Cat de mult e prea mult?

 

Cuties (2020)

Recunosc, daca nu ar fi fost tot tam-tam-ul legat de filmul asta, nu stiu daca as fi ajuns sa-l vad, pustoaicele dansatoare nu-s chiar printre subiectele mele de interes. Mai intai, au fost valurile pornite de la simplul afis al filmului. Multi s-au grabit sa-l judece fara sa fi vazut din el mai mult de atat. Apoi mi-au tot picat in fata ochilor diverse reactii, deopotriva de blamare si aprobare. In America cea plina de puritani si bigoti (nu ca restul lumii ar duce lipsa, dar parca ei au mai multi sau cel putin au o expunere media mai importanta), au inceput acuzatiile: ca este un film care creste libido-ul pedofililor, ca prezinta copii intr-o ipostaza hipersexualizata, ca denatureaza cultura musulmana transformand-o in ochii lumii intr-una a constrangerilor, folosind elementul sexual pentru a rupe "the evil chains of Islam", dupa cum spunea o musulmana pe Reddit. Tot pe Reddit am citit insa si opinia unei adolescente de 16 ani care-si aduce aminte (amintiri mai proaspete decat ale adultilor) ca, pe cand avea 11 ani, cat au eroinele filmului, cam asa se imbracau si se purtau cele de varsta ei. Si este vorba despre fete, pentru ca ele incep cam pe la 11 ani sa intre in vartejul haosului hormonal prepubertar si sa-si descopere sexualitatea, sa vrea sa devina mai atragatoare, mai feminine, sa-si caute o identitate. Si eu imi amintesc, chiar daca a trecut mult timp: aveam colege in Romania lui Ceausescu care prin clasa a 5-a - a 6-a incepeau sa-si scurteze/stramteze uniformele, in lipsa altor haine mai fistichii. La baieti, hormoniada se manifesta mai tarziu si un pic altfel, nu-s supusi aceleiasi presiuni sociale privind standardele de moda sau frumusete. 

Modelele de unde ar putea veni decat de la varsta apropiata, dinspre adolescentele hiper-sexualizate?  Imitatia este o forma de invatare si, daca este de aruncat vreo piatra aici, ea ar trebui aruncata nu inspre parinti, copii sau producatorii unui film, ci spre intreaga societate. Asta e mersul lucrurilor, astea sunt valorile promovate pe toate canalele, de la TV la retelele de socializare,  nu este nevoie de un film ca sa putem intelege un fapt elementar.

Filmul este centrat in jurul lui Amy (Fathia Youssouf), o fata de 11 ani provenita dintr-o familie de emigranti senegalezi traditionalista, ce se vede pusa in fata unor situatii (bigamia tatalui, supunerea mamei in fata judecatii si practicilor islamice ale unei matusi foarte autoritare) in contrast cu civilizatia occidentala care o inconjoara in Franta. Mai intai, incepe sa se uite cu jind la modul in care se imbraca unele fete de varsta ei, cele care la scoala sunt popularele impertinente. Apoi descopera pasiunea care le uneste, dansul, si incepe sa fie atrasa si de el, isi doreste sa fie inclusa, sa faca parte dintr-o comunitate, sa aiba prietene, sa sparga zidul de singuratate ce o inconjoara. Evident, singurul mod in care ar putea sa o faca este sa ajunga la ele prin pasiunea comuna, sa le imbratiseze valorile, sa devina la fel de cool ca ele. De aici pana la a impinge tot mai departe granitele acceptabilului si a plusa pana cand va deveni leaderul lor, calea nu este prea lunga. 

Sa fii indignat de film inseamna sa nu stii in ce lume traiesti daca a fost nevoie de el pentru a-ti deschide ochii. In ceea ce priveste modul de a se imbraca, este unul firesc pentru varsta lor. Nu spun ca e adecvat sau nu, dar este ceea ce vezi pe strada, pustoaice cu un top si pantaloni scurti, o tinuta care la o varsta mai mare devine apanajul unei anumite "categorii profesionale". Admit insa ca filmul a incercat sa obtina o reactie, sa fie ostentativ la nivel cinematic: miscari lascive, cu prim-planuri pe partile corpului ce sugereaza ritmul actului sexual, o coregrafie preluata de la alte trupe de dansatoare, pe care cele mici si le iau ca model. Cine a vazut un show de talente cam stie cum se danseaza in zilele noastre. 

Problema ar fi ca ca unele miscari sunt adecvate ca perceptie sociala generala la o anumita varsta, dar nu si la alta. Fetitele din film raman niste copii, au o curiozitate fata de sexul opus si fata de sexualitate in general ce ne lasa sa intelegem ca, dincolo de poza pe care o afiseaza, sunt mici, inocente si naive. Scena descoperirii unui prezervativ este chiar haioasa, asa cum mai sunt cateva. Mi-a placut ca scenariul Maimounei Doucouré (care semneaza si regia) imbina fericit registre si tonuri, are impact tocmai pentru ca nu imbratiseaza o privire uniforma, alterneaza momentele grave cu cele mai relaxate, pentru a crea o imagine unitara. Un singur lucru a fost cam aiurea, finalul, o schimbare de atitudine brusca si inexplicabila a fetei si a mamei sale, o intoarcere la 180 de grade pe care cursul de pana atunci al actiunii nu o justifica, ramanand incredibila. Poate i-ar fi stat mai bine filmului fara ultimele 5 minute... 

Regizoarea marturisea intr-un interviu ca ideea i-a venit de la o scena din viata reala, care a reprezentat pentru ea, ca senegaleza emigrata, un soc cultural, aducandu-i aminte de criza de identitate pe care a trait-o in copilarie, crescand la confluenta a doua culturi. Daca si-a dorit sa fie un film care sa reflecte o astfel de experienta formatoare, i-a iesit doar pe jumatate, pentru ca filmul asta e despre ceea ce vrei sa vezi in el: unii au vazut child porn, eu am vazut multa furie, constrangere si in primul rand nevoia de adaptare, de apartenenta. E bine totusi ca, indiferent de strategia adoptata, ca a vrut sa fie socant sau nu, a facut sa se vorbeasca despre el (desi discutia despre film in sine eclipseaza discutia despre subiectul lui, care mi s-ar fi parut mai importanta, cea despre valorile care sunt transmise copiilor si felul in care le recepteaza ei).