratica. Sunt detalii pe care filmul nu le-a considerat prea importante, indispensabile insa pentru experienta completa, de la infiriparea ideii pana la punerea in aplicare, din care nu lipsesc momentele amuzante: de exemplu plecarea plutei in larg fara navigatori sau un functionar de la vama care se simte luat la misto cand singurul membru al expeditiei vorbitor de spaniola (suedezul) ii spune ca a venit in Peru cu o canoe si pleaca din tara cu o pluta.
Acolo unde filmul incerca sa dramatizeze, in carte se specifica de la inceput ca nu e cazul, ca primele 60 de ore au fost critice, pana la iesirea din curentul Humboldt, dupa care drumul a decurs calm, singura incertitudine fiind aceea a datei si locului de sosire, in ciuda valurilor de peste sase metri intalnite pe traseu. Partea cea mai frumoasa pentru mine a fost feeria acvatica nocturna descrisa de explorator, cu toate acele "fantome lucitoare in intunericul noptii", formate din plancton luminos, creveti stralucitori, caracatite cu ochi scanteietori, cu capete rotunde de pana la un metru diametru, mingi de lumina palpaitoare. Si restul animalelor marine, unele devenite de companie, ce au insotit calatorii in cele 101 zile pe mare, m-au facut sa visez frumos la lumea fascinanta din adancuri, intrezarita doar intr-o sedinta de scuba diving, sa ma gandesc ca tot aman cursurile pentru brevetul de scafandru si poate ar fi timpul sa nu mai las pe la anu' ce pot face anu' asta. O lectura placuta, in ciuda catorva mici scapari de redactare (de tipul: un golf devine baie, o sepie calamar, intr-o propozitie nu voi afla niciodata ce faceau stelele, fiindca se opreste in mijloc, inainte de a apuca sa faca ceva). E cartea ce m-a facut sa aud din nou chemarea misterioasa din adancuri...

Friday, 15 January 2016

Spiritul de iubire al Craciunului

Love Actually (2003)

Aveam o carte in plan pentru azi (vacanta a generat destul de multe postari ce-si asteapta cuminti randul sa fie publicate), dar disparitia lui Alan Rickman ma face sa vreau sa vorbesc acum despre cel mai recent film pe care l-am vazut cu el, la sfarsitul anului trecut, chiar daca a aparut acum 13 ani.  
Daca nu gresesc, s-ar putea sa fie filmul de la care a pornit apoi toata pleiada de productii secventiale, cu personaje ce se intersecteaza in treacat, cu legaturi mai fragile sau mai puternice, prezentate uneori atat de in viteza incat scapa la o prima vizionare. Richard Curtis, care a scris si regizat filmul (autor, printre altele, al seriilor cu Mr. Bean si Black Adder), alege sa-si incadreze povestea ramificata si confluenta intr-o rama formata din secvente din aeroporturi. Oamenii se imbratiseaza, se saruta, se saluta cu entuziasm, se bucura de revederi. Un aeroport este locul unde se manifesta dragostea. Iar timpul cel mai propice? Craciunul, atat de impregnat de iubire incat ma zbarleste! Filmul construieste la prima vedere o comedie romantica foarte conventionala, intr-o nota pozitiva, agreabila, numai buna de vizionat de sarbatori sau, cred eu, cu alergie la repere fixe de bucurie fortata, in orice alt moment al anului cand va apuca o dispozitie sarbatoreasca... sau cand vi se face dor de unii actori... 
Daca ne uitam mai atent, fiecare dintre povestile derulate pe ecran, in ciuda gradelor diferite de credibilitate, are punctul ei cuceritor, fie ca e vorba de personaje sau de istorie in sine, e spusa cu umor si, cu toate locurile comune (cum ar putea o tema ca iubirea sa nu fie plina de ele?), are umor si eroi placuti, pe care ai vrea sa-i vezi iesind cu bine din situatiile in care ajung. Fiecare varsta are dilemele si problemele de comunicare specifice. Un tata ramas sa-si creasca singur fiul se vede confruntant cu prima iubire a acestuia. Un scriitor intampina probleme lingvistice in sentimentele ce se infiripa pentru menajera portugheza. Un barbat intre doua varste este sfasiat de iubirea conjugala si ispita ce i se ofera la locul de munca. Un tanar asaltat de hormoni pleaca in America, pentru ca a aflat ca americancele sunt mult mai disponibile decat englezoaicele. Un altul (Rick din seria The Walking Dead) se indragosteste de sotia celui mai bun prieten. O femeie sufera in tacere dupa un coleg de birou pentru care pare invizibila. Nici prim-ministrul nu este scutit de sentimentele ce-i dau tarcoale in prezenta uneia din angajatele cabinetului sau. Iar rockerul care incearca sa se relanseze la radio cu un cover le canta tuturor "Christmas is all around" sau, cand greseste versurile, "Love is all around". 
Dialogurile nu dezamagesc, pe alocuri sunt chiar sclipitoare, iar castingul este unul de zile mari, continand cam toti actorii britanici pe val la momentul aparitiei filmului: Liam Neeson, Bill Nighy, Colin Firth, Emma Thompson, Keira Knightley, Martin Freeman, Hugh Grant, Alan Rickman, Rowan Atkinson si precis am uitat pe careva. Iar felul cum se achita de misiunile lor e mai mult decat onorabil, unii ies in evidenta mai mult decat altii, insa cu totii isi fac bine treaba. Preferatul meu a fost Bill Nighy, in rolul starului rock expirat si revenit pe val. Remarcabili sunt si Rowan Atkinson, in rolul unui vanzator ce peroreaza vreo cinci minute in timp ce impacheteaza un cadou si sobrul Rickman, in rolul sefului nehotarat intre avansurile unei angajate mai tinere si sotie.
Desi e un film atat de roz si sentimental, indraznesc sa-l numesc, gratie schimburilor de replici, una din cele mai bune comedii romantice, fara timpi morti, cu o succesiune si o intercalare a episoadelor ce nu lasa spectatorii sa se plictiseasca si ii umple de sentimente bune chiar si pe cei mai cinici, pregatiti sa faca putin misto de dulcegarii si de optimismul debordant. Contine suficienta autoironie cat sa nu mai fie nevoie de ironia exterioara, umor britanic in doze mari si are o armonie, o sincronizare a secventelor rar intalnita in comediile de gen ulterioare.

