Realitatea ucide, fictiunea salveaza

 

 

Javier Cercas - Impostorul

Enric Marco traieste, are acum 99 de ani. Dupa ce ani intregi a sustinut ca a luptat impotriva franchismului si nazismului, ca a fost prizonier intr-un lagar fascist, experienta pe care a si descris-o intr-o carte, dupa ce a fost acoperit de onoruri, devenind un reprezentant marcant al supravietuitorilor Holocaustului spanioli, a facut parlamentarii spanioli sa planga, intr-un discurs emotionant despre ororile suferite, in 2005 a fost deconspirat de un cercetator, iar dorinta sa de a ramane in istorie ca un erou l-a transformat intr-un mare impostor. Nimic din pretinsele sale acte eroice nu era adevarat. Biografia pe care si-a inventat-o, ca un creator magistral de povesti, face obiectul cartii lui Javier Cercas.

Cand un personaj isi tese singur propria fictiune pe fundalul istoriei, un scriitor precum Cercas, mereu preocupat de istoria secolului XX, un explorator al limitelor dintre adevar si fictiune, interesat de analiza multiplelor fatete ale unui personaj si de zonele intunecate ale existentei sale nu putea sa nu se lase sedus de subiect, cu atat mai mult cu cat, dupa cum marturiseste, mai are un punct comun cu acesta. Intr-o perioada mai dificila din propria-i viata, cand mergea la psihoterapeut, acesta i-a pus in fata concluzia ca "viata mea era o farsa si eu un farsor, care alesese literatura pentru a duce o existenta libera, fericita si autentica, dar traiam una falsa, captiva si nefericita, ca eram un tip care se dadea drept romancier, dar care trisa si insela pe toata lumea si in realitate nu eram altceva decat un impostor".

Acest sindrom al impostorului, bine cunoscut in psihologie, l-a adus intr-un fel aproape de subiectul romanului, dintr-o nevoie de a se intelege intelegand motivatia din spatele actiunilor lui Marco, chiar daca mult timp a fost sfasiat de dileme de natura morala: "A intelege inseamna a scuza", dupa cum afirma Primo Levi, sau, asa cum spunea Tzvetan Todorov, a  impiedica revenirea raului?

Cercas nu doar ca reuseste sa-si scrie romanul, dar o face impreuna cu noi, cititorii, transformandu-ne in martorii intregului proces de creatie, de cand apare ideea, trecand prin indoieli si confruntari cu propriile senzatii, cu gandul ca, scriind despre un asemenea personaj dornic de atentie i-ar face de fapt jocul, apoi prin munca de documentare, intalniri si interviuri.

 Cartea se scrie sub ochii nostri, un roman de non-fictiune ce imbina fericit metaliteratura cu eseul, biografia cu autobiografia, punctat de fotografii si decupaje din ziare ce documenteaza ancheta despre adevarata viata a lui Marco. Mergand pe urmele personajului sau, Cercas constata ca acesta si-a inceput minciuna inca de la nastere, decaland momentul cu doua zile, pentru a-l putea lega de o zi importanta din istoria Spaniei, apoi, cand a venit timpul, a construit-o cu grija minciuna, imbinand-o cu fragmente de adevar. 

Autorului ii reuseste de minune sa redea acest personaj nuantat, cu multe umbre dar si cateva lumini, cu o viata demna de un erou picaresc, sarlatan prin excelenta, ce si-a calculat si studiat fiecare miscare. De pilda, lagarul de la Flossenburg a fost ales pentru ca impostura ar fi fost mai dificila in cazul lagarelor mai cunoscute, chiar imposibila pentru Mauthausen, unde au fost prizonieri peste 9000 de spanioli. Si tot asa, printre propriile consideratii si investigatii, discutii cu personajul principal si cu cei care l-au cunoscut in diverse etape ale existentei sale reale sau mistificate, Cercas reuseste sa scrie o carte despre realitate si fantezie, adevar si minciuna, punand sub lupa adevarurile care pot face rau si minciunile care pot proteja, schimband cu usurinta tonul si stilul, de la roman la eseu, de la transcrierea seaca si repetitiva a imaginilor redate de camera de filmat sau a unei enumerari de ipoteze, introduse cu rigoarea rece a unui proces-verbal prin "spune ca..." sau "s-a spus ca..." la reflectii asupra literaturii si rolului (de)mistificator al sau, facand paralele intre personaje si autori, punandu-se pe sine in discutie in acelasi timp in care analizeaza viata si minciunile lui Enric Marco, coreland volumul pe care il scrie cu alte carti ale sale. 

Revine la tema din Soldatii de la Salamina readucand in discutie eroul anonim, oameni uitati sau neglijati de istorie, cum sunt cateva cazuri si in cartea de fata, cei care au stiut sa spuna NU cand toti ceilalti plecau fruntea in fata dictaturii franchiste sau cel care a stiut sa spuna NU deconspirand minciuna. 

Reteta este cumva aceeasi si e una care imi place: construindu-si fiecare volum, Cercas se construieste si pe sine ca autor (merita din plin citite si gandurile sale, presarate cu auto-ironie, despre moralitatea si indoielile scriitorului), se dezvolta in raport cu personajele sale, se reinventeaza. E o carte construita pe multe-multe straturi si planuri, nu ocoleste nici "industria memoriei". Intr-o vreme cand lumea era avida de recuperari, de marturii (cum s-a intamplat la noi cu perioada comunista dupa 90), este justificat pretextul de a li se oferi fiindca au nevoie de ele, chiar daca sunt false si manipulatoare si sunt minciuni care nu fac rau nimanui - cum ar spune Marco - ori dimpotriva? Enric Marco nu a fost singurul (mai sunt si alte exemple in carte, dar cate vor fi ramas nedescoperite?), asa cum poate si printre victimele Rezistentei noastre anti-comuniste se vor fi strecurat escroci dornici de atentie, de compasiune si ovatii publice, nedemascati. Sa-i consideram niste Don Quijote in cautarea aventurilor si a gloriei? Sa le multumim ca au recuperat o perioada, compiland-o din amintirile celor ce au suferit cu adevarat?

Recunosc, au fost momente cand cartea mi s-a parut cam stufoasa. Franchismul, anarhismul sindical spaniol, imbibate cu date istorice reci si precise, sunt detaliate pe alocuri cam mult, dar e un roman de non-fictiune, chiar daca eu preferam partea eseistica si metaliterara. Altii ar putea sa le gaseasca fascinante. Singurul lucru pe care i-l pot reprosa insa obiectiv cartii este reluarea de (prea) multe ori a acelorasi idei, revenirea asupra lor prin noi reflectii care nu le imbogatesc, ci doar le confirma, mi s-a parut un pic cam redundanta. La cat de densa e oricum, parca nu era nevoie. Dar asta nu-i rapeste ce-i al ei, o carte buna, nuantata, interesanta din foarte multe puncte de vedere, care da de gandit.