sâmbătă, 17 octombrie 2020

Gri

 Mircea Cartarescu - nu striga niciodata ajutor
 
Eu cred ca intalnirile cu cartile sunt ca si cele cu oamenii: exista oameni veseli, oameni fascinanti, oameni curiosi, oameni de la care ai ce invata, oameni de care te indragostesti printr-o alchimie ce nu tine de ratiune, oameni cu care esti pe aceeasi lungime de unda si ai sta la discutii cu ei ore intregi. Dar sunt si oameni plictisitori, oameni care considera ca stiu totul, oameni care te privesc de sus, oameni inchisi in lumea lor in care nu esti bine primit si - din pacate - oameni prosti de-a dreptul, cu care orice discutie e o pierdere de timp, conspirationisti sau ignoranti ai geografiei ori care cred ca daca pupa niste oase li se vor rezolva toate problemele din marunta lor existenta sau ca daca neaga realitatea ea nu exista, oameni pe care nu doresti sa-i intalnesti, dar pe care intamplarea ti-i aduce in viata,  fie ca-i cauti, fie ca te cauta ei pe tine, si ti-o polueaza chiar si pentru cateva minute sau ore... 
Si mai cred (si de aceea nu am facut-o niciodata) ca despre poezie nu prea se poate vorbi. Se citeste, se simte sau nu, dar parca ii strivesti corola cand vrei sa le explici altora ce a vrut sa spuna autorul, de fapt ce crezi tu ca ar fi vrut sa spuna, pentru ca autorul, din momentul cand si-a trimis cartea in lume, nu prea mai este stapan pe destinul ei. Unii ar vrea sa o faca, sa-si protejeze mai departe copilul care a crescut.
Citesc poezie, nu des, nu mult, dar cand mi-e dor/durere, o fac, e un fel de liman. Pentru ca sunt trairi pe care nimic nu le surprinde mai bine decat un concentrat liric de durere/tristete/singuratate. Si pentru ca am ramas cumva intr-o alta epoca a poeziei. Sa spunem ca, daca punctele ce traseaza liniile patratului meu poetic ideal ar fi BEPB (BaudelaireEseninPessoaBlaga, mda, suna a triunghi, dar e un patrat cu 2 de B :D), poate ca Mircea Cartarescu nu ar fi in cubul derivat din acel patrat, dar cu siguranta si-ar gasi loc in teseract. Asta pentru ca fiecare are o ierarhie subiectiva, e inevitabil, mintea umana face asta fara sa vrem. 
Stiu ca inca nu am ajuns la carte si bat campii. Dar si cei care mai citesc pe aici si-s obisnuiti cu volutele mele stiu si ei ca uneori, cand scriu - chipurile - despre o carte sau un film, ele sunt doar pretextul, ca urasc sa se alature cuvantul "recenzie" acestor ganduri razlete, insemnari extrem de subiective, pareri inspirate sau legate de ceea ce vad / citesc/ aud... 
 