Thursday, 14 January 2016

Ziua libera


Shaun the Sheep Movie (2015)

Va povesteam acum ceva timp de mielul Shaun, care traieste impreuna cu familia sa ovina, cainele Bitzer, trei purcei, gaini si rate, pe langa casa unui fermier din Anglia. In lung-metrajul inspirat de serie, oile se hotarasc sa-si ia o zi libera si gasesc solutia de a-si adormi stapanul, ca sa se distreze in voie. Numai ca rulota in care l-au transferat pentru a nu fi deranjate din joaca, din privitul la televizor si din devastarea frigiderului porneste la vale si se mai opreste in mijlocul Orasului. Cainele credincios, Bitzer, este primul care pleaca in cautarea agricultorului. Este urmat de Shaun, apoi de intreaga turma, care incepe o aventura cu multe peripetii. Nu lipsesc dusmanii, un hingher hotarat sa-i captureze, dar nici prieteni gata sa ajute, precum cainele vagabond cunoscator al ascunzatorilor si scurtaturilor din oras. 
Aardman Animation este poate cel mai bun studio de animatie in stop motion. Figurinele de plastilina capata viata in mana lor si sub privirea atenta la cele mai fine amanunte, de la miscarea urechilor si schimbarea expresiilor faciale pana la dinamismul pe care il imprima eroilor, printr-o munca migaloasa de miscare aproape imperceptibila, cu fiecare cadru, a partilor componente.  Sa faci asta intr-un film de 85 de minute implica detalii greu de imaginat. Sa o faci si fara sa ai un script propriu-zis, pastrand exprimarea onomatopeica a personajelor din serial, fara sa-si plictiseasca privitorii, este o mare reusita. 
Imi era greu sa cred ca secvente care in 5-6 minute au ritm si umor vor reusi sa le pastreze si intr-un lung metraj, insa Mark Burton si Richard (Goleszowski) Starzak au gasit o reteta a simplitatii care nu inseamna simplism, tonul de a-si povesti istoria care-mi merge drept la suflet, creand un divertisment in aparenta adresat copiilor, dar cu subtilitati contextuale pe care numai adultii le pot intelege, punctand aventurile cu sageti ironice indreptate, de exemplu, spre lumea hair styling-ului, unde coafura de tip "oaie" promovata de o vedeta devine ultimul racnet... sau ar trebui sa spun ultimul behait?! Evident ca referintele cinematografice si culturale sunt presarate la tot pasul, pentru oamenii mari, strecurate pe panouri, in inscriptii sau in imaginile reconstituite cu protagonistii, de la Abbey Road la The Night of the Hunter. Aflam pana si raspunsul la eterna intrebare "de ce trece gaina strada?"
Inventivitatea creatorilor lui Shaun pare sa nu aiba limite, nici macar barierele lingvistice nu o pot infrana, situatiile si expresiile personajelor respira umor britanic fara cuvinte, prin reactii si imagini ce pun in contrast placiditatea tipic ovina cu intamplari ritmate, cu suspans si gaselnite ce poarta filmul inainte. Poate ca meritul cel mai mare al lung-metrajului este ca nu ai deloc senzatia ca ar fi un episod diluat, prelungit artificial, ci da impresia mai multor episoade insirate, cu un punct comun, cautarea stapanului si, ulterior, trezirea lui din amnezie, si multe fire separate care se scurg unele din altele dar ar putea constitui multe episoade diferite, de exemplu: Oile la restaurant, Shaun si Bitzer la adapostul pentru animale, Intoarcerea acasa... 
Desi personajele principale sunt probabil animale percepute ca standardizate, cele mai uniforme posibil, ce au generat expresia "spiritul de turma", Aardman le transforma in niste creaturi atat de simpatice si neconformiste incat mai ca mi-as lua o oaie ca animal de companie daca nu as avea un caine atat de cute :)

