Tuesday, 21 February 2012

Vioara care n-a mai putut sa suspine

Poulet aux Prunes (2011) 

Citisem romanele grafice ale lui Marjane Satrapi traduse la noi, "Persepolis" si "Broderii", vazusem si secvente din "Persepolis", animatie care pastreaza fidel stilul cartii, insa nimic nu ma pregatise pentru acest film. Nici trailerul, care te duce mai degraba cu gandul la o comedie neagra, ca si titlul (ce mi se pare destul de irelevant in contextul filmului), nici traducerea/afisul versiunii in romana, "Iubire persana" cu o imagine gretos de roza ce te poarta cu gandul mai degraba spre o siropoasa poveste de dragoste in stil indian. 
Ca si celelalte doua povesti amintite, Poulet aux Prunes este, si el, inspirat din povestea reala a familiei autoarei, care marturisea intr-un interviu
"“Iubire persană” a fost pentru noi o continuare logică și coerentă a lui “Persepolis”. În primul rând, pentru că protagonistul filmului, muzicianul distrus de iubire, este fratele bunicului meu, revoluționarul prizonier al comunismului despre care am vorbit în “Persepolis”. (...)
Realismul nu ne interesează foarte mult. Când vrem să spunem o poveste, amândoi avem nevoie să trecem dincolo de pragul realismului, să-l depășim… Pentru noi, filmele sunt despre vise, farmec și fantezie. Ni se trage de la filmele pe care le-am iubit, care ne-au alimentat imaginația – fie că e vorba de “Vrăjitorul din Oz”, de expresionismul german, de Alfred Hitchcock sau de Federico Fellini… E ceea ce ne-a făcut să visăm, ce ne-a inoculat dorința de a face filme. Asta vrem să explorăm; asta vrem să omagiem".
Si, intr-adevar, filmul  ne spune o poveste pornind de la un alt album de benzi desenate, in care mijloacele post-moderne, combinatia dintre decorurile reale cu cele fabricate din carton, dintre animatie si filmarea propriu-zisa, in culori desaturate, ce dau o nota sumbra imaginii, se imbina pentru a aduce un tribut povestilor brodate migalos in O mie si una de nopti, filmelor fantasy, amestecului de grotesc si suprarealism din filmele lui Fellini, puterii de vindecare si de distrugere a artei, a iubirii, un film profund uman, dintr-o perspectiva surprinzatoare uneori. 
Nu va pot dezvalui cine este naratorul povestii, care va avea un rol important pana la urma in existenta lui Nasser Ali, violonistul ce cauta in zadar o alta vioara Stradivarius asemenea celei care i-a fost stricata intr-o cearta conjugala, pentru a regasi suspinul pe care maestrul sau l-a invatat sa-l transpuna in corzile delicate. Acel suspin era insasi viata sa, vibratia interioara. Odata pierdut, lui Nasser nu-i ramane decat sa-si astepte sfarsitul, atunci cand toate iluziile i-au fost spulberate. 
Pe aceasta asteptare de opt zile se concentreaza povestea, cu ramificatii in trecut si viitor, o asteptare din care nu-l pot smulge nici ingrijorarea celor dragi, nici perspectiva unei Sophia Loren intruchipata ca o zeita a fertilitatii, nici aroma mancarii sale preferate, pui cu prune, nici remuscarile tardive, nici afectiunea celor doi copii, nici dragostea unei sotii pe care nu a iubit-o niciodata si care a parut sa nu-i inteleaga pasiunea pentru muzica. 
Protagonistul principal al filmului, Mathieu Amalric, mi-a amintit pe alocuri de expresivitatea recent vizionatului Artist, Jean Dujardin. Privirea sa e mult mai sugestiva decat cuvintele putine pe care le rosteste. Alaturi de el, este de mentionat si performanta in rolul sotiei, Faringuisse, a Mariei de Medeiros, care nu prea a mai avut cine stie ce rol de care sa fi auzit de la Pulp Fiction incoace.
Este un film poetic si plin de sensibilitate, in care registrele se schimba permanent, de la cel comic la cel melancolic, dulce-amar, tragic, trecand prin atmosfera de poveste sau de fabulatie onirica intr-un montaj genial, acompaniat de o muzica superba. Lumea lui Nasser Ali isi va deslusi misterul si resorturile abia la final, cand tonul devine din ce in ce mai trist, ca si cum vioara si-ar fi regasit suspinul pentru un ultim acord, ca un strigat de lebada.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.