Am vrut sa citesc volumul din mai multe motive: 1. faptul ca imi placea poezia aceea care, atunci cand s-a oprit si s-a transferat in proza, a reprezentat o "sinucidere simbolica"; 2. faptul ca, sinucigandu-se, autorul ei a renascut ca un Phoenix prozator  care imi place sincer, fara partipriuri (asa vreau sa-i spun, nu incercati sa-mi corectati romceza!), fara sa-l cunosc personal, fara prieteni ai prietenilor (intotdeauna exista dubiul asta cand cineva scrie despre autori romani, nu stiu pe nimeni si nici nu vreau!), mai ales ca, dupa cum am mai scris pe aici, a cunoaste un autor, fie si a-l vedea la o lectura publica (corvoada necesara de PR), mi-ar distorsiona perceptia, favorabil sau nu, e mai putin important; 3. coperta gri, in ton cu mood-ul meu; 4. si titlul, la fel. Intr-o vreme a empatiei de plastic Fb, e mai bine sa nu strigi ajutor, pentru ca nimeni nu are cum sa ajute cu adevarat, sa repare traumele reale, cele produse de timp, cele ireversibile, asa ca orice bine-intentionat ar ramane neputincios si descumpanit, eventual ar pune un emoticon trist sau ar share-ui un strop de durere. 
Mereu am avut senzatia ca, de fiecare data cand ies in lume, trebuie sa-mi pun masca "sociala". Nimeni nu vrea sa se intalneasca cu cavaleri ai tristei figuri, nimeni nu vrea ca sa aiba alaturi pe cineva care se lupta cu moara de vant ce invarte timpul, care, atunci cand i se naste un copil, sa vina si sa ii strice bucuria spunand ca si copilul acela va suferi, poate se va imbolnavi grav sau nu, dar sigur va imbatrani si va muri, cum imi vine mie sa spun. Sunt lucruri pe care le stim cu totii, dar e indecent sa le expui public, e ca si cum ai intra cu buldozerul in bariera sociala. 
Exista totusi o voce care striga ca imparatul e gol: "nu scapa cine poate, nu scapa nimeni!" Ei, bine, apreciez intotdeauna glasul care parca imi citeste si exprima gandurile cinice, care are curajul sa le spuna in public. Dintre oamenii aceia despre care scriam la inceput si pe care ii asociam cu cartile, volumul asta ar fi prietenul cu care imi place sa stau la discutii cu orele, desi ar fi plictisitor un pic, ca nu am putea sa ne contrazicem, sa facem sa sara scantei, nu am avea de ce. Dar am tacea impreuna si e atat de bine uneori sa scapi de zgomotul de fond al lumii. Simtim la fel, dar e un glas care pune mai bine si cu mai mult curaj in cuvinte simtirea comuna. Care se expune, care poate deveni antipatic si antipatia ii poate deveni o confirmare a propriului low self esteem. Ma hranesc si eu cu asta zi de zi, stiu cum e sa fie bine cand e rau... 
Nu aveam cum sa nu ma regasesc in aceste poezii scurte, cu versuri laconice, taioase, cu strofe aproape ca un haiku uneori, concentrate de tristete, durere, angoasa. Poate altii au asteptat si au sperat sa revina versurile lungi, metaforice, elaborate, doldora de simboluri si trimiteri culturale, dar si-au primit raspunsul: "cand eram tanar/ scriam poeme nesfarsite/ aveam timp de asta/ timp cat vezi cu ochii". Timpul se contracta, inflacararea si idealismul tineretii se transforma in viata, adica in dezamagire, in anxietate, in tristete viscerala: "inainte scriam cu ochii arzand / acum scriu cu genele ude". 
Poemele s-au comprimat, s-au ascutit ca lama unui brici cu care creatorul lor incearca sa isi taie venele simtirii sau sa se apere de amenintarea imanenta a monstrului ce ne pandeste pe toti. Este o spaima universala acolo, nu de moarte, care poate fi un liman de unde sa privesti linistit sau chiar amuzat-ironic ce ramane in urma, nici macar de vesnicia ei, ci de drumul pana la ea, de boala, suferinta, degradare, neputinta, e si senzatia ca partea cea mai buna a vietii a ramas in urma: "Sa nu traiesti mai mult decat tine insuti". Si mai ales singuratate, multa, pentru ca pana la urma, indiferent daca avem alaturi o persoana minunata pe care poate nu o meritam, o pisica oarba ori ca "in cires/ o mierla/ ciuguleste ultima cireasa", in interiorul nostru cu totii suntem singuri. Si nu ne consoleaza ca si altii sunt la fel de singuri ca si noi... 
Cred ca in primul rand Mircea Cartarescu avea nevoie de cartea asta ca de un catharsis. Un creator, pentru a se putea mentine pe linia de plutire a vietii, trebuie sa-si strige cu voce tare trairile, altfel decat sa le transpuna in romane sau chiar in jurnale (care, fiind destinate publicarii, poate au fost un pic periate de primele impulsuri). Poezia e mai intima, mai personala, pasesc in ea cu sfiala si teama. Aici se exorcizeaza cel mai bine demonii, la fel de bine ca si in muzica si versurile trupelor care imi plac. Si eu aveam nevoie de cartea asta. In momente cand vreau sa ma scufund, nu imi trebuie veselie, edulcorare, mi se par artificiale si iritante. Ascult muzica depresiva, ma uit la filme deprimante, citesc carti deloc vesele si rezonez cu ele, ca un vampir energetic ce se alimenteaza cu tristete si devine tristete.
Am iubit cinismul acestor poeme, nihilismul lor, elipsa, spatiul dintre cuvintele spuse si cele lasate nespuse, empatia si, evident, compasiunea fata de animale (nu si fata de vrabia-prada :( ). 
Si ce pot sa zic la sfarsit? Chiar si daca totul, sa ne bucuram ca o pisica oarba se plimba dintr-o poezie intr-alta cu gratie felina, ca precizia data de acutizarea altor simturi cand unele incep sa se dizolve in timp poate fi speranta dintre randurile incarcate cu tristete si insingurare. Griul acela de pe coperta nu este chiar negru. Inca. Dincolo de nimic, mai este si clipa. Dincolo de destinatie mai este si drumul, pe care sunt inca multe de "scris/ citit/ vazut / auzit / pipait / gandit/ razgandit". Eu mai vreau, chiar si daca totul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.