Wednesday, 13 January 2016

Cu pereche sau fara

The Lobster (2015)

Cum imi plac nebunia si stranietatea lui Yorgos Lanthimos cam de cand a aparut Dogtooth, film care, si acum, dupa ce am vazut Homarul, continua sa ramana numarul 1 in preferintele mele, abia asteptam sa-i urmaresc debutul in limba engleza, iesirea in "lumea buna", cum s-ar spune. Nu a facut-o singur, si-a luat cu el si actritele cu care lucreaza inca de la inceputuri, Ariane Labed si  Angeliki Papoulia, carora li se adauga, in rolurile principale, Colin Farrell, Léa Seydoux si Rachel Weisz. 
Filmul ne arunca de la inceput intr-o distopie, o societate in care oamenii ramasi singuri trebuie sa-si gaseasca cat mai repede pereche. Pentru asta, merg la un hotel unde au patruzeci si cinci de zile pentru a-si afla partenerul, perioada ce poate fi prelungita prin vanatoare, prinzand solitarii ce refuza sa respecte ordinea stabilita. Daca la expirarea timpului nu s-au cuplat, au dreptul sa-si aleaga animalul in care vor sa fie transformati. Eroul interpretat de Colin Farrell, care soseste la hotel impreuna cu cainele / fratele lui ce si-a ratat posibilitatea de a-si gasi perechea, alege sa fie transformat intr-un homar.
Ca si in filmele precedente, Lanthimos demonteaza, isi imagineaza si interpreteaza in stilul propriu regulile sociale fundamentale, creeaza o lume situata intre grotesc si absurd, bazata pe constrangeri si presiuni, care sub poleiala celei mai bune societati posibile ascunde rigorile intampinate de multe persoane ramase singure: intalniri programate, reguli stricte ale intalnirilor, incercarea de a se arata intr-o lumina cat mai favorabila, cautarea cu orice pret a acelui punct comun ce reprezinta garantia unei relatii reusite, indiferent cat de absurd ar fi el, mergand de la cunoasterea de catre cei doi parteneri a unei limbi straine pana la detalii fizice, precum vederea slaba sau sangerari nazale. Violenta si constrangerile sunt omniprezente in aceasta lume populata de bune intentii, o oglinda distorsionata a realitatii. 
Observ ca The Lobster, tintind spre o piata mai larga decat precedentele productii grecesti ale regizorului-scenarist, este mai digerabil, mai inclinat spre simbolism decat spre absurdul cu care ma delecta in filmele sale grecesti. Si, cum ziceam la inceput, tot Dogtooth ramane preferatul meu. Nu doar pentru ca acolo, explorand mecanismele neurologice ale limbajului, denaturarea sensului cuvintelor, imi atingea mai mult pasiunile si interesele, cu o doza de umor negru care aici s-a mai diluat. Ci si pentru ca avea o desfasurare imprevizibila, ceea ce in Lobster nu e cazul, de pe la jumatate, cand apare in peisaj grupul de oameni singuri, un fel de partizani ce-si duc lupta pentru dreptul la neimperechere prin paduri, departe de ochii legii, cam stii spre ce se va indrepta, mai ales cand intelegi ca si regulile lor sunt la fel de crude si inflexibile ca si cele oficiale. 
In orice caz, amestecul de real si ireal al filmelor lui Lanthimos si modul de a sonda emotiile personajelor intriga, ca si ciudatenia declamarii, o marca proprie, existenta si in celelalte filme, prin care actorii par a-si recita replicile mecanic, distant, ca niste robotei, contribuind la atmosfera apasatoare a unei improbabile realitati viitoare, realizand echilibrul dintre verosimil si neverosimil ce ma atrage in creatiile sale.
Muzica urmeaza si ea trendul filmului, un amestec intre radacinile grecesti asumate si valori consacrate international, penduland intre clasic (Beethoven, Stravinski, etc.), anii '50 (S'agapo) si contemporan (Nick Cave) sau disparand pentru a face locul unui dans fara sonor si puncteaza momentele de instrainare si incercarile de apropiere dintr-un film unde dragostea este tratata nu ca o aspiratie, ci ca o obligatie, o constrangere.

