Tiny Creatures (2020)
Trebuie
sa va spun asta ca nu mai rezist: am vazut un asa-zis documentar pe
Netflix pe care l-am iubit (creaturile non-umane au fost mereu punctul
meu slab, in afara de fluturi - o fobie foarte reala si dureroasa - si
cateva alte insecte care ma lasa rece atunci cand nu ma sperie, nu
de-alea considerate periculoase, m-am obisnuit cu gandul ca am frici
mai... unusual). Deci da, imi plac si rozatoarele, si serpii, si majoritatea mamiferelor.
Care-i
treaba cu seria asta de 8 episoade, independente unul de altul, pretins
filmate in Statele Unite? Cand am vazut ca nu are nici macar nota de
promovare pe IMDb, mi s-a trezit spiritul justitiar si am zis ca trebuie
sa-i fac dreptate: mai intai, de ce are o nota sub 5? Pentru ca s-a
considerat abuz de animale. Vorba cuiva dintr-unul din putinele
comentarii cu nota mare, singurul abuz este faptul ca au fost filmate
fara acordul lor. Eventual fara sa se semneze un contract, sa primeasca
in plus niste cascaval, insecte, nuci sau ce-or papa ele. Si da, va dati
seama ca, iubindu-le, m-ar deranja teribil orice forma de abuz.
Animalutele respective (de multe ori cu dublura, triplura sau cate erau
nevoie pentru filmare, insotite de dresorii/proprietarii lor) sunt
creaturi crescute de oameni, ingrijite si nu au fost niciun moment in
pericol.
De
la primul episod, cand am vazut un biet soricel alergand speriat prin
pretinsul desert in Arizona, pandit la fiecare pas de alte si alte
pericole, m-am gandit ca nu are cum sa fie real, filmarile pareau prea
studiate, naratiunea prea continua, coerenta, cu un scenariu bine
stabilit. Si am inceput sa investighez pentru ca, desi totul parea prea
real si nu dadea senzatia de CGI, nu avea cum sa fie. Asa am aflat ca
acest Jonathan Jones, creatorul seriei Planet Earth II, aflandu-se el in timpul lockdown-ului
la studioul sau din Anglia, in Norfolk, a creat docu-drama fara sa fi
calcat vreun moment prin America, unde se presupune ca-s localizate
intamplarile animalutelor respective (Arizona, New York, Texas, etc.),
statele dand si numele episoadelor respective, fiecare cu un protagonist
diferit din lumea creaturilor mici, rozatoare si pasari in principal.
Pastrand
distantarea sociala, in numai 27 de zile au recreat opt peisaje
diferite ale Americii, iar micii "actori" au venit din Anglia impreuna
cu proprietarii lor. Si, ca orice actor, au fost (dupa cum ne asigura
creatorul seriei si tind sa-l cred) tratati ca niste staruri, cu grija
sa nu devina stresati, cu intreruperi ale filmarilor sau inlocuiri ale
protagonistului (ca oricum, pentru noi, oamenii, reprezentantii unei
specii diferite arata cam la fel, ca sa nu zic ca asta se intampla
uneori, pana la o varsta, si cu reprezentantii aceleiasi specii diferiti
de noi). Regizorul spunea la un moment dat: "Natural history is escapism. The world can be crumbling around us, but
there’s always something inherently beautiful about the stuff around us
that we don’t understand. The good times in life are when we are out in
the wild or on the coast or camping. That taps into something deep
within our souls." De acord, ramanem instinctual aceiasi hunters-gatherers primordiali. Poate la unii se dezvolta vanatoarea mai mult sau capata alte directii, altii devin din culegatori hoarder-i,
pentru ca civilizatia ne-a denaturat instinctele primare dar nu ni le-a
inhibat total (vine si o carte despre asta in curand).
Mi
se pare ca traim intr-o epoca al dracului de nasoala, prea plina de
sensibilitati, in care fiecare mesaj tinde sa fie distorsionat intr-o
directie contrara. Cand vrei sa promovezi, de exemplu, niste creaturi
care de obicei nu sunt foarte indragite de oameni (rozatoare), de care
unii se tem, altii ajung sa te acuze ca le chinuiesti. Sau cum a fost un
scandal recent, cand spui ca Zece negri mititei reflecta o
epoca, ca e bine sa pastrezi patina timpului in care a fost publicata,
altii vin sa-ti spuna ca titlul este ofensator si trebuie schimbat. De
acord, in America s-a schimbat chiar la publicare, dar Europa, care nu
avea nici atunci si nu a avut niciodata acel tip de rasism din State, nu
stiu de ce ar trebui sa urmeze trendul. De altfel, nici americanii nu
stiu de ce s-ar feri de cuvinte si si-ar ingropa sub pres greselile,
aruncand literatura la gunoi pentru ca arunca umbre asupra unei lumi
pretins ideale. Doar pentru a perpetua o animozitate rasiala, cum se
intampla in zilele noastre, bazata pe incultura, pe necunoasterea
propriei istorii, a ceea ce doar stiind s-ar putea preveni?
Revin
insa pe un teren mai prietenos, al prietenilor necuvantatori. Fiecare
dintre cele opt episoade are un protagonist diferit, care in mod natural
traieste in salbaticie sau in apropierea oamenilor, prin orase sau la
ferme. Si in jurul fiecaruia, cu obiceiurile si comportamentele sale
naturale, este brodata o povestioara. Nu este un documentar propriu-zis,
care filmeaza animale in libertate, unde totul ar deveni imprevizibil
si incontrolabil, ci unul bazat pe animale-actori, in jurul carora se
poate construi in siguranta un scenariu. Si ma mir de acuzele ce i s-au
adus, ca nimeni pana acum nu s-a plans de documentarele reale in care
leul e filmat cu seninatate in timp ce sfasie antilopa. Sau in care
vanatorul omoara tigrul care-i ataca turmele...
Mie
mi-a placut foarte mult ce a iesit, si pe partea de poveste, si pe cea
de realizare vizuala. Am un episod favorit clar, pentru ca si creatura,
si povestea (conceputa in jurul obiceiurilor ei putin cam ciudate) m-au
fascinat: este vorba despre episodul 3, Minnesota, cu bufnita de vizuina
:). Dar fiecare episod are un personaj atasant, care vrei sa scape, sa
fie bine, recurge la mecanismul "awww, so cute" care se
declanseaza inca de la inceput. Cred ca orice copil, de orice varsta, il
poate aprecia fara traume ideologice, mai ales daca celor mai mici li
se explica cum totul este doar regie/magie si, ca intr-un basm frumos,
dupa ce trece prin tot felul de peripetii, eroul scapa cu bine (na, ca
nu m-am abtinut de la ultimate spoiler).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.