Documentar simpatic cu animale

Tiny Creatures (2020) 

Trebuie sa va spun asta ca nu mai rezist: am vazut un asa-zis documentar pe Netflix pe care l-am iubit (creaturile non-umane au fost mereu punctul meu slab, in afara de fluturi - o fobie foarte reala si dureroasa - si cateva alte insecte care ma lasa rece atunci cand nu ma sperie, nu de-alea considerate periculoase, m-am obisnuit cu gandul ca am frici mai... unusual). Deci da, imi plac si rozatoarele, si serpii, si majoritatea mamiferelor. 

Care-i treaba cu seria asta de 8 episoade, independente unul de altul, pretins filmate in Statele Unite? Cand am vazut ca nu are nici macar nota de promovare pe IMDb, mi s-a trezit spiritul justitiar si am zis ca trebuie sa-i fac dreptate: mai intai, de ce are o nota sub 5? Pentru ca s-a considerat abuz de animale. Vorba cuiva dintr-unul din putinele comentarii cu nota mare, singurul abuz este faptul ca au fost filmate fara acordul lor. Eventual fara sa se semneze un contract, sa primeasca in plus niste cascaval, insecte, nuci sau ce-or papa ele. Si da, va dati seama ca, iubindu-le, m-ar deranja teribil orice forma de abuz. Animalutele respective (de multe ori cu dublura, triplura sau cate erau nevoie pentru filmare, insotite de dresorii/proprietarii lor) sunt creaturi crescute de oameni, ingrijite si nu au fost niciun moment in pericol. 

De la primul episod, cand am vazut un biet soricel alergand speriat prin pretinsul desert in Arizona, pandit la fiecare pas de alte si alte pericole, m-am gandit ca nu are cum sa fie real, filmarile pareau prea studiate, naratiunea prea continua, coerenta, cu un scenariu bine stabilit. Si am inceput sa investighez pentru ca, desi totul parea prea real si nu dadea senzatia de CGI, nu avea cum sa fie. Asa am aflat ca acest Jonathan Jones, creatorul seriei Planet Earth II, aflandu-se el in timpul lockdown-ului la studioul sau din Anglia, in Norfolk, a creat docu-drama fara sa fi calcat vreun moment prin America, unde se presupune ca-s localizate intamplarile animalutelor respective (Arizona, New York, Texas, etc.), statele dand si numele episoadelor respective, fiecare cu un protagonist diferit din lumea creaturilor mici, rozatoare si pasari in principal.

Pastrand distantarea sociala, in numai 27 de zile au recreat opt peisaje diferite ale Americii, iar micii "actori" au venit din Anglia impreuna cu proprietarii lor. Si, ca orice actor, au fost (dupa cum ne asigura creatorul seriei si tind sa-l cred) tratati ca niste staruri, cu grija sa nu devina stresati, cu intreruperi ale filmarilor sau inlocuiri ale protagonistului (ca oricum, pentru noi, oamenii, reprezentantii unei specii diferite arata cam la fel, ca sa nu zic ca asta se intampla uneori, pana la o varsta, si cu reprezentantii aceleiasi specii diferiti de noi). Regizorul spunea la un moment dat: "Natural history is escapism. The world can be crumbling around us, but there’s always something inherently beautiful about the stuff around us that we don’t understand. The good times in life are when we are out in the wild or on the coast or camping. That taps into something deep within our souls." De acord, ramanem instinctual aceiasi hunters-gatherers primordiali. Poate la unii se dezvolta vanatoarea mai mult sau capata alte directii, altii devin din culegatori hoarder-i, pentru ca civilizatia ne-a denaturat instinctele primare dar nu ni le-a inhibat total (vine si o carte despre asta in curand). 

Mi se pare ca traim intr-o epoca al dracului de nasoala, prea plina de sensibilitati, in care fiecare mesaj tinde sa fie distorsionat intr-o directie contrara. Cand vrei sa promovezi, de exemplu, niste creaturi care de obicei nu sunt foarte indragite de oameni (rozatoare), de care unii se tem, altii ajung sa te acuze ca le chinuiesti. Sau cum a fost un scandal recent, cand spui ca Zece negri mititei reflecta o epoca, ca e bine sa pastrezi patina timpului in care a fost publicata, altii vin sa-ti spuna ca titlul este ofensator si trebuie schimbat. De acord, in America s-a schimbat chiar la publicare, dar Europa, care nu avea nici atunci si nu a avut niciodata acel tip de rasism din State, nu stiu de ce ar trebui sa urmeze trendul. De altfel, nici americanii nu stiu de ce s-ar feri de cuvinte si si-ar ingropa sub pres greselile, aruncand literatura la gunoi pentru ca arunca umbre asupra unei lumi pretins ideale. Doar pentru a perpetua o animozitate rasiala, cum se intampla in zilele noastre, bazata pe incultura, pe necunoasterea propriei istorii, a ceea ce doar stiind s-ar putea preveni? 

Revin insa pe un teren mai prietenos, al prietenilor necuvantatori. Fiecare dintre cele opt episoade are un protagonist diferit, care in mod natural traieste in salbaticie sau in apropierea oamenilor, prin orase sau la ferme. Si in jurul fiecaruia, cu obiceiurile si comportamentele sale naturale, este brodata o povestioara. Nu este un documentar propriu-zis, care filmeaza animale in libertate, unde totul ar deveni imprevizibil si incontrolabil, ci unul bazat pe animale-actori, in jurul carora se poate construi in siguranta un scenariu. Si ma mir de acuzele ce i s-au adus, ca nimeni pana acum nu s-a plans de documentarele reale in care leul e filmat cu seninatate in timp ce sfasie antilopa. Sau in care vanatorul omoara tigrul care-i ataca turmele...

Mie mi-a placut foarte mult ce a iesit, si pe partea de poveste, si pe cea de realizare vizuala. Am un episod favorit clar, pentru ca si creatura, si povestea (conceputa in jurul obiceiurilor ei putin cam ciudate) m-au fascinat: este vorba despre episodul 3, Minnesota, cu bufnita de vizuina :). Dar fiecare episod are un personaj atasant, care vrei sa scape, sa fie bine, recurge la mecanismul "awww, so cute" care se declanseaza inca de la inceput. Cred ca orice copil, de orice varsta, il poate aprecia fara traume ideologice, mai ales daca celor mai mici li se explica cum totul este doar regie/magie si, ca intr-un basm frumos, dupa ce trece prin tot felul de peripetii, eroul scapa cu bine (na, ca nu m-am abtinut de la ultimate spoiler).