Monday, 11 January 2016

Oroarea transformata in crez artistic


Roberto Bolaño- O stea indepartata

Sa-l citesti pe Bolaño este ca si cum ai pasi cu buna stiinta intr-o capcana ori pe nisipuri miscatoare, ca si cum ai fugi dupa o Fata Morgana ce ti se desfasoara in fata atat de limpede de la distanta dar se destrama pe masura ce dai sa te apropii. Prima data, cu Detectivii salbatici, am facut-o cu inocenta, fara sa stiu ce ma astepta. Atunci mi s-a parut un scriitor atat de mare, incat nu am indraznit sa scriu despre el. Intre timp, mi-am mai schimbat gandurile. Pe de-o parte, pentru ca eu nu scriu recenzii/cronici sau cum le-or mai numi oamenii, ci impresii de lectura. De ce m-as feri, de ce sa nu marturisesc cand un autor ma copleseste? Si apoi ar fi nedrept sa-l tin doar pentru mine. Cu locurile prin care umblu, mai fac asta, cand vreau sa ramana in continuare gradina mea secreta si nepopulata. Dar cu cartile, dimpotriva, cand imi place ceva mult, as dori sa ii indemn pe toti sa citeasca acel ceva.
Intre timp, parca si pasii mei pe cararile intortocheate pe care ma poarta Bolaño au devenit mai siguri, odata ce mi-a crescut increderea in autorul ce ma calauzea, incep sa tin ritmul, sa nu il mai intreb la fiecare pagina de ce m-a luat din Chile, anii '70 si m-a trimis pe frontul rusesc din al Doilea Razboi Mondial, cum am ajuns si ce fac acolo, ca uite cum m-a purtat cu vorba si nici nu mi-am dat seama. Am invatat si de la el, ca si de la Pitol si, in oarecare masura, de la Marías ca nimic nu este mai fragil, mai greu de captat decat adevarul, ca uneori el poate sa emane oroare, ca o legenda creste si se alimenteaza cu cat cineva incearca sa o desluseasca, sa-i calce pe urme, sa identifice multiplele fatete sub care se ascunde o identitate. 
Bolaño propune in cartea de fata o investigatie literara cu aspect de ancheta politista, ceea ce facea si in Detectivi... Altceva nu am citit inca, dar recuperez, Gaudeamus mi-a dat fericita ocazie de a-mi cumpara cele trei volume publicate la Curtea Veche (urmeaza sa postez curand si impresiile despre Nocturna in Chile) si l-am trecut deja pe lista aceea restransa si personala a autorilor din care nu vreau sa-mi scape nimic (alaturandu-ma grupului care trepideaza nerabdator in asteptarea lui 2066, cartea, nu anul), pentru ca oricat ar scrie sau vor fi scris nu-mi va fi de ajuns. Si, din nefericire, aici opera a fost intrerupta de lucrarea timpului asupra omului mult prea devreme.
Ruiz-Tagle este un poet autodidact cu sarm, usor nesigur pe el, a carui casa, un apartament de lux din centrul orasului, nu pare sa corespunda statutului social intuit de cei ce frecventeaza, impreuna cu el, cercurile literare. Asemenea stapanului, locuinta pare sa se adapteze specificului fiecaruia dintre cei care-i calca pragul. Dupa disparitii misterioase si schimbarea de regim din Chile, il regasim cu numele Carlos Wieder, un pilot sigur si plin de incredere, ce vorbeste despre poezie cu autoritate. Face expozitii efemere de scriere aeriana, incepand cu versete din Biblie si continuand cu versuri si mesaje personale, de genul: "Moartea este dragoste. Moartea este crestere. Moartea este comuniune. Moartea este inima mea. Luati inima mea." Continua cu o expozitie de fotografie, in care nu se sfieste sa afiseze pe peretii casei imaginile tinerelor disparute al caror asasin se presupune ca ar fi, intr-o derulare alcatuita dupa o viziune spirituala personala, a unei biserici a ororii. O vreme dispare si zvonurile se amplifica, este vazut pretutindeni si nicaieri, identificat in persoana mai multor artisti, se urmeaza piste diferite ce ne duc din Chile la Paris si Barcelona. 
Relatarile despre Wieder sunt reconstruite si apoi demontate, din supozitii, marturii indirecte, scrisori, informatii puse cap la cap ce reflecta experimentele artistice, inconjurandu-l, pentru unii, cu aura unui estet sadic dar sarmant, pentru altii cu aceea a unui criminal dubios, fie ca numele ii este asociat cu o piesa de teatru sau cu filme porno snuff.  
Cu fiecare pagina, indiciile se acumuleaza, la fel si povestirile paralele, sincope si salturi in timp ce se intersecteaza si se intercaleaza, unele tragice, altele grotesti. Figura protagonistului-pretext al cartii se pierde in imaginea de ansamblu ce ne vorbeste despre o lume excesiva, cum era si Chile in acei ani,  cu scena lui literara si politica, cum era si perioada razboiului, intr-o explorare ce ne invita sa avem incredere in ghidul nostru, dar si sa ne indoim de orice, pentru ca e atat de convingator incat ne poate transforma in partizanii raului. Avem nu doar imaginea unei tari cutremurate de conflicte politice, dar si pe aceea a unei scene literare, provocari ce tin de crezul artistic, de manifestari si interpretari estetice. La Dostoievski si Camus crima avea motivatii ontologice, la Bolaño ea capata justificari estetice. Daca in frumusete se poate gasi oroare, Wieder devine promotorul ororii ca sursa de frumusete. Poti sa ucizi pe cineva pentru ca scrie prost asa cum face el cu poetesele indragostite? Faci astfel un serviciu literaturii? Mastile se suprapun si se aduna, oamenii dispar din lume ca niste stele cazatoare ce nu-si mai pastreaza conturul palid decat in vreo fotografie uitata.
Un indiciu de care m-am apucat si l-am tinut strans in mana  ca sa nu ma pierd in carte a fost Rosemary's Baby, filmul lui Polanski la care ma trimite Bolaño pentru a-mi sugera ca am intrat intr-o carte guvernata de teroare, cu o atmosfera ciudata, complexa, desi poate parea minimalista. Insa fiecare cuvant este bine cantarit, are relevanta si semnificatia lui, incepand chiar de la numele eroului, cu rezonante multiple in germana.  Este greu de imaginat un mod in care literatura sa descrie cruzimea umana intr-un mod mai nuantat decat o face Bolaño intr-o carte rascolitoare, cu iz de roman politist, dar atat de amara, ce ne pune in fata, ca un colaj fotografic, cea mai pura forma a raului si aproape ne convinge sa admiram detestabilul.

Sunday, 10 January 2016

Marti, dupa Craciun, painea se unge cu unt si copiii se joaca tot timpul


Elsker dig for Evigt (2002) 

Nu este un secret ca asa-zisa originalitate a cinematografiei realiste romanesti este inspirata copios din juramantul de castitate al Dogmei daneze, zece reguli respectate de multe dintre filmele autohtone ce ridica insuficienta fondurilor si, prin urmare a mijloacelor tehnice, la rangul de crez artistic. 
Filmul de fata, debutul regizoral al lui Susanne Bier, tradus in engleza Open Hearts si ad literam Te iubesc pentru totdeauna, ilustreaza si el aceasta profesiune de credinta. Isi pune personajele de la inceput intr-o situatie conflictuala si le exploreaza emotiile, reactiile, sentimentele. Aparenta fericirii cu care se deschide, in care un cuplu tanar, format din Cecilie si Joachim decide sa se casatoreasca, este repede spulberata de accidentul de circulatie care il paralizeaza pe Joachim (Nikolaj Lie Kaas). O intamplare nefericita, petrecuta intr-o fractiune de secunda, de care autoarea, o femeie ce conducea avand-o alaturi pe fiica sa adolescenta,  nu poate fi acuzata. Intamplator, sotul ei Niels (Mads Mikkelsen) este medic la spitalul unde a fost internata victima. Alaturi de el isi va gasi Cecilie consolare (in ce fel, se vede si pe afis). Cel mai bine rezuma actiunea filmului o replica plina de naduf a sotiei tradate: "Buna echipa mai facem! Eu ii calc si tu futi ce ramane in urma!"
Cadrele lui Suzanne Bier abunda de prim-planuri pe chipurile personajelor, filmate cu camera de mana, prin care se intercaleaza detalii tulburi, urmeaza decalogul ce-si propune o realitate cat mai nealterata, care sa nu lase audienta distrasa de efecte, filtre, imagini si unghiuri cautate. Tensiunea se construieste pe baza acestei forme, a simplitatii mijloacelor, rezultand un film ce mi-a aratat o posibila sursa de inspiratie pentru Marti, dupa Craciun al lui Radu Muntean. M-a prins, m-a enervat, m-a intristat, m-a facut sa zambesc si  sa-mi pese de personaje, deci si-a atins scopul, chiar daca nu l-as include intr-o ierarhie a filmelor daneze preferate. Poate pentru ca nu l-am vazut la vremea lui si acum epigonii cinematografici romani m-au intoxicat cu suficiente productii cat sa lase reteta sa transpara in fundal si sa nu ma mai impresioneze "povestile de viata" lipsite de artificii, efectele tragediilor asupra personajelor, duplicitatea caracterului uman ce tine in spate un film intreg.

Pelle Erovraren / Pelle the Conqueror (1987)

Cum spune si afisul, ca acum, dupa ce am invatat ceva norvegiana, pot ma dau mare ca inteleg si un pic de suedeza scrisa :) : "credeau ca lumea avea sa fie a lor". Au plecat din Suedia sfarsitului de secol XIX in, pe atunci, mult mai prospera Danemarca. Tatal (Max von Sydow) ii spune copilului (prenumele actorului Pelle Hvenegaard este acelasi cu al personajului), pe vaporul ce-i poarta spre noua lor viata, povesti despre tara de adoptie: este un loc unde oamenii pun unt pe paine, struguri pe friptura de porc si unde copiii se joaca tot timpul. Este un loc al sperantei, al vietii luate de la inceput. De indata ce ajung la tarm, realitatea ii va izbi violent cu lipsurile ei, cu munca grea si dormitul intr-un grajd, painea cu unt si friptura cu struguri se transforma in peste, acelasi peste, in zilele de lucru si in cele de sarbatoare.
Este unul din filmele cu suflet care merg la suflet. Relatia dintre tata si fiu mi-a amintit de la La vita è bella pana la punctul cand raportul de forte incepe sa se inverseze, insa e cu totul altceva, intr-un alt cadru, intr-un alt timp, cu alti oameni in jur, care trezesc simpatie, compasiune sau antipatie, precum stapanii la care lucreaza cei doi, Erik, servitorul care strange bani sa ajunga in America sau slujnica ce are o relatie nefericita cu fiul unui mosier vecin, cu o surpriza si pentru fanii serialului Bron, Thure Lindhardt, politistul danez, in cel de-al doilea rol al carierei sale, la varsta de 13 ani. Pe buna dreptate (tinand cont de actorii excelenti, povestea bine sustinuta, detaliile minutioase ale epocii), filmul a primit la vremea lui Palme d'Or, Oscarul si Globul de Aur pentru film strain, il recomand cu drag oricui isi doreste sa vada un film (cam trist, e drept) despre crestere, maturizare, vise si viata la tara in Danemarca sfarsitului secolului XIX. Acum as vrea sa citesc si cartea lui Martin Andersen Nexø pe care s-a bazat scenariul, despre care Wiki imi zice ca ar fi supranumit "Gorki al Nordului". 

Friday, 8 January 2016

Din Brasov si din imprejurimi



Nu putea trece sezonul de schi si snowboard - care, fie vorba intre noi, abia a inceput - fara sa va spun o poveste cu iarna, zapada, locuri (mai mult sau mai putin) frumoase. 
Mi-am facut un obicei, dupa studiul mai multor posibilitati  si cantarirea raportului pret-calitate, a lungimii partiilor, a numarului si tipului de instalatii, a domeniului schiabil (care pe Valea Prahovei nu e propriu zis un domeniu, ci mai multe, fiecare cu cat a apucat sa smulga din el), sa marchez in fiecare an, cand incepe sa ninga, partiile din Poiana Brasov. Si anume le marchez cum pot, mai cu placa, mai cu genunchii, mai cu partile moi si amortizoare sau prin imaginile racoritoare si relaxante capturate de telefon.  Despre partiile din Poiana v-am tot povestit an de an, nu s-a schimbat prea mult, la sfarsitul lui 2015 erau practicabile numai in partea superioara, in primele zile ale lui 2016, dupa ce a nins putin si au intrat in functiune tunurile, erau chiar bune, insa foarte aglomerate, luate cu asalt de vecinii din nord si est veniti sa-si petreaca Craciunul lor, cel din ianuarie. La asta nu ma gandisem, cand am vazut aglomeratia de la instalatiile de urcare de pe 7 ianuarie am fugit inapoi acasa, mai devreme decat planuisem. Dar mai e timp, a fost doar incalzirea :).
Doua imagini, una de la plecare, de pe varful Postavaru
si de pe partie, cu tunurile de zapada in functiune:
 
Pentru ca am tot povestit in alti ani despre Poiana, de data asta mi-am propus sa va prezint alte atractii ale orasului si ale imprejurimilor, vizitate sau descoperite in cautarea refugiului din fata hoardelor de turisti care au invadat Brasovul in prima saptamana a lui 2016. 

Patinoarul Olimpic din Brasov

La cele 12 milioane de euro, cat a costat investitia primariei, ma asteptam sa fie de cinci ori mai mare. Nu, este un patinoar normal, cam cat cel din Drumul Taberei, insa cu gheata mai ingrijita, fiind si locul unde se antreneaza si joaca echipa de hochei Corona Brasov. 
 O varianta mai buna pentru cei care detin patine proprii si vor sa alunece pe gheata in liniste si in natura ar fi Lacul Noua, din cartierul cu acelasi nume, unde se afla si Gradina Zoologica, pe care am preferat sa ma menajez si sa nu o vizitez, sa nu vad animale triste si zgribulite. Pe lacul inghetat bocna, erau cativa patinatori si cativa hocheisti, in rest natura pare sa se descurce mult mai bine cu constructia unui patinoar, fara sa abuzeze de buget.

Paradisul Acvatic din Brasov

Ma invatasem in anii trecuti, dupa o repriza de alunecat pe partie, sa-mi gadil oasele infrigurate sau zdruncinate, cu bulbuci, clipoceli, arome, apa calda, sa le dezmortesc in bazinul de inot si tare bine era, timp de doua ore, pentru 30 de lei. Era ceaiul de dupa repriza de snowboard, doar ca nu-l beam, ci ma scufundam in el cu totul. Anul asta am avut o surpriza neplacuta. Am ajuns o singura data, pentru ca Paradisul fusese invadat si, daca asa arata si cel adevarat, si imi inchipui ca da, la cat de multi oameni dau acatiste si se spala de pacate pe sub poala popilor, prefer un loc cald, comod si relaxat, in Iad. In jacuzzi nu era nici o sansa de intrare, hammamul m-a desfatat cu arome de transpiratie, bazinul din grota arata ca o cutie cu sardele aliniate frumos pe trei randuri, prin bazinul cel mare cu apa calda iti croiai cu greu drum. M-am demoralizat cand am vazut ca e nevoie sa stau la coada si in apa si am plecat spre alte zari, mai linistite si mai pustii. Am mai trecut pe acolo de vreo trei ori, parcarea arata la fel, nu am mai indraznit sa intru.

Si ca sa termin cu orasul cel aglomerat in perioada Sarbatorilor, marturisesc ca am practicat si putin turism molar, nu la dentist, din fericire, ci la mall, si anume am vizitat Mallul Coresi. Ca sa scap de embarrassment, sa spun ca am facut-o dintr-un interes pur istoric, sa vad ce a devenit platforma industriala Tractorul?! Nu, ne era foame si era prin zona (ceea ce n-a fost un lucru rau, chiar au papa bun, lucruri diferite de ce se gaseste prin mallurile bucurestene), voiam sa ne portam telefonic (bye bye Vodafone, sa nu mai aud de voi si serviciile voastre execrabile!), ne gandeam sa mergem si la un film, dar sala era destul de plina si sa-mi intind gatul ca un cocostarc in ritualul de curtare nu-mi sta in fire, am vizitat si libraria Bookcity si m-a dezamagit ca nu distribuie decat editurile mari si Indragostirile lui Marías, pe care o caut de cand nu am gasit-o la targ, tot nu mi-am luat-o, iar dintre magazinele de tzoale mi-a placut Cato. Gata, fuga in natura, m-am saturat de aglomeratie!

Valea Bangaleasa

Pentru mine cel mai bun mod de a incepe anul este o plimbare la munte, in locuri linistite si pustii. Nu sunt atat de extreme incat sa fac trasee inzapezite spre varfuri, dar o dezmortire de cateva ore e mereu binevenita. Asa ca pe 1 ianuarie am pornit spre Moeciu, cautand Cheile Gradistei, ca tot vedeam indicatorul cand treceam cu masina pe Rucar-Bran si nu am avut niciodata timp sa le explorez. De data asta, am reusit sa le gasesc, desi a durat ceva, cat sa ajungem la ditamai resortul numit Cheile Gradistei Fundata, ca acolo ne-a dus GPS-ul. Oribil! Genul de loc prin care nu vreau sa calc! Asa mi-a trebuit daca ma apuc sa caut chei in varful muntelui. Am facut repede stanga imprejur si atunci l-am vazut in toata splendoarea:
Piatra Craiului cea frumoasa ma chema din zare. Ajung eu si la tine, maine! Deocamdata ma dau jos cat mai repede de la resort si mai caut cheile, admirand peisajul hibernal. 
Trebuie sa te uiti bine dupa ele, ca mai mult de vreo suta de metri de perete nu-s. Dar le-am gasit. Si cel mai frumos lucru de-acolo a fost cascada Chisatoarea cea inghetata, transformata de frig intr-o pestera in aer liber.


Doar ce apucam sa facem cateva poze in liniste, sa-i admiram dantelariile si sa ascultam clipocitul paraului, ca deodata timpanele ne sunt agresata de dulcea muzica a civilizatiei, maneaua. Un gipan de Galati tocmai oprise pe sosea, langa cascada. S-au revarsat din el cativa tineri galagiosi si remarc cu o doza de rasism si tristete ca nici macar nu erau "d-aia". In alte imprejurari, ai fi zis ca sunt un grup de studenti iesiti si ei la plimbare. Dar nu acolo, nu in contextul dat. Acolo erau doar niste mitocani. Usa de la jeep continua sa ramana deschisa, ca nu cumva sa se piarda fiorul liric cat timp isi fac selfie-uri cu cascada inghetata. Sa fugiim! O scapare din "civilizatie" trebuie sa fie. 
Pana la urma, am gasit-o. La iesirea din Moeciu de Sus, incepe Valea Bangaleasa, de unde porneste traseul spre Varful Omu. Si, din fericire, este si o bariera, dincolo de care nu au acces decat propriile picioare si carutele cu cai (ar fi fost mai idilic sa fie sanii) ce-si asteptau turistii. Cele patru picioare si patru labute pot zburda de-acum in voie pe drumul inzapezit.

Dupa vreo jumatate de ora de plimbare prin padure, pornim inapoi, a fost doar o iesire de incalzire (sau de racorire?), suficient de perturbata sonor pentru a avea chef de mai mult. Dar sper sa revenim intr-o vara pentru un traseu pana pe platou.
 
La intoarcere, stand in coloana pe sosea, apuc sa fac o poza Castelului Bran cel insorit. Parea aglomerat si el. Nu l-am mai vazut de dinainte de a deveni mare obiectiv turistic international. Am incercat asta-vara, dar era o coada la care n-am simtit dorinta sa stau. Poate candva...  
 
Prapastiile Zarnestiului

In ziua urmatoare, aveam sa gasesc ceea ce imi doream: peisaje frumoase, o plimbare mai lunga in natura, liniste, pe alocuri atat de adanca incat aproape ca incepeam sa-i compatimesc pe manelistii din ziua precedenta, sa inteleg cum se protejau ei stiind ca, daca ar fi oprit muzica fie si doua minute, cat coborau din masina, aveau sa le explodeze timpanele neantrenate cu linistea cutiei incadrate de ele.
La iesirea din Zarnesti (un oras care, desi sta la poalele unei mine de aur, Masivul Piatra Craiului, continua sa ramana linistit, cu strazile pustii, ceea ce mie, ca ocazional trecator, imi convine foarte mult, doar ma mir cu cata naivitate si inocenta nu-si valorifica potentialul turistic), drumul se ramifica. In dreapta merge spre Plaiul Foii, in stanga spre cabana Gura Raului. Dupa ce treci de Gura Raului, continua pana la intrarea in Prapastiile Zarnestiului (asa scria pe panou, asa or fi daca le privesti de sus, de jos sunt Chei!), de unde incepe un traseu usor si foarte frumos, de vreo doua-trei ore, pana la cabana Curmatura. 


Nu l-am facut pe tot, pentru ca s-ar fi intunecat pana cand ne intorceam, ci doar partea de Chei, de vreo ora si ceva. Drumul este aproape plat, urca usor, printre peretii de ascensiune ai celor mai inalti munti calcarosi din Romania. Adica Apuseni la patrat! Si formatiuni spectaculoase, si inaltime, si maretie, si dantelarii...
 Ne oprim din loc in loc sa citim panourile cu informatii despre flora, fauna, geologie si trasee de catarare cu denumiri amuzante. Constat, de exemplu, ca ele au fost botezate de niste persoane foarte sugubete, ca Andropauza e mult mai usor decat Menopauza si, pour les connoisseurs, exista denumiri care te fac sa zambesti complice, cum ar fi traseul 1 de pe panoul de mai jos.  Aveti grija sa nu-l incepeti cand e cineva sus, nu se stie cu ce va treziti pe cap ;)!
Nu ma pot abtine sa nu ma catar macar putin, pana la o mica pestera de pe versant, asa, cat sa-mi deschid pofta pentru sezonul de drumetit care e atat de departe. 
De la troita din poza de mai sus, incepe traseul spre creasta, care duce la varful La Om, vreo 4-5 ore. Despre el, poate mai la vara, deocamdata ma bucur ca am ajuns sa simt mirosul iernii in Piatra Craiului, in cea mai frumoasa plimbare a vacantei. La intoarcere, un cuplu ne-a intrebat daca si in continuare e "tot asa". El parea sa vrea sa continue, ea arata cam adusa cu forta, se vedea ca ar fi preferat sa fie in Mall, nu in Chei. Le-am spus ca da si au facut stanga-mprejur. Da, e tot asa, frumos si foarte frumos. Unii au muntele in suflet, altii nu. Dar daca nu, ce-or cauta la el?!